La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 27 iulie 2011

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR



Une estetique congelée
Iarna la Québec când frigul nepământean te constrânge să te închizi între patru pereţi, o soluţie salvatoare pentru ocuparea timpului pare o vizită la muzeu. Sunt muzee în Québec, muzee admirabil organizate care i-ar face invidioşi pe cei din Roma sau Paris, cum ar fi Musée de la Civilisation. În ciuda faptului că istoria lor începe cu 1600 şi că nu au mare lucru de expus. Felul cum concep spaţiul expoziţional, modalităţile creative de expunere creează senzaţia fie că muzeele lor sunt din viitor, fie că ale noastre sunt cămări de anticari medievali.
Primul muzeu pe care l-am vizitat într-o friguroasă zi de iarnă quebecoază a fost Musée National des Beaux-Arts du Québec. Fără să fie o zi sau perioadă din an specială expoziţia de bază era gratuită pentru toată lumea, la intrare îţi ofereau cărucior special pentru copil, exista un spaţiu de shopping şi petrecere a timpului (boutique cu suveniruri, replici etc., restaurant). Expoziţia era extinsă în două clădiri spaţioase care comunicau printre ele printr-un pasaj subteran. La noi probabil ar fi făcut muzeul într-o singură clădire şi cealaltă ar fi folosit-o pentru scopuri mai nobile (sediu de ceva partid etc.).
Expoziţia de pictură propriu-zisă nu m-a impresionat. M-am gândit atunci că poate datorită faptului că am văzut deja mai multe muzee importante europene şi compar. Nu cred că asta era problema. Nu mă pricep la pictură dar cred că este mai multă artă într-un fond plastic din Cluj decât în Muzeul din Québec. Valoarea unui tablou nu depinde direct de privitor: între acesta şi tablou se interpune critica de artă şi important este locul pe care critica şi tradiţia îl rezervă unui tablou. Turismul cultural de azi face ca mulţimile să fie atrase doar de tablourile exponenţiale, cele 10 tablouri importantissime care populează ghidul sumar de prezentare a expoziţiei. Apoi depinde cum este prezentat un tablou, scos în evidenţă. În Luvru toţi turiştii căutau să pozeze tabloul Giocondei, pus într-o sală în poziţie centrală. Pe peretele din dreapta era un tablou cu un câine. Dacă mâine pun câinele în poziţie centrală în locul Giocondei şi vreo doi-trei critici de artă scriu că e un tablou nemaivăzut ce printr-o eroare a scăpat neobservat, apoi apare pe coperta ghidului expoziţiei, turistul de rând o să o uite pe Gioconda şi o să înceapă goana pentru pozatul câinelui. Cu toate că e un pic exagerat exemplul cu Gioconda şi câinele, mecanismul e ăsta.
Nu am înţeles aproape nimic din expoziţia de pictură din Musée National des Beaux-Arts. Şi cu eforturi îmi aduc aminte doar de piesa de rezistenţă a expoziţiei, o pictură pe trei panouri uriaşe ce ocupau o sală întreagă: Jean-Paul Riopelle, L’Hommage à Rosa Luxemburg din 1992. Îmi mai aduc aminte că mai era o sculptură cu un fotoliu ponosit agăţat pe un perete. Majoritatea artiştilor au pictat pe la Paris şi tablourile făcute acolo le-au donat apoi muzeului de pe gheţarul natal. Concluzia pe care am tras-o a fost că acolo se congelează până şi organul estetic, că nu e posibilă arta la – 40 de grade. Adică e posibilă numai o artă anume, cea care are rădăcini în peisajul local, anume l’art inuit. Secţiunea asta a expoziţiei mi-a plăcut realmente: sculpturi de animale şi oameni în piatră şi os după canonul artei inuite, adică figuri gonflate, cu rotunjimi generoase care reproduc formele animalelor marine bogate în osânză, foci şi morse, semisferele igloo-rilor, costumele de cosmonauţi ale inuiţilor. Iniţial credeam că secţiunea cu artă inuită e una istorică, cu artefacte inuite (artistice) din epocile anterioare. În fond era o expoziţie de sculptură modernă, cu lucrări recente, în stil inuit.
Revenind la fotoliul ponosit agăţat pe un perete: îmi place pop art, cu tablouri din ambalaje de cola, cu chipuri repetate ale divei Marilyn Monroe sau linii drepte colorate. Dar sărăcia artistică a canadienilor nu se explică aşa cum am crezut prin îngheţarea organului estetic. Explicaţia am aflat-o mai târziu citind un soi de jurnal al sculptorului român Nicăpetre (Petre Bălănică), emigrat şi el în Canada (Nicăpetre, Brăiliţa Downtown via U. A. P. sau autobiografia unor pietre cioplite de Nicăpetre, Brăila, Ed. Istros, 1994). Fugit din România comunistă, sculptorul a fost dulgher şi zugrav şi notează (pp. 268-269): „Am răbdat de foame în această ţară unde câinii sunt protejaţi de lege, unde pisicilor li se înnoadă babeţica la gât în timp ce servesc dinerul controlat de doctorul specialist, unde gunoierul şi poştaşul sunt consideraţi indivizi demni ai societăţii, protejaţi de lege, de sindicat. Artistul? Individ în afara ei. Incomod societăţii de consum. Am umblat cu portofoliul pe la uşile a zeci de dealeri şi zeci de galerişti primind laude pentru talentul şi impresionantul număr de lucrări realizate, dar: Nu am nume în Canada, stilul meu este european, lucrările ne comerciale. În America talentul şi succesul în artă înseamnă să vinzi. (...)”. Şi mai departe (pp. 272-273) explică cum „.... se dau fireşte bani şi pentru cercetări în domeniul artelor vizuale. Atunci din cei 15, 30, 40 de mii de dollari cât înseamnă să ai un grant, cam cât îi trebuie unui individ să trăiască modest un an, artistul cercetător merge la Canadian Tire (o reţea de magazine unde se vând scule, lucruri tehnice, materiale de construcţii) cu $ 100 cumpără un sul de plasă de sârmă pentru împrejmuit ograda de păsări, aşează aşa cum i-a fost vândut sulul direct pe podeaua AGO-ului (Art Galllery of Ontario) îşi scrie cu litere mari alăturea numele şi titlul lucrării: Chicken wire one şi opera-i gata. De ce chicken wire one? Pentru că în devastatorul proces de cercetare în domeniul artelor vizuale, autorul a conceput şi descoperit şi varianta Chicken wire two ce constă dintr-un al doilea vălătuc de plasă de sârmă, identic cu primul, dar care suferă profunde transformări de formă şi cu precădere de conţinut. Supărat pe lume şi pentru a-şi exprima atitudinea împotriva claustrării sufletului uman datorită tehnicii ce ne-a invadat, artistul furios trânteşte cu năduf la podea de vreo două ori vălătucul de sârmă, vălătucul se boţeşte vizibil, îl abandonează aşa pe podeaua aceleiaşi galerii de artă, extenuat de efortul creator se retrage în restaurantul de vis-à-vis pentru ceva întăritor şi revine la locul crimei cu eticheta ce conţine misterul celei de-a doua creaţii: Chicken wire two.Cam asta despre arta din Québec, despre tablourile comune şi fotoliul agăţat din muzeul de arte frumoase.

sâmbătă, 2 iulie 2011

NOTE DE LECTURĂ

Am citit Vasile Ernu, Născut în URSS, Polirom, 2007 (si am ascultat si muzica de pe CD). Ştiam de mult de existenţa cărţii, am frunzărit-o acum câteva luni în Librăria Universităţii şi mi s-a părut uşurică şi trivială. Am deschis-o acolo unde autorul făcea apologia buzii, pardon, tualetului sovietic, ca spaţiu intim, de destindere şi socializare (mărturisesc că n-am înţeles prea bine care era ideea: lipsa intimităţii şi graffiti-uri contraculturale sunt comune oricărei buzi, sovietice sau capitaliste).
Oricum am trecut peste prima impresie şi m-am decis să cumpăr cartea după ce am văzut o listă de 10 cărţi care trebuie să fie în biblioteca unui hipster (orice o fi însemnând asta). Dacă tot am cumpărat-o, am decis să nu o las să înmulţească numărul cărţilor necititite din biblioteca mea şi în timpul liber (inclusiv la tualet) am "devorat-o" (cu ghilimele).
Greu de spus de ce o asemenea carte are succes azi. Mă gândesc că doar datorită faptului că e o idee exotică plantată într-un spaţiu virgin, unde există un oarecare orizont de aşteptare. E ca şi cum un român ar scrie o carte Născut în RSR (păstrând, evident, proporţiile) şi ar publica-o în Franţa, de exemplu. Copilăria şi adolescenţa lui V. E. seamănă foarte bine cu a mea. El a fost oktombrel, pioner şi komsomolist, eu am fost şoim al patriei, pionier şi utecist. El a făcut pregătire militară, eu am făcut PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei). România comunistă a anilor 80 era la fel de absurdă ca URSS-ul acelor vremi. Am stat la cozi, am defilat, am strigat cu pieptul umflat "Tot înainte!", am făcut gardă la monumentul eroilor, am făcut munci agricole, am lucrat 4 ani pe un strung corean şi credeam că o să fiu toată viaţa strungar. La 15-17 ani am crezut că socialismul e bun, că lumea noastră e adevărată, că în lumea capitaliştilor şi imperialiştilor majoritatea sunt săraci şi dorm pe străzi în cutii de carton. E drept că nu prea ascultam Europa Liberă şi informaţia îmi venea aproape exclusiv de la Telejurnal.
Ce mă surprinde la cartea lui V. E., care are succes de piaţă, e vândută şi tradusă (bravo lui că a găsit nişa) este tonul. Tonul nostalgic, părerea de rău că un monstru imens şi inform a decedat. Că un experiment utopic de proporţii mondiale (în care noi am fost cobaii) s-a încheiat. Şi odată cu moartea lui nu mai este alternativă: doar modul de viaţă propriu lumii adverse, capitalist, american. Din păcate trebuie să trăim ca duşmanul, să bem coca-cola, să cumpărăm produse care nu ne trebuie, să visăm americăneşte. Mă surprinde cum, în 2007, împarte încă lumea în sovietici şi capitalişti, în buni şi răi, şi exaltă virtuţile lumii sovietice a copilăriei şi adolescenţei lui. În fiecare pasaj caut în subtext distanţarea ironică, auto-ironia şi de multe ori îmi pare că totul e serios. Că exista democraţie când organizau cheful de 1 mai şi votau câte cutii de peşte în ulei să cumpere şi câte în sos tomat. Dacă n-am înţeles eu bine şi nu e o glumă postmodernă, atunci e cretin cu c mare.
La p. 129 zice că pentru cultura sovietică Vladimir Ilici Lenin a fost un adevărat "maestru Jedy". Puţin atent la fetişurile americane, V. E., acest "young apprentice", uită că se scrie maestru Jedi...