La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 23 decembrie 2011

Merry Christmas!

Come tutti i figli di uomini, il figlio di Giuseppe e di Maria nacque sporco del sangue di sua madre, vischioso delle sua mucosità e soffrendo in silenzio. Pianse perché lo fecero piangere, e avrebbe pianto per quest’unico e solo motivo. Avvolto nelle fasce, riposa nella mangiatoia, non lontano dall’asino, ma non c’è pericolo di morsi, che la bestia l’hanno legata corta. Zelomi è andata fuori a sotterrare la placenta, mentre Giuseppe si sta avvicinando. Lei aspetta che lui entri e si ferma a respirare l’aria fresca dell’imbrunire, stanca come si avesse partorito lei stessa, nell’immaginazione, perché figli non ne ha mai avuti.
Scendendo dal pendio, tre unomini si avvicinano. Sono i pastori. Entrano insieme nella caverna. Maria è sdraiata e tiene gli occhi chiusi. Giuseppe, seduto sopra un sasso, ha il braccio posato sulla mangiatoia e sembra guardare il figlio. Si fecce avanti il primo pastore e disse, Con questo mani ho munto le mie pecore e ho raccolto il loro latte. Maria, aprendo gli occhi, sorisse. Avanzò il secondo pastore e disse, Con queste mani ho lavorato il latte e ho fatto il formaggio. Maria accennò col capo e sorrise di nuovo. Posi si avvicinò il terzo pastore, per un instante parve riempire la grotta con la sua statura e disse, senza guardare né il padre né la madre del bimbo apenna nato. Con queste mani ho impastato il pane che ti offro, col fuoco che esiste solo dentro la terra io l’ho cotto. E Maria seppe chi era. (José Saramago, Il vangelo secondo Gesù Christo)

joi, 22 decembrie 2011

VACANZE SICILIANE

Messina, 7 martie 2003
Ieri şi azi după-masă am asistat la un colocviu internaţional de numismatică,ceva cu imaginea ca sursă istorică, în special imaginile monetare. M-au frapat două lucruri: cât de bine ştiu toţi italiană (o grecoaică, o englezoaică şi o spanioloaică şi-au dat, fără să ştie, examenul de italiană în faţa mea) şi cât de strictă este ierarhia în lumea universitară italiană. Relazioni, comunicări propriu-zise, ţin doar profesorii, în vârstă şi cu titluri academice, ceilalţi, giovanni dottori şi ricercatori nu ţin decât relazioni poster, oricât de interesantă ar fi comunicarea, adică subiectul propus şi rezolvarea dată. Ce înseamnă relazioni poster? Adică au afişată pe hol o planşă cu câteva idei ale comunicării (text), o schemă (grafic) şi câteva imagini. Dintre aceştia, vreo doi, cei aleşi, au prezentat şi în sală, în power point, vorbit liber şi cât se poate de scurt. Tinerii ricercatori pe la vreo 40 de ani nu au ţinut relazioni propriu-zise. La noi, măcar, nu te invită, dar, dacă totuşi te invită, nu te pun să faci un poster şi să prezinţi ceva pe fugă.
Oricum, când mă gândesc la colocviile noastre mă apucă râsul. Aici lumea vorbeşte de la un pupitru cu microfon, discuţiile au loc la sfârşit şi cel care face intervenţia merge frumos la pupitru. Se tot plimbă de la pupitru în bancă, cel care întreabă şi cel interpelat. La noi e un haos, un talmeş-balmeş, vorbesc toţi la grămadă, fac glume şi se ironizează, ba chiar şi se mai ceartă (ca să nu zic că se înjură). Apoi se trezeşte câte unul şi cere pauză, făcând, în plen, un spirit de genul "pauza e scurtă, menopauza e lungă". Comunicările aici erau bine făcute, lungi de o jumătate de oră. Păreau temeinice şi ştiinţifice. La noi vine câte unul care prezintă "vreun ou din ăla cosmogonic din piatră" sau un ciob de oală din gardul lui Burebista, vorbeşte cinci minute, îţi arată două poze şi cu asta gata comunicarea. Şi ăsta era un colocviu internaţional unde predominau meriodionalii, de prin Messina, Salerno, Catania, Palermo, dar era diferit de colocviile naţionale ale noastre. Şi ştiinţa o facem aşa cum facem totul, cu picioarele.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

LA STÂNGA!



Civitas Solis. Note de lectură.
Îmi place să citesc utopii: atunci când îti percepi lumea defectă şi neadevărată cazi în reverie şi proiectezi lumi perfecte. Oraşul Soarelui este una dintre ele. Nu e visul lui Campanella, ci metafora unei cetăţi perfecte trăite până la saţietate.
„- De ce se numeşte Oraşul Soarelui? Acolo casele sunt făcute, cum să zic, din soare?
- Da’ de unde. L-au numit aşa pentru că acolo vremea e frumoasă şi soarele străluceşte tot timpul.
- Cum adică? Acolo nu-s nori niciodată?
- De ce să nu fie? Sunt. Numai că oamenii noştri de ştiinţă au inventat un praf. Cum apar norii, se presară pe ei praful şi nu mai rămâne nici urmă de ei.... Pentru ploaie există un alt praf...”.
Controlul meteorologic este obişnuit într-o lume perfectă unde omul nu mai este supus intemperiilor. El controlează mediul natural, de la climă la peisaj. Fiind vorba de Oraşul Soarelui, spaţiul înconjurător e modelat folosind forma geometrică perfectă a universului pitagoreic:
„Şi mai aproape pământul era acoperit cu cercuri mari, multicolore (...).
- Parcă a tras cineva linii pe pământ cu compasul şi le-a pictat...”.
În Cetatea Soarelui nu lucrează decât maşinile, omul este salvat de chinul muncii cotidiene (munci şi zile hesiodiene) datorită inevitabilului avans tehnologic, care, în anul 2000 când nu vom mai fi copii, va atinge apogeul.
„Maşina asta mergea fără întrerupere, iar iarba ajungea imediat la un cuţit care o tăia mărunt (...) Lucrul cel mai uimitor era că maşina lucra singură. Locul de la volan era gol. (...) cercetară cu atenţie maşina pe toate părţile, dar nu găsiră urmă de fiinţă vie.” E şi normal pentru că era ceea ce se cheamă o combină universală circulară autopropulsată pentru sădirea plantelor, care taie iarbă, ară cu plugul, seamănă seminţele, afânează pământul şi în plus iarba tăiată o transformă într-un îngrăşământ pe care îl şi răspândeşte. Ce mai încoace şi încolo, face tot ce ar fi trebuit să facă proletarul agricol.
Şi toate plantaţiile făcute de asemenea maşini sunt, evident, în cercuri concentrice.
În Cetatea Soarelui mâncarea şi băutura sunt la liber, la discreţie, la toată lumea după necesităţi.
„Nu departe ... se afla un chioşc unde se beau siropuri de fructe şi apă minerală. Chioşcul nu avea vânzător, oricine voia să se răcorească se ducea acolo, apăsa pe un buton, şi paharul se umplea automat.”
Cât de diferit de simpla şi obişnuita lume burgheză: „La noi, dacă vrei să mănânci un măr, trebuie mai întâi să te caţeri în copac; dacă vrei căpşune, trebuie mai întâi să le cultivi; dacă vrei alune, trebuie să mergi în pădure. La voi e simplu: mergi la cantină şi mănânci ce-ţi pofteşte inima; la noi mai întâi munceşti, apoi mănânci”.
Cum este posibilă diferenţa asta esenţială. Ni se explică: în Oraşul Soarelui oamenii sunt ajutaţi de maşini, apoi trăiesc împreună şi muncesc organizat (economie planificată): „unii muncesc la câmp,..., alţii în fabrică, apoi fiecare ia ce are nevoie de la magazin”. How simple is that!
Ce mai este de adăugat pentru a ilustra lumea utopică perfectă a Oraşului Soarelui: că nu există diferenţe vestimentare şi toate lumea se îmbracă la fel, că lumea modei e controlată de fabrica de confecţii, că nu mai există infracţiuni şi toţi se pliază aceluiaşi cod moral.
Problema în Oraşul Soarelui era că aveau o arhitectură inspirată de modelul circular şi în plus casele se şi învârteau în jurul axei proprii. Datorită mişcării de rotaţie apusul devine răsărit, ziua noapte, stânga dreaptă şi se instalează o adevărată confuzie ideologică:
Cum adică ce ne pasă? Trebuie ca tuturor să ni se pară ceea ce este, şi nu ceea ce nu este deloc. Nu ne ajunge că am încetat să ştim care-i dreapta şi care stânga! Atunci să nu zicem nimic dacă o să ne trezim într-o bună zi că ne aşezăm toţi în rând, unul suflând în ceafa celuilalt, şi mergem încolonaţi cine ştie unde!”.
Ca unul ce am trăit în Oraşul Soarelui, nu pot decât să fiu de acord cu Nikolai Nosov şi personajul său Habarnam (Neznaika), călător în Oraşul Soarelui. Nu ştiu dacă am făcut bine că i-am citit lui B. cartea asta.

luni, 7 noiembrie 2011

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR


Câteva zile la Paris
Musai trebuie să scriu câteva rânduri despre scurta mea excursie la Paris, mai ales că stau chiar în hotelul din Cartierul Latin unde Gabriel Garcia Márques a scris romanul său El colonel no tiene quien le escriba. Nu zic ca asta mă inspiră în vreun fel, dar consemnez aşa la gândul straniu că poate stau în aceeaşi cameră în care a stat cel mai mare scriitor în viaţă. Îmi aduc aminte că acum mulţi ani, într-o seară, înainte de un An Nou, am început, pe la ora 20, Cien anos de soledad şi m-am culcat a doua zi dimineaţa pe la vreo 8-9 când am citit ultimul rând. A fost singura carte pe care, la propriu, nu am mai putut să o las din mână. O carte care îţi taie respiraţia, pe care am citit-o într-o noapte şi din care nu-mi mai aduc aminte nimic decât că era vorba despre familia Buendia din Macondo şi că îi chema pe toţi fie Arcadio fie Aureliano. De multe ori mi-am propus să o recitesc, atent şi pe îndelete, dar nu am reuşit să trec niciodată peste impresia pe care mi-a produs-o prima lectură. De-atunci am citit cam tot ce a scris G.G.M., care ocupă un loc fruntaş în pantheonul meu de autori preferaţi.
Colocviul AFAM la care am luat parte a fost interesant : o gaşcă mare de specialişti în domeniul asta restrâns (la meró în jargonul studenţilor francezi), oameni interesanţi cu care ai ce vorbi. D. p. d. v. lingvistic a fost un turn Babel din care n-a lipsit nici una din limbile de circulaţie. Doar că, în cazul ăsta, nu m-au ajutat broken english, mauvais francais, italiano semplice şi balten deutsch. Deşi sunt român am fost încadrat, metaforic vorbind, în Frontul de Est (cei cu care am stat la acelaşi hotel şi trebuia să facem aceleaşi trasee). Problema este că acolo lingua franca era rusa. M. K. ruso-francez, J. T., ceh, K. P. slovac, M. L., ucrainian, T. G., oset, vorbeau între ei şi cu mine în rusă, uneori cu rudimente de engleză. Cel mai simpatic era M. L. care se uita fix în ochii mei şi turuia pe ruseşte câte 5 minute. Şi eu mai ştiu doar să număr în ruseşte şi să zic niet panimaiet.
În prima seară ca să fac conversaţie am vorbit cu T. G. (care o mai rupea pe engleză) despre filme ruseşti şi i-am zis că mi-a plăcut versiunea rusească a filmului american 12 Angry Men, 12 Razgnevannyh Muzhchin de Nikita Mihalcov. Am făcut cred că o gafă pentru că ulterior am aflat că e oset şi cred că nu i-a plăcut deloc problematica filmului unde cel ce e achitat în final de juraţi e un tânăr cecen. Probabil că nu a fost o gafă semnificativă, pentru că în final ne-am înţeles foarte bine chiar dacă pentru asta a trebuit să beau împreună cu el wiskey din dopul sticlei în RER-ul Saint-Germain-en-Laye / Paris. E singurul oset pe care l-am cunoscut, foarte simpatic dl. T. (T. fiind de la Tamerlan).
E foarte interesant cum se poartă lumea la colocviile astea pestriţe, internaţionale. La început vorbesc doar între ei, pe grupuri: nemţii cu nemţii, englezii cu englezii etc. După ce comunici, după ce te produci şi văd că nu eşti chiar un cretin căzut acolo prin nu ştiu ce întâmplare, un senegalez semianalfabet, te ţin de poveşti ba unul, ba altul, că nici nu ai vreme să-ţi bei cafeaua sau să fumezi o ţigară în pauză.
Din păcate, dacă vrei să participi la lucrări şi nu fentezi, nu ai vreme să te plimbi prin oraş. Zici că ai venit a Paris şi nu faci decât să te dai cu metroul între hotel şi sala de conferinţe. Comunicările au fost interesante, evident că în vestul Europei lucrează la alt nivel. P. P., guru francez al arheologiei merovingiene, te impresionează prin cunoştiinţele şi deschiderea sa. Nu pot să zic acelaşi lucru despre nemţi care servesc aceeaşi ciorbă post-procesuală reîncălzită. A fost relevant că la discuţii se întrebau, practic, unul pe altul. În rest, fiecare obsedat de obiectul muncii, de aurul, argintul şi granatele de la Tournai, Apahida, Blučina, Poprad, Jalpug, Brut şi altele.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

NOTE DE LECTURĂ ROMANE


Geografia pierdută
Ce destin aiurea a avut domnul din imagine. A străbătut lumea (lui) în lung și în lat și a vrut să le spună și altora cum arată. Nici măcar nu știm dacă a vrut să scrie o geografie, dacă a scris-o, dacă a vrut doar să picteze pe un perete o hartă a lumii. A lăsat prin testament surorii sale să expună măcar harta, să o vadă tot romanul. Unde? în porticus Vipsania, undeva în Campus Martius (nici măcar Felippo Coarelli nu știe unde era). A murit și ea și prietenul lui cel mai bun i-a terminat opera. Medievalii ignari și unii moderni i-au furat și paternitatea operei: quem divus Augustus primum per Chorographiam ostendit. Uneori coautorul devine autor principal, când nu citești cu atenție Naturalis Historia a lui Plinius Secundus care spune de 31 de ori cine e autorul hărții sau comentariilor sau a amândurora, whatever.
Ce de cadavre de teorii, cât efort de Quellenforschung germană ca să restituie cioburile acestei hărți. Frandsen, Mannert, Mommsen, Ritschl, Petersen, Müllenhoff, Detlefsen, Schweder, Philippi etc., adică un întreg secol XIX de nemți care știau pe de rost puținele izvoare care au supraviețuit naufragiului geografiei antice. Marele Mommsen, cel adulat de antichizanții ardeleni, credea în 1851 că harta și comentariile anexe erau munca exclusivă a lui Augustus. Singura surpriză a secolului XIX o oferă Schweder care publică în 1876 un text (parțial) inedit: Divisio orbis terrarum. Parțial, pentru că în secolul VIII, la curtea lui Carol cel Mare îl văzuse călugărul irlandez Dicuilus care l-a pastișat în a sa De mensura orbis terrae (o geografie ce ce pretinde inspirată dintr-o mensura orbis făcută în 425 la comanda lui Theodosius al II-lea). Scrierea geamănă, Demensuratio provinciarum era cunoscută mai demult. Până și Mommsen s-a răzgândit după ce a fost publicată Divisio. Încurcate sunt căile filologiei germane: Klotz găsește în perioada interbelică 66 de fragmente pe care le atribuie geografiei pierdute. Era un neamț prea silitor pentru că azi jumătate dintre ele au fost aruncate peste bord.
Ce a lăsat în urmă e un mister. L-a citit Plinius în secolul I și l-au rezumat doi anonimi în Spätantike: cei ce au redactat opusculele Divisio și Demensuratio. Ciudat destin al unei opere ce a modelat viziunea despre oikumene a romanilor. Singura speranță a geografiei pierdute e că a lăsat urme indirecte, că se pot găsi missing links. Divisio orbis terrarum Theodosiana din mappamundi a lui Theodulf, de exemplu.

duminică, 11 septembrie 2011

NOTE DE LECTURĂ ROMANE




11 septembrie 2011
Văd că am intrat iarăși în faza de citit jurnale. Lămurit lucru, literatura de ficțiune nu mă mai mulțumește. Greu îmi aduc aminte un roman, citit în ultima vreme, care să-mi fi plăcut cu adevărat. La mare, pe plajă, am citit jurnalul lui Morcoveață, pardon, Jules Renard. Foarte interesant, din păcate a fost tradus fragmentar, adică măcelărit de traducătorul român. Idei pe sărite, fraze oprite la jumătate etc.
Apoi a venit la rând jurnalul lui Mircea Cărtărescu, ultimul, din anii 2004-2010. Nu vreau să scriu nimic despre el ca să nu mă introduc voluntar în categoria bloggerilor imbecili, neaveniți, care-și dau cu părerea despre ce mai scrie cel mai mare scriitor român în viață. Atâta doar consemnez că dl. Cărtărescu își alege prost titlurile : nu e nimic Zen în jurnalul ăsta, e complet opusul lui Zen. Am citit până acum două Orbitoare (I și II) și două jurnale (I și III) și cred că e destul.
Am găsit apoi un volumaș cu jurnalul din tinerețe al lui Pavel Dan și câteva scrisori către prieteni. Jurnalul propriu-zis e un jurnal de liceean, cred că nu ar fi trebuit să se publice. Corespondența e mai interesantă, scrisorile către Ion Chinezu și Ion Breazu, trimise de la clinica din Viena. Foarte trist și deprimant totul.
Vreau să-mi notez dintr-o scrisoare către o prietenă din 1931, câteva aprecieri ale lui Pavel Dan despre Turda (din ciclul "Turda mă’sii").
"(Fetele din Turda) Pe scurt: se culcă devreme și se scoală târziu, se îmbracă mai mult interesant decât elegant, se plimbă cu turma rîzînd și vorbind ca gâștele; sunt pretențioase ca niște prințese și fac dragoste cu elevi, …. dar… se pricep admirabil la bucătărie. (…)
La cinema, burghezii vin cu copiii mici care scîncesc în decursul filmării; mamele îi opăcesc și bărbații le ceartă; lumea vorbește de vreme, de tîrguri și femeile se plîng că nu le scot cloștile; comentează filmul cu suspine și vaiuri; lumea bună, damele care împănează lojele își admiră pălăriile de care sunt foarte mândre, vorbind de la o loje la alta – ca-n familie. Galeria strigă la artiști pe care drum să apuce, bate din picioare, strigă, fluieră, înjură pe nume pe mecanic – filmul se rupe și începe … după un an.
La un restaurant, unde am mîncat o singură dată. A venit mai întâi, după un sfert de ceas de așteptare, o fată care a potrivit fața de masă, a zîmbit întrebîndu-mă: ce poftiți? I-am spus și s-a depărtat în cîlcîie. După un alt sfert de oră a venit o femeie – probabil - și m-a întrebat dacă doresc cafeaua dulce tare. Pe urmă, tîrziu, a venit bucătăreasa bătrînă, cu mînecile sufulcate pînă din sus de coate și-a adus cafeaua: Tessék drága, ha nem elég erös, tessék megmondani….și a început să mi se plîngă de reumatismul de la o mână. Pe urmă, după ce a plecat ea, peste cinci minute a venit, tot în călcîie, cîntînd, fata din actul I, care mi-a adus pe o farfurioară trei bucățele de zahăr, dintre care una a scăpat-o pe jos, a ridicat-o, a suflat în ea și, zîmbind, mi-a spus nu știu ce și după ce mi le-a dat pe toate s-a așezat la masă. (…) " [Corespondență. Către Georgina Giurgiu-Dan, Turda, 31 VII 1931, în Pavel Dan, Jurnal, ediție îngrijită și prefațată de Sergiu Pavel Dan, Ed. Dacia, Cluj, 1974, pp. 134-135].

joi, 1 septembrie 2011

Turda mă'sii (2)





Zilele municipiului
Deşi încerc să fac abstracţie de oraşul în care locuiesc temporar, oraşul-dormitor, se petrec câteodată lucruri care mă lasă cu gura căscată şi mă obligă să mă exprim în scris. Notez ca să nu uit, pentru că treptat se estompează şi intră în departamentul verosimilului. Aşa au fost Zilele Turzii, un moment de sărbătoare situat betwixt and between categoriile timpului obişnuit, zile când neam-prostia ce musteşte în oraş a explodat pe străzi. Zilele oraşului cutare, ale satelor (astea se mai numesc şi Fii satului) etc. au proliferat ca ciupercile după ploaie în ultimii ani. Ca în alte părţi şi în Turda bulevardul central a fost încadrat de tarabe cu plasticuri, chinezării, oale şi artizanat din lemn, mici şi alte cărnuri fripte pe grătar, şi, bineînţeles, bere. În fundul pieţei, lângă biserică, o scenă pe care au concertat diverse trupe şi artişti. Până aici nimic deosebit, la Turda ca oriunde în provincia profundă, mici, bere, muzică, prostii pe care sa dai bani. Să simtă românul şi rromul că e sărbătoare.
Totuşi câteva detalii fac ca zilele de anul acesta ale Turzii să fie speciale. Pe dealul dinspre est, printre copacii ce îi ornează culmea, a apărut un grup de cinci litere luminoase gigantice care clipesc schimbându-şi culorile: TURDA. Tot trecătorul va afla că este în Turda. Dar Hollywood-ul nu este singurul model pentru municipalitatea turdeană. Preluând fericita idee a celor din Bucureşti s-a inaugurat un autobuz etajat, cu partea superioară descoperită: Turda City Tour. Mă simt ca la Roma sau Paris, cu deosebirea că cel din Turda circulă doar pe linia 12: Micro III - Spital. Adică le arată turiştilor blocurile gri din cartierul muncitoresc, îi poartă pe variantă (pentru că circulaţia în centrul istoric este parţial restricţionată) şi îi duce la Spital (undeva pe la mijlocul unui cartier numit Turda Nouă).
Alt eveniment major a fost redeschiderea Muzeului de Istorie, după 14 ani! Muzeul a fost închis în 1997 pentru lucrări de consolidare şi conservare a clădirii ce-l adăposteşte. Parcul din faţa muzeului a fost cosmetizat în câteva zile: tăiat copaci, scos gardul viu, monumentele romane mutate cu lama buldozerului, apoi nivelat peste toată suprafaţa cu un pietriş incert şi răsfirarea unor coloane romane căzute pe margini. La deschidere a urmat o ceremonie demnă de epoca apusă în 1989. Discursuri banale marcate de patriotism local ale mărimilor, tăiat panglica, mâncat prescură cu sare.
La concerte n-am fost şi rău am făcut pentru că am aflat că protagonista primei seri era nimeni alta decât Samantha Fox. Circula un zvon că va concerta şi Genesis, în fapt era trupa unui fost component al celebrei trupe, ce cântă sub numele de Genesis Project. E limpede că municipalitatea vrea să-şi pună "municipiul" pe harta României. Pe orice fel de hartă....

marți, 9 august 2011

VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia (2003)
M-am instalat bine la mănăstirea mea. Padre M. când mă vede mă salută volubil şi strigă un tutt’ à posto. Un pic cam frig, dar, în rest, tutt’ à posto.
Sunt singur cuc în două camere îngheţate şi în consecinţă m-am înghesuit într-una. Nu vreau să fiu prostul proştilor şi să mor de frig la Mediterana aşa că am pus în priză un reşou pe care l-am găsit pe-acolo. Poate că numai noi, românii, avem obsesiile astea cu cheltuielile de întreţinere, cu plata curentului. Probabil că reşoul era acolo ca să-l pun în priză. Ne-a abrutizat tranziţia: fac duş repede să nu consum multă apă caldă, rabd frig ca să nu fac cheltuială la mănăstire. Românii oscilează între economie şi risipă: meschinăria e alternată cu mâna largă. Pe de o parte calculează picătura de apă, centimetrul cub de gaz metan, electronul din firul de curent, iar, pe de alta, mănâncă, beau, fumează şi se distrează ca nişte Ivani Turbincă. E de vină Ceauşescu, care a verticalizat satul românesc neolitic şi i-a suit pe ţărani în blocuri sau urmaşii lui ce protejează prin legi proaste regiile autonome? Eu văd statul românesc de azi ca pe un hibrid monstruos între economia etatizată a comunismului şi iniţiativa particulară. Semnele răului sunt regiile autonome care sărăcesc populaţia.
Iar românii merg pe capete să muncească în Europa. Pe autocar aveam ca vecin de scaun un bărbat pe la 50 de ani, din Drobeta – Turnu Severin, care, cu o sută de euro în buzunar, se pornise la muncă în Italia. Ca să fac conversaţie l-am întrebat dacă vrea să-şi găsească ceva „în meserie” şi omul s-a uitat cam lung la mine. Era antrenor de caiac-canoe şi se desfiinţase clubul iar omul şi-a luat lumea în cap. La întoarcere pe autocar am stat lângă un inginer electronist din Bucureşti care muncise trei luni în agricultură undeva în Italia centrală. Pe vremea lui Ceauşescu luptam pe toate fronturile în competiţia sportivă a războiului rece: gimnastică, canotaj, tenis etc. Acum am depus armele. Eu ştiu că nu trebuie să fie club sportiv la Bobohalma, dar de ce se desfiinţează un club de canotaj dintr-un oraş dunărean important?
Vreau ca aici, departe de casă, să mă gândesc la România, la români şi firea lor. Să văd cum poporul meu, pe care îl cam dispreţuiesc şi detest acasă, va creşte în ochii mei aici, departe, printre italieni, măcinat fiind de dorul de casă. Dorul de familie, de apropiaţi, dar care se va răsfrânge şi asupra conaţionalilor mei hâzi şi detestabili. Cred că poporul român nu există ca entitate. Nu este decât o adunătură de rase istorice, de „vinituri” din toate punctele cardinale, care, printr-un accident istoric, vorbesc şi stâlcesc în comun o limbă neolatină. Azi eu văd acest popor ca pe un organism în dezagregare. Există o puternică forţă centrifugă (vectorul fiind foamea) care tinde să expulzeze tot ce are naţia asta mai bun şi mai rău deopotrivă. Rămân cei neutri, apa de ploaie, cei ce nu au curajul să-şi ia soarta în mâini. Deştepţii pleacă să lucreze în străinătate, civilizat, pentru bani, nu pe piţule, şi nu se mai întorc (bravo lor!). Cei mai sărăci cu duhul şi mai puţin şcolarizaţi ajung să culeagă fructele altora într-un sclavaj voluntar oficializat în minunata UE. Îşi mănâncă de sub unghii, trăiesc în mizerie şi strâng bani la ciorap, bani care, odată întorşi în România, par mulţi datorită zaraflâcului dezavantajos pentru leu, dar care nu sunt, de fapt, decât nişte fărâmituri de la masa bogaţilor.
Străbunicul meu a stat 16 ani în America. Nu ştiu ce a muncit acolo dar ştiu că s-a întors şi, cu dolarii strânşi acolo, a cumpărat pământ în Triteni. În Triteni, la capătul lumii, în locul de unde drumul nu mai duce nicăieri, unde întoarce uliul, unde şi al doilea război mondial a ajuns mai târziu, pe când s-a terminat. Este dincolo de puterea mea de înţelegere. Nu peste mulţi ani au venit comuniştii şi fii lui au pierdut totul: pământ, libertate şi viaţă.
În schimb nu înţeleg de ce mai stăm noi în România. Slujbele noastre care par interesante şi de viitor sunt plătite mizerabil, stăm într-o garsonieră pentru care plătim chirie jumătate din veniturile noastre, primim mâncare de la părinţi şi la preţurile locuinţelor de azi nu ne putem cumpăra o casă nici într-o sută de ani. Am rămas probabil în România din speranţa imbecilă că în curând ne va fi mai bine, că se va normaliza situaţia sau pentru că nu avem suficient curaj să ne luăm lumea în cap, să tăiem cordonul ombilical care ne mai ţine legaţi de părinţi, de casă, de ţară. Nu raţiunea trebuie chestionată în această problemă, ci altceva, spiritul, chemarea străbunilor, lanţul atavic al sângelui. Sunt popoare care înţepenesc într-un loc. Românii cred asta despre ei înşişi. Avem continuitate multimilenară: încă dinaintea culturii Coţofeni şi până azi strămoşii noştri nu s-au mutat de-aici. Ne-a modelat stilistic această împietrire? Dorul de casă are rădăcini adânci în conformaţia mentală a românului.

miercuri, 27 iulie 2011

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR



Une estetique congelée
Iarna la Québec când frigul nepământean te constrânge să te închizi între patru pereţi, o soluţie salvatoare pentru ocuparea timpului pare o vizită la muzeu. Sunt muzee în Québec, muzee admirabil organizate care i-ar face invidioşi pe cei din Roma sau Paris, cum ar fi Musée de la Civilisation. În ciuda faptului că istoria lor începe cu 1600 şi că nu au mare lucru de expus. Felul cum concep spaţiul expoziţional, modalităţile creative de expunere creează senzaţia fie că muzeele lor sunt din viitor, fie că ale noastre sunt cămări de anticari medievali.
Primul muzeu pe care l-am vizitat într-o friguroasă zi de iarnă quebecoază a fost Musée National des Beaux-Arts du Québec. Fără să fie o zi sau perioadă din an specială expoziţia de bază era gratuită pentru toată lumea, la intrare îţi ofereau cărucior special pentru copil, exista un spaţiu de shopping şi petrecere a timpului (boutique cu suveniruri, replici etc., restaurant). Expoziţia era extinsă în două clădiri spaţioase care comunicau printre ele printr-un pasaj subteran. La noi probabil ar fi făcut muzeul într-o singură clădire şi cealaltă ar fi folosit-o pentru scopuri mai nobile (sediu de ceva partid etc.).
Expoziţia de pictură propriu-zisă nu m-a impresionat. M-am gândit atunci că poate datorită faptului că am văzut deja mai multe muzee importante europene şi compar. Nu cred că asta era problema. Nu mă pricep la pictură dar cred că este mai multă artă într-un fond plastic din Cluj decât în Muzeul din Québec. Valoarea unui tablou nu depinde direct de privitor: între acesta şi tablou se interpune critica de artă şi important este locul pe care critica şi tradiţia îl rezervă unui tablou. Turismul cultural de azi face ca mulţimile să fie atrase doar de tablourile exponenţiale, cele 10 tablouri importantissime care populează ghidul sumar de prezentare a expoziţiei. Apoi depinde cum este prezentat un tablou, scos în evidenţă. În Luvru toţi turiştii căutau să pozeze tabloul Giocondei, pus într-o sală în poziţie centrală. Pe peretele din dreapta era un tablou cu un câine. Dacă mâine pun câinele în poziţie centrală în locul Giocondei şi vreo doi-trei critici de artă scriu că e un tablou nemaivăzut ce printr-o eroare a scăpat neobservat, apoi apare pe coperta ghidului expoziţiei, turistul de rând o să o uite pe Gioconda şi o să înceapă goana pentru pozatul câinelui. Cu toate că e un pic exagerat exemplul cu Gioconda şi câinele, mecanismul e ăsta.
Nu am înţeles aproape nimic din expoziţia de pictură din Musée National des Beaux-Arts. Şi cu eforturi îmi aduc aminte doar de piesa de rezistenţă a expoziţiei, o pictură pe trei panouri uriaşe ce ocupau o sală întreagă: Jean-Paul Riopelle, L’Hommage à Rosa Luxemburg din 1992. Îmi mai aduc aminte că mai era o sculptură cu un fotoliu ponosit agăţat pe un perete. Majoritatea artiştilor au pictat pe la Paris şi tablourile făcute acolo le-au donat apoi muzeului de pe gheţarul natal. Concluzia pe care am tras-o a fost că acolo se congelează până şi organul estetic, că nu e posibilă arta la – 40 de grade. Adică e posibilă numai o artă anume, cea care are rădăcini în peisajul local, anume l’art inuit. Secţiunea asta a expoziţiei mi-a plăcut realmente: sculpturi de animale şi oameni în piatră şi os după canonul artei inuite, adică figuri gonflate, cu rotunjimi generoase care reproduc formele animalelor marine bogate în osânză, foci şi morse, semisferele igloo-rilor, costumele de cosmonauţi ale inuiţilor. Iniţial credeam că secţiunea cu artă inuită e una istorică, cu artefacte inuite (artistice) din epocile anterioare. În fond era o expoziţie de sculptură modernă, cu lucrări recente, în stil inuit.
Revenind la fotoliul ponosit agăţat pe un perete: îmi place pop art, cu tablouri din ambalaje de cola, cu chipuri repetate ale divei Marilyn Monroe sau linii drepte colorate. Dar sărăcia artistică a canadienilor nu se explică aşa cum am crezut prin îngheţarea organului estetic. Explicaţia am aflat-o mai târziu citind un soi de jurnal al sculptorului român Nicăpetre (Petre Bălănică), emigrat şi el în Canada (Nicăpetre, Brăiliţa Downtown via U. A. P. sau autobiografia unor pietre cioplite de Nicăpetre, Brăila, Ed. Istros, 1994). Fugit din România comunistă, sculptorul a fost dulgher şi zugrav şi notează (pp. 268-269): „Am răbdat de foame în această ţară unde câinii sunt protejaţi de lege, unde pisicilor li se înnoadă babeţica la gât în timp ce servesc dinerul controlat de doctorul specialist, unde gunoierul şi poştaşul sunt consideraţi indivizi demni ai societăţii, protejaţi de lege, de sindicat. Artistul? Individ în afara ei. Incomod societăţii de consum. Am umblat cu portofoliul pe la uşile a zeci de dealeri şi zeci de galerişti primind laude pentru talentul şi impresionantul număr de lucrări realizate, dar: Nu am nume în Canada, stilul meu este european, lucrările ne comerciale. În America talentul şi succesul în artă înseamnă să vinzi. (...)”. Şi mai departe (pp. 272-273) explică cum „.... se dau fireşte bani şi pentru cercetări în domeniul artelor vizuale. Atunci din cei 15, 30, 40 de mii de dollari cât înseamnă să ai un grant, cam cât îi trebuie unui individ să trăiască modest un an, artistul cercetător merge la Canadian Tire (o reţea de magazine unde se vând scule, lucruri tehnice, materiale de construcţii) cu $ 100 cumpără un sul de plasă de sârmă pentru împrejmuit ograda de păsări, aşează aşa cum i-a fost vândut sulul direct pe podeaua AGO-ului (Art Galllery of Ontario) îşi scrie cu litere mari alăturea numele şi titlul lucrării: Chicken wire one şi opera-i gata. De ce chicken wire one? Pentru că în devastatorul proces de cercetare în domeniul artelor vizuale, autorul a conceput şi descoperit şi varianta Chicken wire two ce constă dintr-un al doilea vălătuc de plasă de sârmă, identic cu primul, dar care suferă profunde transformări de formă şi cu precădere de conţinut. Supărat pe lume şi pentru a-şi exprima atitudinea împotriva claustrării sufletului uman datorită tehnicii ce ne-a invadat, artistul furios trânteşte cu năduf la podea de vreo două ori vălătucul de sârmă, vălătucul se boţeşte vizibil, îl abandonează aşa pe podeaua aceleiaşi galerii de artă, extenuat de efortul creator se retrage în restaurantul de vis-à-vis pentru ceva întăritor şi revine la locul crimei cu eticheta ce conţine misterul celei de-a doua creaţii: Chicken wire two.Cam asta despre arta din Québec, despre tablourile comune şi fotoliul agăţat din muzeul de arte frumoase.

sâmbătă, 2 iulie 2011

NOTE DE LECTURĂ

Am citit Vasile Ernu, Născut în URSS, Polirom, 2007 (si am ascultat si muzica de pe CD). Ştiam de mult de existenţa cărţii, am frunzărit-o acum câteva luni în Librăria Universităţii şi mi s-a părut uşurică şi trivială. Am deschis-o acolo unde autorul făcea apologia buzii, pardon, tualetului sovietic, ca spaţiu intim, de destindere şi socializare (mărturisesc că n-am înţeles prea bine care era ideea: lipsa intimităţii şi graffiti-uri contraculturale sunt comune oricărei buzi, sovietice sau capitaliste).
Oricum am trecut peste prima impresie şi m-am decis să cumpăr cartea după ce am văzut o listă de 10 cărţi care trebuie să fie în biblioteca unui hipster (orice o fi însemnând asta). Dacă tot am cumpărat-o, am decis să nu o las să înmulţească numărul cărţilor necititite din biblioteca mea şi în timpul liber (inclusiv la tualet) am "devorat-o" (cu ghilimele).
Greu de spus de ce o asemenea carte are succes azi. Mă gândesc că doar datorită faptului că e o idee exotică plantată într-un spaţiu virgin, unde există un oarecare orizont de aşteptare. E ca şi cum un român ar scrie o carte Născut în RSR (păstrând, evident, proporţiile) şi ar publica-o în Franţa, de exemplu. Copilăria şi adolescenţa lui V. E. seamănă foarte bine cu a mea. El a fost oktombrel, pioner şi komsomolist, eu am fost şoim al patriei, pionier şi utecist. El a făcut pregătire militară, eu am făcut PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei). România comunistă a anilor 80 era la fel de absurdă ca URSS-ul acelor vremi. Am stat la cozi, am defilat, am strigat cu pieptul umflat "Tot înainte!", am făcut gardă la monumentul eroilor, am făcut munci agricole, am lucrat 4 ani pe un strung corean şi credeam că o să fiu toată viaţa strungar. La 15-17 ani am crezut că socialismul e bun, că lumea noastră e adevărată, că în lumea capitaliştilor şi imperialiştilor majoritatea sunt săraci şi dorm pe străzi în cutii de carton. E drept că nu prea ascultam Europa Liberă şi informaţia îmi venea aproape exclusiv de la Telejurnal.
Ce mă surprinde la cartea lui V. E., care are succes de piaţă, e vândută şi tradusă (bravo lui că a găsit nişa) este tonul. Tonul nostalgic, părerea de rău că un monstru imens şi inform a decedat. Că un experiment utopic de proporţii mondiale (în care noi am fost cobaii) s-a încheiat. Şi odată cu moartea lui nu mai este alternativă: doar modul de viaţă propriu lumii adverse, capitalist, american. Din păcate trebuie să trăim ca duşmanul, să bem coca-cola, să cumpărăm produse care nu ne trebuie, să visăm americăneşte. Mă surprinde cum, în 2007, împarte încă lumea în sovietici şi capitalişti, în buni şi răi, şi exaltă virtuţile lumii sovietice a copilăriei şi adolescenţei lui. În fiecare pasaj caut în subtext distanţarea ironică, auto-ironia şi de multe ori îmi pare că totul e serios. Că exista democraţie când organizau cheful de 1 mai şi votau câte cutii de peşte în ulei să cumpere şi câte în sos tomat. Dacă n-am înţeles eu bine şi nu e o glumă postmodernă, atunci e cretin cu c mare.
La p. 129 zice că pentru cultura sovietică Vladimir Ilici Lenin a fost un adevărat "maestru Jedy". Puţin atent la fetişurile americane, V. E., acest "young apprentice", uită că se scrie maestru Jedi...

sâmbătă, 25 iunie 2011

MABINOGII

Mabinogii lui Pwyll
Pwyll Pandeuic Dyfed era stăpânul celor şapte districte ale lui Dyfed. Odată ca niciodată el era la Arberth, capitala sa, şi a fost stăpânit de dorinţa de a vâna. Partea ţării sale în care vroia să vâneze era Glyn Cuch. A pornit în acea seară din Aberth şi a ajuns la Pan Llwyn Diarwya, unde a rămas peste noapte.
În dimineaţa următoare, în zorii zilei, el s-a trezit şi a mers la Glyn Cuch pentru a-şi lăsa câinii lângă pădure. A sunat din cornul său şi a început vânătoarea, gonind după câinii săi şi despărţindu-se de tovarăşii săi.
Şi încercând să audă lătratul haitei el a auzit o altă haită, cu un alt lătrat, venind să o întâlnească pe a sa. A putut să vadă o poiană în pădure, ca un câmp întins, şi haita sa a ajuns la marginea poienii. Acolo a văzut un cerb urmărit de cealaltă haită. Şi, în mijlocul poienii, era haita, urmărind şi doborând la pământ cerbul.
Atunci el s-a uitat la culoarea câinilor din haită, de-abia observând cerbul. Dintre toţi câinii pe care i-a văzut în lumea asta nu era nici unul care să aibă o asemenea culoare. Culoarea pe care o aveau era un alb strălucitor ca al miresei şi cu urechi roşii. Albeaţa era la fel de strălucitoare ca şi strălucirea roşului urechilor.
A ajuns la câinii care au ucis cerbul şi i-a alungat, lăsându-i pe câinii săi, în schimb, să se hrănească din carnea cerbului.
În timp ce era ocupat să-şi hrănească câinii astfel a văzut un călăreţ venind pe un cal uriaş, gri-tărcat, cu un corn de vânătoare la gât şi un haină de vânătoare gri maronie. Călăreţul s-a apropiat şi i-a grăit:
- Boierule, ştiu cine eşti, dar nu o să îţi dau bun venit!
- Da, aprobă Pwyll, poate eşti aşa important că nu trebuie să-mi dai bineţe?
- Dumnezeu ştie, zise el, nu rangul meu este cel ce mă împiedică.
- Dar ce atunci, boierule?
- Între mine şi Dumnezeu fie zise, e lipsa ta de politeţe.
- Dar ce obrăznicie am comis în ochii tăi, boierule?
- N-am văzut o mai mare obrăznicie din partea cuiva decât să alunge haita care a ucis cerbul şi apoi să-şi hrănească câinii din acesta. Aceasta, zise el, a fost obrăznicia şi o să mă răzbun, între mine şi Dumnezeu fie zise, o să cer răscumpărarea onoarei de la tine în valoare de o sută de cerbi.
- Boierule, dacă te-am ofensat vreau să-ţi răscumpăr prietenia.
- Şi cum anume vrei să o răscumperi?
- Cum cere rangul tău, dar nu ştiu care este ...
- Un rege încoronat sunt, în ţara mea.
- Stăpâne, zise Pwyll, bună ziua ţie. Dar din ce ţară îi fi?
- Din Annwvyn. Arawn, regele Annwfn-ului sunt.
- Stăpâne, cum aş putea să fiu prietenul tău.
- Iată cum: este un om al cărui regat se mărgineşte cu al meu şi care este totdeauna în război cu mine. El e Hafgan, regele din Annwfn. Îndepărtează primejdia ce vine de la el, ceea ce tu poţi face cu uşurinţă, şi vei fi prietenul meu.
- Din partea mea, bucuros. Spune-mi doar cum pot să o fac.
- Acum o să-ţi spun. Poţi să faci astfel: o să devenim buni prieteni şi am să îţi dau locul meu în Annwfn şi o să-ţi dau cele mai frumoase femei pe care le-ai văzut ca să dormi cu ele în fiecare noapte. Iar tu vei avea forma şi înfăţişarea mea, ca nici un camerist şi nici un slujitor să nu ştie că eşti tu şi nu sunt eu. Şi, continuă el, începând de mâine va fi aşa până la sfârşitul anului când ne vom întâlni chiar în locul ăsta.
- Bine, răspunse Pwyll, voi fi acolo până la sfârşitul anului. Şi cum mă sfătuieşti să-l găsesc pe cel de care vorbeşti?
- Peste un an din seara asta, zise Arawn, va fi o întâlnire între mine şi el la vad. Tu vei fi acolo, sub înfăţişarea mea, şi trebuie să-i dai o singură lovitură: el nu va supravieţui.
- Bine, zise Pwyll, dar ce o să fac cu ţara mea?
- Pot să fac în aşa fel încât nici un bărbat sau femeie din ţara ta să nu ştie că sunt eu şi nu tu: voi merge în locul tău.
- Foarte bine, zise Pwyll, am pornit deja.
- Fără piedici să-ţi fie drumul până vei ajunge în ţara mea: o să-ţi îndrept eu paşii.
Îl conduse până a putut vedea curtea şi acareturile. Iată, zise el, curtea şi ţara pe care o stăpâneşti. Du-te la curte şi nu o să fie nimeni să nu te recunoască şi văzând slujba de acolo o să deprinzi obiceiurile curţii. Ajuns la curte a putut vedea odăile de dormit, conacul şi camere cu cea mai frumoasă zugrăveală văzută vreodată. A intrat în conac să-şi scoată cizmele. Angajaţii şi slujitorii au venit să-i scoată cizmele şi toată lumea l-a salutat. Doi cavaleri i-au scos haina de vânătoare şi l-au îmbrăcat într-un veştmânt de mătase brodată cu aur. Odaia a fost pregătită. Apoi el a văzut familia şi slujbaşii venind, cele mai slăvite şi rafinate gazde pe care le-a văzut cineva. Şi în urma lor venea regina, cea mai frumoasă femeie văzută vreodată, îmbrăcată într-un veştmânt strălucitor de mătase brodată cu fir de aur. Atunci ei s-au dus să se spele şi să se pregătească de masă şi s-au aşezat astfel: regina de o parte a lui şi comitele (cum bănuia) în partea cealaltă. Începu o conversaţie cu regina şi vorbind cu ea constată că era cea mai modestă femeie pe care a întâlnit-o şi cea mai gentilă ca maniere şi conversaţie. Şi-au petrecut, deci, timpul cu mâncare şi băutură, cântând şi benchetuind. Din toate curţile pe care le-a văzut pe pământul ăsta, aici erau cea mai bună mâncare şi băutură, cele mai frumoase vase şi bijuterii regale.
A venit şi vremea de culcare şi s-au dus în pat, el şi regina. Ajunşi în pat, el s-întors cu faţa spre margine, cu spatele la ea. De-atunci până a doua zi nu i-a spus nici un cuvânt. Ziua au avut o discuţie tandră şi plină de afecţiune, dar orice s-ar fi întâmplat între ei în timpul zilei, nu a fost o singură noapte să nu fie ca prima.
El şi-a petrecut anul vânând, cântând, dansând, legând prietenii şi discutând cu prietenii săi, până în noaptea când se sfârşea legământul. Data acestei nopţi este la fel de proaspătă în memoria celui mai îndepărtat om din ţinut ca şi într-a sa. El a venit la întâlnire împreună cu nobilii ţării. Când a ajuns la vad a apărut un călăreţ şi a grăit astfel:
(va urma)

