La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 20 februarie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR



Le village huron
În Québec fiind, am vrut să vedem aşa numitul „village huron”. L-am găsit în pliantele publicitare de la centrul turistic din oraşul vechi şi bănuiam că nu este un sat de indieni, ci un muzeu al satului huron. Ni s-a părut ciudat că strada din rezervaţia indiană indiană unde era „satul huron” (Village des Hurons, Wendake, “ONHOÜA CHETEK8E” în limba huronă) se numea Stanislas Kosca. O stradă din rezervaţie avea numele ăsta şi mă întrebam ce fel de nume bosniac are şeful ăsta huron...? Una peste alta, trecând peste rezervele întemeiate, am aşteptat autobuzul să mergem în rezervaţie, care era undeva pe la marginea aglomeraţiei urbane extinsă pe orizontală care este oraşul Québec. Am aşteptat cam 50 de minute şi nu a venit nici un autobuz din cele anunţate. Evident că am înjurat printre dinţi şi am zis că şi Canada e un fel de Românie mai spălată. Ce-i drept că am uitat să verificăm pe site-ul internet programul autobuzelor.
Săptămâna următoare am primit temă de casă să aflu cum se poate ajunge, fără maşină personală, cu blamatul transport public, la Wendake, muzeul satului huron. Drăguţa mea colegă, Marie-Michelle, m-a iniţiat în secretele site-ului internet RTC (Réseau de transport de la Capitale) şi astfel am aflat că autobuzul pe care l-am aşteptat trecea din oră în oră. Ulterior am avut ocazia să văd că în Canada autobuzele întârzie maxim 2-3 minute şi asta chiar în condiţii climatice extrem de vitrege (condiţii în care România ar fi complet blocată, şcolile închise, nefericiţii ei locuitori sinistraţi, pentru că la noi iarna nu-i ca vara).
Am schimbat trei autobuze (în Canada maşina „mică” e obligatorie, altfel eşti un pic „dezavantajat”de soartă) şi, în final, am ajuns dans la réserve. Rezervaţia nu era înconjurată cu sârmă ghimpată, cum ar sugera numele, ci era o suburbie prosperă cu case pe pământ, individuale, cu peluze, cu jeep la poartă (e un fel de-a spune căci nu erau garduri, nici porţi). Am ajuns apoi la muzeul propriu-zis, care era un spaţiu cu construcţii din lemn tradiţional hurone în aer liber (gen Muzeul Satului). Bine făcut, fără exagerări. Un pic cam prea mult accent spre spiritualitatea lumii tradiţionale nativ-americane, prea Pocahontas şi Dansând cu lupii la un loc.
Domnişoarele hurone care făceau ghidajul ne explicau că sunt din „clanul Broaştei Ţestoase” dar după trăsăturile caucaziene şi părul blond probabil erau din clanul lui Stanislas Kosca.
Am cumpărat ceva suveniruri şi am vrut să cumpărăm şi un celebru „talisman al viselor / dream catcher” dar nu am văzut nici o diferenţă faţă de cele vândute la King Art în Cluj. Globalizarea, ce poţi face?
Oricum a fost o experienţă: nu vezi toată ziua câte un village huron. Şi B. şi-a pierdut acolo suzeta iar eu cu N. am decis că i-au furat-o spiritele hurone. Alta nu a mai vrut şi astfel la un an şi patru luni am scăpat de suzetă. Singurul lucrul pe care îl regret e că am mâncat curcan şi nu bizon sau caribu din meniul restaurantului muzeului. Şi că nu ne-am reîntors iarna acolo.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu