La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 31 martie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR



Legea stressului
Azi mi-am dorit sincer să plecăm în Canada şi să nu mai revenim. Mi se pare că viaţa în România a devenit imposibilă, că trăiesc în ţara compromisului şi a lucrului făcut de jumătate şi că totul a devenit intolerabil. Mă gândeam care erau obiecţiile lui N. pentru mutarea definitivă în Canada: anume că acolo lipsea ceva, ce aici avem şi care e un ingredient esenţial pentru fericire. Dar nu poate preciza ce e acel ceva. Un "ceva" imposibil de definit, o mistică a unui genius loci favorabil. Răul aici e mult mai prezent, vizibil şi greu de suportat decât un inefabil "ceva". Ca să mă calmez, să ies de sub efectul stressului cotidian mi-am pus ca imagine pentru desktop pe laptopul vechi o fotografie cu nişte case din Quebec, din cartier (cartierul Saint-Roch din Basse-Ville). Sunt nişte case drăguţe şi îngrijite ca nişte case de păpuşi, o stradă curată. Nu sunt însă oameni pe stradă, nu sunt copii în parcurile lor perfecte, nu există viaţă socială. N. zice că quebecozii numai mimează viaţa socială. Oricum fotografia mă calmează pentru că îmi aduce în minte o perioadă lipsită de stress din viaţa mea. Şi cred că stressul cotidian din România anormală ne îmbolnăveşte. Nu vreau să sune a jurnal clinic, un inventar al luptei zilnice cu stressul, dar cred că majoritatea românilor activi social şi pe piaţa muncii sunt de acord cu mine. Dacă vrei să faci ceva în România trebuie să ai nervi de oţel. Nu cred că pe vremea lui Ceauşescu se folosea expresia asta, "nervi de oţel". Dar nici nu trăiam în capitalism sălbatic, varianta mafiotă.

luni, 22 martie 2010

Note de lectură



Am găsit azi o inscripţie latină cursivă pe o cărămidă, care ne arată că provincialul roman de la Dunăre ştia să scrie de toate...
Invidi qui
civis hoc ca
cafit anus eris (fututus)
unde ultimul cuvânt e redat printr-o ideogramă ....
Referinţe: JÖAI, IV, 1901, Bblt. 152, nr. 69.

marți, 16 martie 2010

Note de lectură

Am citit zilele trecute o carte bună, Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Bucureşti, Humanitas, 2007. Prima ediţie a apărut în 1843. Sunt puţine cărţi scrise acum mai mult de un secol şi jumătate care mai pot fi citite. Un discurs cam monoton împotriva despotismului rus, a autocraţiei, justificat prin preocupările epocii. Ruşii văzuţi ca asiatiaci, calmuci europenizaţi, marcaţi ca popor de un secular sclavaj tătăresc. Poporul rus descris ca o turmă simplă, blajină, care poate fi condus doar despotic. Citită cu ochii de azi, când după Ivan IV, Petru I, Ecaterina II şi alţii, au venit Lenin, Stalin dar şi Putin, analiza marchizului de Custine pare corectă iar concluziile vizionare. Un reportaj bun, o carte de citit.

sâmbătă, 6 martie 2010

note zilnice

Nu e timp destul de pierdut că aş scrie mult şi bine pe blog. E aşa o senzaţie plăcută să arunci idei pe internet..., să nu le citească nimeni. E ca un jurnal care odată poate fi deschis de oricine. Un jurnal lăsat pe colţul mesei, la întâmplare.
Cu plecările astea în Canada şi în Franţa am senzaţia că am lipsit un an din viaţa mea. Ca un an s-a sărit cumva la numărătoare. Uneori mă întreb ce a făcut cutare prieten în a doua jumătate a din 2008 şi prima din 2009 şi nu ştiu ce să răspund. Absenţa din lumea ta, din reţeaua celor maxim 100 de oameni cu care vorbeşti anual, te alienează.