VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia.

M-am reîntors în Sicilia după trei ani şi pot zice că am găsit-o neschimbată. Dar pentru mine nu e acelaşi loc din două motive: sunt singur şi sunt foarte ocupat. Nu mai e vacanţa din 2000, când eram aici cu I. şi cu alţi prieteni, nu aveam examene de dat iar laţul tezei de doctorat nu se strângea cu repeziciunea de acum. Când ne plimbam pe malul mării, printre palmieri şi nu ne păsa de nimic, într-o frumoasă duminică de primăvară, în miros de zagare e gelsomini, S. a spus un mare adevăr: eram în vacanţă, nu într-un stagiu de studii, o vacanţă care l-a smuls din învăţământ, pe mine din stressul slujbei mele, pe I. din serviciul ei de la Patrimoniu. Era o vacanţă în care seara ne adunam obsesiv într-o cameră să jucăm cărţi în jurul unei sticle de Corvo sau Don Corleone sau te miri ce altă poşircă luată de la Eurohard Discount. Când colegii mai mici, studenţii, au intrat în sesiune am realizat mai bine ce vacanţă siciliană plăcută avem.

Azi m-am plimbat pe via Cesare Battisti şi am revăzut locurile. Locuri goale de astă dată, fără oamenii pe care mă aşteptam să îi văd acolo. M-am emoţionat şi am vrut, imediat, să spun cuiva că am mai fost aici în 2000 şi a fost minunat şi acum am revenit, dar singur, şi asta mă întristează imens. Nu e poezie şi patetism, e descrierea (în ciuda voinţei mele) unui sentiment care m-a învăluit, atât de brusc, încât am intrat într-o cabină telefonică şi am început să formez precipitat, în neştire, numărul lui I. Să-i comunic, să-i spun: N. sunt aici, lângă Casa dello Studente, în faţă, cum mergi spre casa M. şi a „vrăbiilor”, sunt nişte palmieri şi o statuie de bronz a unui popă care nu ştiu ce-a făcut. Dacă cobori un pic mai jos ajungi la zona aia unde pute foarte tare a peşte. Messina nu mai e Messina, e un schelet de Messina.

Sicilienii sunt extraordinar de drăguţi. Professoressele m-au primit foarte frumos, E. a fost foarte drăguţă şi săritoare, m-a aşteptat la Reggio Calabria şi m-a trecut peste Stretto. Signorele de la bibliotecă m-au ţinut minte de acum trei ani şi şi-au adus aminte de I., anume că aveam o „sposa molto allegra e pimpona”.

Lipsesc mulţi oameni din peisaj. E greu să manânci la mensa singur când ştii că românii, slovenii şi la russa ocupau o masă întreagă. Mi se pare că euroii se scurg printre degete. Mai ales autobuzul e scump: ca să merg la şcoală şi să mă întorc acasă de două ori pe zi, plătesc cât mă costă două mese la mensa. Noroc că s-a inventat mersul pe jos şi drumul îl fac într-o mezzoretta.

Cu orientarea în spaţiu sunt ok. Azi, după o zi de peregrinări, mi-am reamintit planul oraşului, principalele bulevarde, străzi, pieţe. Am găsit chestura, opera universitaria, oficiu pentru străini etc. fără mai probleme. Trebuie să regăsesc drumul spre Chiessa dei Capuccini, să mai merg la acea plăcută bibliotecă.

Am mâncat la prânz primo piatto o pasta al forno, iar ca secondo o insalata di polpo. Seara am ales ravioli şi pesce spada. Mâncare veritabil siciliană de mensa, de altfel gustoasă şi foarte ieftină. În România se mănâncă mai prost la restaurante, la preţuri pe care nu mi le permit.

LA STÂNGA!

O zi în Hyperboreea

Afară, de cum am scos capul, apărură nouă bărbaţi îmbrăcaţi în togi lungi şi pedant drapate, care m-au salutat, eu răspunzându-le la salut în limba strămoşilor mei, ceea ce pentru ei părea ceva destul de bizar şi greu de crezut, după care unul dintre ei mi-a făcut un semn leneş cu mâna şi i-am urmat pe un drum pietruit impecabil cu dale care se îmbucau atât de perfect încât firele ierbii nu puteau răsări, drum care ne-a dus într-o aşezare, caracterizată sumar cel mai potrivit prin cuvântul simetrie, fiind lăsat să aştept într-o încăpere slab luminată până ce un bărbat înalt, deşirat, cu o faţă osoasă şi părul albit la tâmple, care mi-a urat bun venit în limba strămoşilor mei chestionându-mă, totodată, asupra scopului vizitei mele inopinate, la care întrebare eu neştiind ce să răspund, am spus simplu, “curiozitatea, curiozitatea de a afla cum sunt locuite şi organizate aceste ţinuturi”, răspuns ce trebuie că l-a mulţumit pe interlocutorul meu, care, plin de solicitudine, mi-a răspuns că aici nu există naţiuni, în societatea lor fiind înlocuite cu hexagoane, unităţi teritoriale, şi fiecare hexagon asigură necesităţile materiale ale locuitorilor săi, care muncesc pentru binele comun, pentru bunăstarea generală, “este”, zice el, “o comunitate de bunuri”, sintagmă care pe mine m-a făcut să exclam “victoria socialismului, trecerea de la imperiul necesităţii la imperiul libertăţii”, după care uşurat vroiam să aflu cum este organizată munca, dacă este în comun sau individuală, întrebare la care interlocutorul meu răspunse că: “fiecare are un loc de muncă numai al lui, propria lui celulă-hexagon, dar că această activitate este impropriu numită muncă, în fapt fiecare contribuind după puterile şi priceperea sa la progresul general al societăţii, fiecare căutând soluţiile optime în problemele apărute în câmpul specialităţii sale, deci fiecare munceşte-gândeşte nu pentru a dobândi ceva pentru el însuşi, ci pentru atingerea ţelului colectiv - progresul, pentru că doar progresul, desăvârşirea speciei umane prin raţiune, poate fi considerat ţelul ultim, nu-i aşa?”, întrebă el, dar eu continuam să îmi exprim nedumeririle, probabil pe un ton total nepotrivit: “...dar, în aceste condiţii cum poţi asigura necesităţile materiale, hrana, confortul, bunăstarea în general?, cine face munca fizică, pentru că cineva trebuie să o facă, şi dacă cineva face muncile umilitoare şi alţii profită, atunci nu este egalitate, când privilegiaţii, clasa stăpânitoare, fac muncă intelectuală şi beneficiază de avantajele şi confortul hexagoanelor, iar în agricultură şi ateliere munca e făcută de poporul muncitor exploatat, atunci e ca în sclavagism, societatea care, după cum a spus gânditorul acela burghez, Nietzsche, a asigurat cel mai bine dreptul clasei stăpânitoare la o viaţă fără muncă şi drept urmare cerea să se alcătuiască o nouă orânduire care să asigure noii elite stăpânitoare condiţiile de viaţă ale vechilor proprietari de sclavi, ceea ce ar însemna în cele din urmă propovăduirea sclaviei pe veci pentru poporul muncitor”, i-am spus toate acestea pe nerăsuflate, dar el nu părea mişcat şi răspunse senin că nu l-am înţeles, tocmai fiindcă nu l-am lăsat să termine, deoarece, zise, “munca fizică a oamenilor aproape că nu mai există” (ah, ce uşurare) “natura oferind spontan toate cele necesare vieţii, datorită unei binecuvântări zeieşti care s-a abătut asupra acestor insule nordice, singurele inconveniente implicându-le doar culegerea roadelor acestei supraabundente naturi”, lucru pentru care m-am declarat mulţumit de această evoluţie a structurilor social-economice, dorind totuşi să mai aflu câte ceva şi despre mentalitatea şi sensibilitatea acestei societăţi, lucruri pe care le-am aflat degrabă de la interlocutorul meu ce mi-a răspuns că “aici nu sunt artişti, poeţi, scriitori, ci, fiecare om în hexagonul său, este un artist şi un poet, fiecare îşi eliberează potenţele creatoare prin intermediul tuturor formelor artistice de exprimare, fiecare produce artă, iar cei mai buni, vârfurile, sunt un exemplu, un model de urmat de către ceilalţi, pentru că aici arta nu este redarea realităţii” (care, fie vorba între noi, este redusă la geometria hexagoanelor), “ci recreerea ei, arta de aici irumpe din inconştient, omul fiind chemat să recreeze natura după măsura impulsurilor lui interioare, dar, cu toate acestea, eforturile fiecăruia se înmănunchează, fiecare este o piesă din angrenajul evoluţiei artistice, şi, în final, fiecare aduce ceva în plus la progresul omenirii, care este, nu-i aşa, scopul final”, şi repetarea acestei idei cum că progresul ar fi scopul final m-a determinat să-l chestionez asupra credinţelor lor, anume ce cred despre existenţa unor forţe superioare creatoare ale Cosmosului şi omului, ale naturii şi societăţi, şi care forţe superioare continuă să le guverneze prin legi primordiale, imuabile, dacă aceste credinţe ale lor sunt, cumva, instituţionalizate?, ca să aflu, din nou cu surprindere, că aici nu există doctrine şi biserici, care s-au stins datorită rigidităţii şi ineficienţei lor în societatea hexagonală, unde fiecare poate să-şi închipuie, după nevoile sale sufleteşti, un zeu compatibil cu el însuşi, fiind în definitiv şi aceasta o formă de artă, “iată, deci”, mai zise “cum este de fapt o societate egalitară, perfectă, o societate unde omul munceşte-gândeşte nesilit şi unde nu este îngrădit de nici un fel de restricţii în gândirea sa, unde fiecare poate să creeze-recreeze ceva numai pentru el, o societate unde fiecare trăieşte singur şi toţi împreună spre progresul şi bunăstarea tuturor...” perora el, dar tocmai atunci un ţârâit strident îl întrerupse, ah!, zise, “un conflict de muncă, sau, dacă preferi, o grevă a culegătorilor de mere din acest hexagon, căci aşa cum am spus, fiecare hexagon este specializat pe un anumit tip de cultură agricolă, apoi produsele se schimbă nemijlocit între hexagoane, după necesităţi...”, “bine, bine”, l-am întrerupt, “dar ce doresc culegătorii de mere proletari?”, “a, un fleac, reducerea zilei de muncă de la o oră la 45 de minute”, la care eu m-am gândit că este, deci, doar aproape perfectă această societate, pentru că şi aici culegătorii sunt exploataţi de gânditori, iar lupta de clasă se ascute, şi cu aceste gânduri m-am trezit (pentru că alarma era de fapt soneria deşteptătorului meu de pe noptieră) din acest vis hiperboreic despre o societate utopică, pentru că nu aşa trebuie să fie comunismul. “Comunismul este puterea Sovietelor plus electrificarea întregii Siberii” mi-am repetat ridicându-mă leneş...

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Canadiano quid frigore pejus ? (II)

Decembrie

În afară de tunelurile din rafie au mai apărut pe trotuar, înfipte, nişte vergele din plastic subţiri înalte de cca. 2 m. Ştiam că sunt rău prevestitoare şi că sunt în legătură cu zăpada care va veni, dar nu putem să ghicesc ce sunt. Am întrebat şi am aflat că erau nişte marcaje indicatoare pentru micile buldozere care urmau să se plimbe pe trotuare pentru a curăţa zăpada.

Primul şoc a fost într-o zi de la sfârşit de noiembrie sau început de decembrie. Părea o zi ca oricare alta, doar că foarte senină, cu un cer curat, sticlos. Am învăţat mai apoi că, în asemenea zile foarte senine, e mai bine să stai în casă. Şocul a fost că în staţia de autobuz mi-a fost atât de frig la mână că am reuşit să fumez doar o jumătate de ţigară. M-am coborât la staţia din campus şi am vrut să traversez parcul pe jos, aşa cum făceam toamna, ca să văd studenţi cum pierd vremea în parcul tipic pentru universitatea nord-americană (aşa mă simţeam şi eu ca Brandon, Brenda, Dylan, Kelly la UCLA). Dar nu am reuşit să parcurg decât jumătate din distanţă şi am simţit că mi se taie respiraţia de frig, drept care am cotit-o spre Pavilionul de Sport. Am intrat şi am început să analizez ce s-a întâmplat şi am decis că m-am grăbit prea tare şi de-aia mi s-a tăiat respiraţia. Dar nu am mai avut curajul să ies afară şi am făcut drumul până la pavilionul unde aveam biroul prin tuneluri. Şi din momentul ăsta până am plecat în România am circulat aproape numai prin tuneluri, ca şobolanii, pe sub tot campusul.

Şi lumina naturală am văzut-o tot mai rar. După-mesele stăteam mai mult în casă şi în weekend-uri preferam să ne facem program „în familie” (citeşte „în casă”). Odată ce a venit Frigul cu F mare posibilităţile de distracţie în aer liber s-au restrâns drastic. Era atât de frig ca fumatul afară (dat fiind că în Canada nu se fumează niciunde în interior) a devenit o aventură. Chiar m-am lăsat de fumat vreo două săptămâni, până când temperatura a revenit la o valoare rezonabilă de - 15°C.