duminică, 24 aprilie 2011

NOTE DE LECTURĂ ROMANE

Roma. (23 aprilie, Palilia). Am venit să lucrez, să studiez, să mă scufund în știința religiilor, în istoria păgânismului antic elenistico-roman. Pot zice că am reușit parțial: am pierdut multe ore la biblioteca celebrei British School in Rome, o bibliotecă foarte bună pentru antichitate. M-am delectat cu interpretările fine ale lui Versnel și Veyne despre inconsistencies ale religiei Imperiului și despre al doilea păgânism. M-am adus la zi cu ultimele descoperiri din domeniu și încerc să profit cât mai mult de biblioteca de senzație la care am acces temporar.
Acasă citesc cărți împrumutate de la biblioteca Accademiei di Romania. Nu mă pot abține să compar cele două biblioteci, a noastră și a englezilor. Nu vreau să spun mai mult decât că se vede că ei stăpânit lumea și noi suntem întotdeauna penultimi la coada țărilor civilizate. Situația bibliotecilor de acasă este similară și de aceea îmi este clar de ce nu poți fi om de știință veritabil în zilele noastre în România. Poți aborda doar subiecte locale, minore, care interesează doar mediul științific de la noi. Nu poți să acoperi, să documentezi, subiecte generale, de istorie universală. De aceea la orice colocviu, congres, întâlnire științifică românul va prezenta ceva (poate interesant) din spațiul nostru, ceva descoperire nouă, mai bine sau mai prost interpretată, un fel de ia te uită ce chestie am mai găsit în grădina mea. Cum să ai vizibilitate internațională, cum ne cere CNCSIS-ul?
În timpul liber am făcut o cură de Eliade. Exegeză eliadiană, mai precis. E greu de crezut că se mai poate scrie ceva care să merite să fie citit despre Eliade, ceva nou, dar uite că se mai întâmplă. Cartea lui Natale Spineto, Mircea Eliade. Istoric al religiilor, apărută în 2009 a fost o surpriză plăcută. O carte echilibrată a unui autor care s-a așezat deliberat la centru, între apologeți și detractori. M-a cam plictisit cu Pettazzoni, cu il metodo storico-comparativo și opiniile divergente (materializate prin schimburi amabile de replici) între el și morfologul religiilor Eliade. Un capitol bun este cel despre Eliade și gândirea tradițională, unde vedem lucrurile la fel. Ca să mă conving am reluat, din volumul publicat de M. Handoca în 1993, celebrele scrisori (câteva) către sau de la Coomaraswamy și Evola și cred că se exagerează și este trasă de păr concluzia celor ce susțin pornind de la câteva pasaje din aceste scrisori importanta influență pe care au exercitat-o asupra lui Eliade gânditorii Tradiției, Guenon, Coomaraswamy, Evola.
Pe când credeam că m-am lămurit găsesc un volum al lui Marcello De Martino, Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i "non detti", Edizioni Settimo Sigillo, Roma, 2008. De fapt un librone de 524 de pagini în care se analizează ce a visat Eliade la întâlnirile Eranos de la Ascona, cu ce esoterici a povestit la masă (cu biografia fiecăruia și eventual ce au mâncat), cum se refula în literatura fantastică unde își vărsa tot năduful ocult și esoteric . Mai urmează probabil și alte așa-zise analize că n-am ajuns decât pe la jumătate. Pernicioasă îndeletnicire cititul cărților….

duminică, 6 martie 2011

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR

Etre malade en Canada
Asta a fost o experientă în Quebec. Am pornit ca orice turist cu asigurări de călătorie (pentru mine, I. şi B.). Odată ajuns la destinaţie am vrut să reglementez chestiunile medicale. Nici nu am prea avut de ales, pentru că o condiţie sine qua non pentru înscrierea la universitate era luarea în evidenţă la oficiul Assurance Maladie din Quebec. Drept urmare, de la Universite Laval, de la oficiul pentru străini, mi-au printat de pe google maps o hartă şi au trasat cu markerul drumul de la Universite Laval la oficiul Assurance Maladie. Părea destul de aproape, dar am mers vreo oră pe jos. Ce era prost e că nu au trotuare: aşa că în multe locuri fie am călcat spaţiul verde, fie am mărşăluit pe carosabil. Am ajuns în sfârşit, mi-am luat bileţelul de ordine, m-am aşezat la coadă şi am ajuns la ghişeu unde m-a întâmpinat un tânăr ce nu părea prea încântat de franceza mea aproximativă. M-am uitat pe ecusonul lui şi am văzut că avea nume englezesc, era un minoritar, şi aşa că am rezolvat problemele în limba lui maternă. De fapt, am încercat să le rezolvăm pentru că nu am reuşit să ajungem la un consens. Eu când am luat viza canadiană mi-am facut nişte calcule româneşti care nu băteau cu aritmetica lor canadiană. Ca să fii asigurat de statul canadian trebuie să rămâi în Canada 6 luni plus o zi. Nu ştiu cum s-a facut că nouă ne lipsea o zi. L-am rugat pe noul meu prieten funcţionar de la Assurance Maladie Quebec vorbitor de engleză să îl întrebe la şeful lui dacă nu putem fi asiguraţi şi fără ziua respectivă. Pentru că birocratia canadiană e amabilă, nu agresivă ca la noi (adică te fut cu zâmbetul pe buze), funcţionarul-prieten l-a întrebat pe şeful lui , care a decis că nu. O zi e decisivă, matematica e sfântă aşa că nu am fost asiguraţi. Îmi aduc aminte de cartea lui Stefan Heym, Relatare despre regele David: când Etan trebuia să scrie despre anul când David a fost refugiat la filistini şi răul pe care l-a pricinuit poporului lui Israel, comisia pentru redactarea unicei relatări adevărate istoriceşte despre regele David, a decis să şteargă anul acela din cronică, pentru că dacă au trecut 2000 de ani de când Noe a rămas cu arca pe vârful muntelui Ararat, ce mai contează un an în istorie... Iată că în Canada o zi contează, probabil o oră, un minut şi o secundă contează.
Până la urmă la universitate m-am înscris cu asigurarea de călătorie turistică Astra asigurări din România: perfect inutilă faptic, perfect valabilă scriptic.
Cu condiţia să nu te îmbolnăveşti. Ceea ce din fericire nu s-a întâmplat. B. s-a răcit de vreo două ori şi am mers la supermarket şi la farmacia din cartier şi am cumpărat ce ne-au dat acolo fără reţetă de la un medic. Adică tylenol foarte diluat, supozitoare naturiste cu eucalipt pentru tuse şi desfundat nasul, salinex (apă cu sare pentru muci). În realitate eram blindaţi cu antibiotice şi panadoale cumpărate en gros din România fără reţetă, dar nu am fost nevoiţi să le folosim. Răcelile canadiene de - 40 de grade celsius le-am combătut cu medicamente naturiste şi pilule placebo canadiene.
Într-o zi din ianuarie B. a luat un virus de la grădiniţă pe care l-am luat apoi şi eu. Era winter vomiting virus care trece în 24 de ore fără să faci nimic. Până să realizez că sunt bolnav m-am vindecat. N-am apucat să iau medicamentele româneşti păstrate cu sfinţenie la saltea. Să zicem că bolile canadiene sau adaptat la sistem sau că sistemul, cu plase de medicamente pentru o viroză simplă, le creează...