Ianuarie

În decembrie şi ianuarie s-a dezlănţuit infernul de zăpadă, vânturile dinspre Groenlanda şi frigurile de - 40°C. La – 40 nu mai contează cum eşti îmbrăcat şi încălţat, oricum rezişti doar 5-10 minute afară. Când este tempête de neige mai bine stai în casă şi te rogi să nu troznească coteţul de la vânt. I. zicea tot timpul că asta nu e o ţară pentru oameni, numai pentru reni şi urşi polari, şi că nu înţelege de ce dracu’ s-au aşezat aici. E oricum destul de greu de înţeles dar oricum sunt de admirat pentru devotamentul cu care se luptă în fiecare an cu natura. Băsescu a rămas celebru cu zicala lui de o profunzime neînţeleasă de vulg: iarna nu-i ca vara. Ei, în Canada, iarna nu-i deloc ca vara şi totuşi nu îi ia pe nepregătite. Dacă începea să ningă la ora 2 noaptea, atunci ieşeau utilajele de dezăpezire pe stradă însoţite de camioane în care se încărca zăpada. Întotdeauna m-am întrebat unde duceau toată zăpada aia. Probabil undeva la marginea oraşului la o „groapă de zăpadă”.

Am avut şi eu o lopată de zăpadă să curăţ balconul, scările şi să îmi fac o cărare până la containerul de gunoi. Când începea să ningă trebuia să dau de trei ori pe zi zăpada, să o organizez în movile şi să o taluzez, iar în februarie cărarea spre gunoi a devenit un tunel spre gunoi.

TURDA, QUEBEC PARIS SI RETUR

Canadiano quid frigore pejus ? (I)

Încă de la primele contacte cu Québecul şi quebecoşii (nativi sau adoptivi) am fost avertizaţi asupra problemei frigului canadian. Se pot scrie romane despre frig în Canada, despre zăpadă, se poate glosa la infinit pe marginea problemei percepţiei frigului canadian de către emigranţi. Circulă bancuri printre emigranţi, mici povestioare haioase prin internet, depre curajul emigrantului frânt de frig şi de oceanul de zăpadă. Orice s-a scris şi se va scrie este insuficient şi neconvingător.

Septembrie - octombrie

Cei cu care am vorbit în lunile septembrie şi octombrie despre iarna care urma aveau propria lor versiune (apocaliptică). Unii povesteau despre pe frigul nepământean care crapă pielea de pe faţa negrilor (cei mai expuşi şi mai neadaptaţi, dat fiind că vin de pe continentul aflat la polul meteorologic opus), alţii despre vântul năprasnic al acelor tempêtes de neige care mişcă pereţii caselor, alţii despre zăpada nemăsurată care acoperă totul, diluvial-apocaliptic. După toate aceste discuţii, eu şi I. ne uitam complice unul la altul şi ne spuneam „oamenii aştia au o problemă”. Era limpede că sunt şocaţi şi marcaţi de efectele iernilor trecute şi că exagerează, credeam noi. Dar cum era „vara indiană” nu ne băteam prea tare capul.

Noiembrie

În noiembrie au început pregătirile quebecoşilor pentru iarnă. Discret, dar suficient cât să remarci şi să te îngrijorezi. În primul rând casele trebuiau pregătite. Casele sunt foarte frumoase, drăguţe, ca nişte case de păpuşi. Sunt din lemn, dar nu din bârne cum m-am aşteptat ci din scânduri. Adică au stâlpi pe colţuri, grinzi pe laturi dar pereţii sunt din scânduri. Aşa se fac la noi coteţele. Dar aceste coteţe canadiene din lemn sunt apoi dublate cu rigips în interior, cu ceva folie din plastic (un izolir numit energy shield) în exterior, acoperit cu plastic ce imită scândura vopsită, cu similipiatră sau cu cărămidă aparentă. Toate deschiderile sunt bine astupate cu termopan. În interior încălzirea se face cu instalaţii cu curent electric (încălzirea propriu-zisă, apa caldă, aragazul, totul este pe curent, nu am văzut gaz metan). Totul e aşa de bine izolat că termostatul nu a trebuit mişcat toată iarna, indiferent dacă afară erau - 5° sau - 45°, iar dacă făceai un ceai creştea temperatura în cameră cu 2-3°. Pregătirea caselor de iarnă însemna schimbarea energy shield-ului, a învelişului exterior şi astuparea tuturor găurilor pe unde ar fi putut pătrunde frigul. Renovarea asta nu se făcea chiar anual, dar avea o anumită periodicitate.