vineri, 25 februarie 2011

VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia.
M-am reîntors în Sicilia după trei ani şi pot zice că am găsit-o neschimbată. Dar pentru mine nu e acelaşi loc din două motive: sunt singur şi sunt foarte ocupat. Nu mai e vacanţa din 2000, când eram aici cu I. şi cu alţi prieteni, nu aveam examene de dat iar laţul tezei de doctorat nu se strângea cu repeziciunea de acum. Când ne plimbam pe malul mării, printre palmieri şi nu ne păsa de nimic, într-o frumoasă duminică de primăvară, în miros de zagare e gelsomini, S. a spus un mare adevăr: eram în vacanţă, nu într-un stagiu de studii, o vacanţă care l-a smuls din învăţământ, pe mine din stressul slujbei mele, pe I. din serviciul ei de la Patrimoniu. Era o vacanţă în care seara ne adunam obsesiv într-o cameră să jucăm cărţi în jurul unei sticle de Corvo sau Don Corleone sau te miri ce altă poşircă luată de la Eurohard Discount. Când colegii mai mici, studenţii, au intrat în sesiune am realizat mai bine ce vacanţă siciliană plăcută avem.
Azi m-am plimbat pe via Cesare Battisti şi am revăzut locurile. Locuri goale de astă dată, fără oamenii pe care mă aşteptam să îi văd acolo. M-am emoţionat şi am vrut, imediat, să spun cuiva că am mai fost aici în 2000 şi a fost minunat şi acum am revenit, dar singur, şi asta mă întristează imens. Nu e poezie şi patetism, e descrierea (în ciuda voinţei mele) unui sentiment care m-a învăluit, atât de brusc, încât am intrat într-o cabină telefonică şi am început să formez precipitat, în neştire, numărul lui I. Să-i comunic, să-i spun: N. sunt aici, lângă Casa dello Studente, în faţă, cum mergi spre casa M. şi a „vrăbiilor”, sunt nişte palmieri şi o statuie de bronz a unui popă care nu ştiu ce-a făcut. Dacă cobori un pic mai jos ajungi la zona aia unde pute foarte tare a peşte. Messina nu mai e Messina, e un schelet de Messina.
Sicilienii sunt extraordinar de drăguţi. Professoressele m-au primit foarte frumos, E. a fost foarte drăguţă şi săritoare, m-a aşteptat la Reggio Calabria şi m-a trecut peste Stretto. Signorele de la bibliotecă m-au ţinut minte de acum trei ani şi şi-au adus aminte de I., anume că aveam o „sposa molto allegra e pimpona”.

Lipsesc mulţi oameni din peisaj. E greu să manânci la mensa singur când ştii că românii, slovenii şi la russa ocupau o masă întreagă. Mi se pare că euroii se scurg printre degete. Mai ales autobuzul e scump: ca să merg la şcoală şi să mă întorc acasă de două ori pe zi, plătesc cât mă costă două mese la mensa. Noroc că s-a inventat mersul pe jos şi drumul îl fac într-o mezzoretta.

Cu orientarea în spaţiu sunt ok. Azi, după o zi de peregrinări, mi-am reamintit planul oraşului, principalele bulevarde, străzi, pieţe. Am găsit chestura, opera universitaria, oficiu pentru străini etc. fără mai probleme. Trebuie să regăsesc drumul spre Chiessa dei Capuccini, să mai merg la acea plăcută bibliotecă.
Am mâncat la prânz primo piatto o pasta al forno, iar ca secondo o insalata di polpo. Seara am ales ravioli şi pesce spada. Mâncare veritabil siciliană de mensa, de altfel gustoasă şi foarte ieftină. În România se mănâncă mai prost la restaurante, la preţuri pe care nu mi le permit.

miercuri, 23 februarie 2011

LA STÂNGA!

O zi în Hyperboreea

Afară, de cum am scos capul, apărură nouă bărbaţi îmbrăcaţi în togi lungi şi pedant drapate, care m-au salutat, eu răspunzându-le la salut în limba strămoşilor mei, ceea ce pentru ei părea ceva destul de bizar şi greu de crezut, după care unul dintre ei mi-a făcut un semn leneş cu mâna şi i-am urmat pe un drum pietruit impecabil cu dale care se îmbucau atât de perfect încât firele ierbii nu puteau răsări, drum care ne-a dus într-o aşezare, caracterizată sumar cel mai potrivit prin cuvântul simetrie, fiind lăsat să aştept într-o încăpere slab luminată până ce un bărbat înalt, deşirat, cu o faţă osoasă şi părul albit la tâmple, care mi-a urat bun venit în limba strămoşilor mei chestionându-mă, totodată, asupra scopului vizitei mele inopinate, la care întrebare eu neştiind ce să răspund, am spus simplu, “curiozitatea, curiozitatea de a afla cum sunt locuite şi organizate aceste ţinuturi”, răspuns ce trebuie că l-a mulţumit pe interlocutorul meu, care, plin de solicitudine, mi-a răspuns că aici nu există naţiuni, în societatea lor fiind înlocuite cu hexagoane, unităţi teritoriale, şi fiecare hexagon asigură necesităţile materiale ale locuitorilor săi, care muncesc pentru binele comun, pentru bunăstarea generală, “este”, zice el, “o comunitate de bunuri”, sintagmă care pe mine m-a făcut să exclam “victoria socialismului, trecerea de la imperiul necesităţii la imperiul libertăţii”, după care uşurat vroiam să aflu cum este organizată munca, dacă este în comun sau individuală, întrebare la care interlocutorul meu răspunse că: “fiecare are un loc de muncă numai al lui, propria lui celulă-hexagon, dar că această activitate este impropriu numită muncă, în fapt fiecare contribuind după puterile şi priceperea sa la progresul general al societăţii, fiecare căutând soluţiile optime în problemele apărute în câmpul specialităţii sale, deci fiecare munceşte-gândeşte nu pentru a dobândi ceva pentru el însuşi, ci pentru atingerea ţelului colectiv - progresul, pentru că doar progresul, desăvârşirea speciei umane prin raţiune, poate fi considerat ţelul ultim, nu-i aşa?”, întrebă el, dar eu continuam să îmi exprim nedumeririle, probabil pe un ton total nepotrivit: “...dar, în aceste condiţii cum poţi asigura necesităţile materiale, hrana, confortul, bunăstarea în general?, cine face munca fizică, pentru că cineva trebuie să o facă, şi dacă cineva face muncile umilitoare şi alţii profită, atunci nu este egalitate, când privilegiaţii, clasa stăpânitoare, fac muncă intelectuală şi beneficiază de avantajele şi confortul hexagoanelor, iar în agricultură şi ateliere munca e făcută de poporul muncitor exploatat, atunci e ca în sclavagism, societatea care, după cum a spus gânditorul acela burghez, Nietzsche, a asigurat cel mai bine dreptul clasei stăpânitoare la o viaţă fără muncă şi drept urmare cerea să se alcătuiască o nouă orânduire care să asigure noii elite stăpânitoare condiţiile de viaţă ale vechilor proprietari de sclavi, ceea ce ar însemna în cele din urmă propovăduirea sclaviei pe veci pentru poporul muncitor”, i-am spus toate acestea pe nerăsuflate, dar el nu părea mişcat şi răspunse senin că nu l-am înţeles, tocmai fiindcă nu l-am lăsat să termine, deoarece, zise, “munca fizică a oamenilor aproape că nu mai există” (ah, ce uşurare) “natura oferind spontan toate cele necesare vieţii, datorită unei binecuvântări zeieşti care s-a abătut asupra acestor insule nordice, singurele inconveniente implicându-le doar culegerea roadelor acestei supraabundente naturi”, lucru pentru care m-am declarat mulţumit de această evoluţie a structurilor social-economice, dorind totuşi să mai aflu câte ceva şi despre mentalitatea şi sensibilitatea acestei societăţi, lucruri pe care le-am aflat degrabă de la interlocutorul meu ce mi-a răspuns că “aici nu sunt artişti, poeţi, scriitori, ci, fiecare om în hexagonul său, este un artist şi un poet, fiecare îşi eliberează potenţele creatoare prin intermediul tuturor formelor artistice de exprimare, fiecare produce artă, iar cei mai buni, vârfurile, sunt un exemplu, un model de urmat de către ceilalţi, pentru că aici arta nu este redarea realităţii” (care, fie vorba între noi, este redusă la geometria hexagoanelor), “ci recreerea ei, arta de aici irumpe din inconştient, omul fiind chemat să recreeze natura după măsura impulsurilor lui interioare, dar, cu toate acestea, eforturile fiecăruia se înmănunchează, fiecare este o piesă din angrenajul evoluţiei artistice, şi, în final, fiecare aduce ceva în plus la progresul omenirii, care este, nu-i aşa, scopul final”, şi repetarea acestei idei cum că progresul ar fi scopul final m-a determinat să-l chestionez asupra credinţelor lor, anume ce cred despre existenţa unor forţe superioare creatoare ale Cosmosului şi omului, ale naturii şi societăţi, şi care forţe superioare continuă să le guverneze prin legi primordiale, imuabile, dacă aceste credinţe ale lor sunt, cumva, instituţionalizate?, ca să aflu, din nou cu surprindere, că aici nu există doctrine şi biserici, care s-au stins datorită rigidităţii şi ineficienţei lor în societatea hexagonală, unde fiecare poate să-şi închipuie, după nevoile sale sufleteşti, un zeu compatibil cu el însuşi, fiind în definitiv şi aceasta o formă de artă, “iată, deci”, mai zise “cum este de fapt o societate egalitară, perfectă, o societate unde omul munceşte-gândeşte nesilit şi unde nu este îngrădit de nici un fel de restricţii în gândirea sa, unde fiecare poate să creeze-recreeze ceva numai pentru el, o societate unde fiecare trăieşte singur şi toţi împreună spre progresul şi bunăstarea tuturor...” perora el, dar tocmai atunci un ţârâit strident îl întrerupse, ah!, zise, “un conflict de muncă, sau, dacă preferi, o grevă a culegătorilor de mere din acest hexagon, căci aşa cum am spus, fiecare hexagon este specializat pe un anumit tip de cultură agricolă, apoi produsele se schimbă nemijlocit între hexagoane, după necesităţi...”, “bine, bine”, l-am întrerupt, “dar ce doresc culegătorii de mere proletari?”, “a, un fleac, reducerea zilei de muncă de la o oră la 45 de minute”, la care eu m-am gândit că este, deci, doar aproape perfectă această societate, pentru că şi aici culegătorii sunt exploataţi de gânditori, iar lupta de clasă se ascute, şi cu aceste gânduri m-am trezit (pentru că alarma era de fapt soneria deşteptătorului meu de pe noptieră) din acest vis hiperboreic despre o societate utopică, pentru că nu aşa trebuie să fie comunismul. “Comunismul este puterea Sovietelor plus electrificarea întregii Siberii” mi-am repetat ridicându-mă leneş...

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR








Canadiano quid frigore pejus ? (II)
Decembrie
În afară de tunelurile din rafie au mai apărut pe trotuar, înfipte, nişte vergele din plastic subţiri înalte de cca. 2 m. Ştiam că sunt rău prevestitoare şi că sunt în legătură cu zăpada care va veni, dar nu putem să ghicesc ce sunt. Am întrebat şi am aflat că erau nişte marcaje indicatoare pentru micile buldozere care urmau să se plimbe pe trotuare pentru a curăţa zăpada.
Primul şoc a fost într-o zi de la sfârşit de noiembrie sau început de decembrie. Părea o zi ca oricare alta, doar că foarte senină, cu un cer curat, sticlos. Am învăţat mai apoi că, în asemenea zile foarte senine, e mai bine să stai în casă. Şocul a fost că în staţia de autobuz mi-a fost atât de frig la mână că am reuşit să fumez doar o jumătate de ţigară. M-am coborât la staţia din campus şi am vrut să traversez parcul pe jos, aşa cum făceam toamna, ca să văd studenţi cum pierd vremea în parcul tipic pentru universitatea nord-americană (aşa mă simţeam şi eu ca Brandon, Brenda, Dylan, Kelly la UCLA). Dar nu am reuşit să parcurg decât jumătate din distanţă şi am simţit că mi se taie respiraţia de frig, drept care am cotit-o spre Pavilionul de Sport. Am intrat şi am început să analizez ce s-a întâmplat şi am decis că m-am grăbit prea tare şi de-aia mi s-a tăiat respiraţia. Dar nu am mai avut curajul să ies afară şi am făcut drumul până la pavilionul unde aveam biroul prin tuneluri. Şi din momentul ăsta până am plecat în România am circulat aproape numai prin tuneluri, ca şobolanii, pe sub tot campusul.
Şi lumina naturală am văzut-o tot mai rar. După-mesele stăteam mai mult în casă şi în weekend-uri preferam să ne facem program „în familie” (citeşte „în casă”). Odată ce a venit Frigul cu F mare posibilităţile de distracţie în aer liber s-au restrâns drastic. Era atât de frig ca fumatul afară (dat fiind că în Canada nu se fumează niciunde în interior) a devenit o aventură. Chiar m-am lăsat de fumat vreo două săptămâni, până când temperatura a revenit la o valoare rezonabilă de - 15°C.
Ianuarie
În decembrie şi ianuarie s-a dezlănţuit infernul de zăpadă, vânturile dinspre Groenlanda şi frigurile de - 40°C. La – 40 nu mai contează cum eşti îmbrăcat şi încălţat, oricum rezişti doar 5-10 minute afară. Când este tempête de neige mai bine stai în casă şi te rogi să nu troznească coteţul de la vânt. I. zicea tot timpul că asta nu e o ţară pentru oameni, numai pentru reni şi urşi polari, şi că nu înţelege de ce dracu’ s-au aşezat aici. E oricum destul de greu de înţeles dar oricum sunt de admirat pentru devotamentul cu care se luptă în fiecare an cu natura. Băsescu a rămas celebru cu zicala lui de o profunzime neînţeleasă de vulg: iarna nu-i ca vara. Ei, în Canada, iarna nu-i deloc ca vara şi totuşi nu îi ia pe nepregătite. Dacă începea să ningă la ora 2 noaptea, atunci ieşeau utilajele de dezăpezire pe stradă însoţite de camioane în care se încărca zăpada. Întotdeauna m-am întrebat unde duceau toată zăpada aia. Probabil undeva la marginea oraşului la o „groapă de zăpadă”.
Am avut şi eu o lopată de zăpadă să curăţ balconul, scările şi să îmi fac o cărare până la containerul de gunoi. Când începea să ningă trebuia să dau de trei ori pe zi zăpada, să o organizez în movile şi să o taluzez, iar în februarie cărarea spre gunoi a devenit un tunel spre gunoi.

marți, 22 februarie 2011

TURDA, QUEBEC PARIS SI RETUR



Canadiano quid frigore pejus ? (I)
Încă de la primele contacte cu Québecul şi quebecoşii (nativi sau adoptivi) am fost avertizaţi asupra problemei frigului canadian. Se pot scrie romane despre frig în Canada, despre zăpadă, se poate glosa la infinit pe marginea problemei percepţiei frigului canadian de către emigranţi. Circulă bancuri printre emigranţi, mici povestioare haioase prin internet, depre curajul emigrantului frânt de frig şi de oceanul de zăpadă. Orice s-a scris şi se va scrie este insuficient şi neconvingător.
Septembrie - octombrie
Cei cu care am vorbit în lunile septembrie şi octombrie despre iarna care urma aveau propria lor versiune (apocaliptică). Unii povesteau despre pe frigul nepământean care crapă pielea de pe faţa negrilor (cei mai expuşi şi mai neadaptaţi, dat fiind că vin de pe continentul aflat la polul meteorologic opus), alţii despre vântul năprasnic al acelor tempêtes de neige care mişcă pereţii caselor, alţii despre zăpada nemăsurată care acoperă totul, diluvial-apocaliptic. După toate aceste discuţii, eu şi I. ne uitam complice unul la altul şi ne spuneam „oamenii aştia au o problemă”. Era limpede că sunt şocaţi şi marcaţi de efectele iernilor trecute şi că exagerează, credeam noi. Dar cum era „vara indiană” nu ne băteam prea tare capul.
Noiembrie
În noiembrie au început pregătirile quebecoşilor pentru iarnă. Discret, dar suficient cât să remarci şi să te îngrijorezi. În primul rând casele trebuiau pregătite. Casele sunt foarte frumoase, drăguţe, ca nişte case de păpuşi. Sunt din lemn, dar nu din bârne cum m-am aşteptat ci din scânduri. Adică au stâlpi pe colţuri, grinzi pe laturi dar pereţii sunt din scânduri. Aşa se fac la noi coteţele. Dar aceste coteţe canadiene din lemn sunt apoi dublate cu rigips în interior, cu ceva folie din plastic (un izolir numit energy shield) în exterior, acoperit cu plastic ce imită scândura vopsită, cu similipiatră sau cu cărămidă aparentă. Toate deschiderile sunt bine astupate cu termopan. În interior încălzirea se face cu instalaţii cu curent electric (încălzirea propriu-zisă, apa caldă, aragazul, totul este pe curent, nu am văzut gaz metan). Totul e aşa de bine izolat că termostatul nu a trebuit mişcat toată iarna, indiferent dacă afară erau - 5° sau - 45°, iar dacă făceai un ceai creştea temperatura în cameră cu 2-3°. Pregătirea caselor de iarnă însemna schimbarea energy shield-ului, a învelişului exterior şi astuparea tuturor găurilor pe unde ar fi putut pătrunde frigul. Renovarea asta nu se făcea chiar anual, dar avea o anumită periodicitate.
Au început să apară apoi garajele şi tunelurile din rafie. În faţa caselor se construiau nişte garaje din rafie pe schelet metalic şi tot aşa nişte tuneluri care duc de la uşă până pe trotuar. Credeam că tunelurile astea le pun ca să nu trebuiască să măture zăpada din faţa casei, trotuarele şi şoseaua sunt curăţate de primărie. În fond garajele sunt făcute pentru ca maşinile să nu le fie îngropate în zăpadă în fiecare dimineaţă de către maşinile care curăţă şoseaua şi trotuarele, iar tunelurile pentru a nu le acoperi uşile şi pentru a nu li se bloca ieşirea din casă. Adică, dimineaţa oamenii vroiau să poată pleca la serviciu. Mi se pare normal.
Era, oricum, distractiv cum se pregăteau de iarnă şi afară erau 20° cu plus (probabil era „vara indiană” despre care vorbeau toţi şi despre care nu pot să precizez în care din cele trei luni de toamnă a fost).