Au început să apară apoi garajele şi tunelurile din rafie. În faţa caselor se construiau nişte garaje din rafie pe schelet metalic şi tot aşa nişte tuneluri care duc de la uşă până pe trotuar. Credeam că tunelurile astea le pun ca să nu trebuiască să măture zăpada din faţa casei, trotuarele şi şoseaua sunt curăţate de primărie. În fond garajele sunt făcute pentru ca maşinile să nu le fie îngropate în zăpadă în fiecare dimineaţă de către maşinile care curăţă şoseaua şi trotuarele, iar tunelurile pentru a nu le acoperi uşile şi pentru a nu li se bloca ieşirea din casă. Adică, dimineaţa oamenii vroiau să poată pleca la serviciu. Mi se pare normal.

Era, oricum, distractiv cum se pregăteau de iarnă şi afară erau 20° cu plus (probabil era „vara indiană” despre care vorbeau toţi şi despre care nu pot să precizez în care din cele trei luni de toamnă a fost).

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR

Maghrebul gotic

E foarte bine în Paris, e foarte uşor sa te acomodezi aici (cu binele te inveti foarte repede). E capitala unei ţări europene, a unei ţări romanice (ţara soră bogată) nu capitala unei provincii francofone nord-americane. Chiar dacă Quebecul arăta ca un San Malo mai mare (e orăşelul de pe litoralul normand de unde a plecat Jacques Cartier ca sa descopere Quebecul), aerul care se respiră aici e mai familiar.

Stăm într-un apartament fain, aranjat pe gustul lui I. (cu mobilă Ikea, cu tot felul de marionete şi măşti africane, nuiele de lemn în vaze şi, cred, vreo 10 oglinzi pe pereţi). Nu este propriu-zis în Paris, ci în suburbii, în nord, în Saint-Denis (acolo unde e basilica şi mormintele regilor Franţei). Stăm chiar aproape de biserică, dar evităm să ne plimbăm în jurul ei, să admirăm splendida arhitectură gotică, pentru că, lângă, este un carusel cu maşini şi avioane şi B. trebuie dat vreo patru ture şi tot nu e mulţumit. Cartierul e plin de arabi şi negri (sunt şi ceva români, mai ales din sud) şi magazinele şi restaurantele sunt nord-africane, şi produsele din piaţă sunt pentru ei, aşa ca am senzaţia că stăm în Maghreb, nu în Paris. Dar e fain, e totul viu si animat, mâncarea e foarte bună şi cu gust (m-am îngrăşat din nou; am arătat şi eu bine o lună după ce m-am întors din Canada). Ce poti face daca seara leneveşti la un film, bând vin şi mâncând brânză împuţită franţuzească cu măsline.

B. a crescut, vorbeşte de toate, când pe româna, când pe franceză (uneori îşi traduce : a vinitu = est venu, a p(l)ecat = est parti). Se joacă prin parc cu copiii arabi, acasă în curte cu copilul proprietarilor.

Paris, Paris... Oraşul l-am descoperit treptat, luna aceasta, în descinderi de dupămasa în locurile celebre, la vizitat clădiri, monumente, pieţe şi străzi, tot ce se poate vedea din exterior. La muzee mergem pe rând, pentru că răbdarea lui B. e foarte puţină. Am văzut Luvrul. I. a fost deja de două ori şi zice că încă mai are de văzut multe. Muzeul e imens şi ne-a impresionat bogaţia de capodopere şi monumente, pe care le stiam de pe coperţile cărţilor. Am văzut weekend-ul trecut şi Versailles-ul unde am petrecut o zi întreagă (am vazut doar galeriile palatului, apoi Micul Trianon şi grădinile cu tot cu hameau-ul Mariei Antoaneta). N-am mai apucat să vedem Trianonul şi nu ştiu dacă mai mergem odată pentru ca am stat 2 ore la coada să intram. Nici la Vatican, în 2000, când era jubileul şi chiar în ziua gratuită, nu am stat la o coadă aşa de mare. În general, în Paris, fenomenul ăsta al turismului de masă pare scăpat de sub control. Nici nu poţi să te uiţi la ceva ca te ia un şuvoi de oameni care parcă sunt în pelerinaj la sfintele moaşte: trec, se uită absenţi la obiecte, tablouri etc., pozează cu blitz şi îşi bifează că au fost şi acolo.

E haios să navetezi zilnic cu metroul din Saint - Denis în centrul Parisului, din Maghrebul gotic în fosta capitală a Europei modernei. E o navetă pe care aş putea-o face toată viaţa...