La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 2 iulie 2011

NOTE DE LECTURĂ

Am citit Vasile Ernu, Născut în URSS, Polirom, 2007 (si am ascultat si muzica de pe CD). Ştiam de mult de existenţa cărţii, am frunzărit-o acum câteva luni în Librăria Universităţii şi mi s-a părut uşurică şi trivială. Am deschis-o acolo unde autorul făcea apologia buzii, pardon, tualetului sovietic, ca spaţiu intim, de destindere şi socializare (mărturisesc că n-am înţeles prea bine care era ideea: lipsa intimităţii şi graffiti-uri contraculturale sunt comune oricărei buzi, sovietice sau capitaliste).
Oricum am trecut peste prima impresie şi m-am decis să cumpăr cartea după ce am văzut o listă de 10 cărţi care trebuie să fie în biblioteca unui hipster (orice o fi însemnând asta). Dacă tot am cumpărat-o, am decis să nu o las să înmulţească numărul cărţilor necititite din biblioteca mea şi în timpul liber (inclusiv la tualet) am "devorat-o" (cu ghilimele).
Greu de spus de ce o asemenea carte are succes azi. Mă gândesc că doar datorită faptului că e o idee exotică plantată într-un spaţiu virgin, unde există un oarecare orizont de aşteptare. E ca şi cum un român ar scrie o carte Născut în RSR (păstrând, evident, proporţiile) şi ar publica-o în Franţa, de exemplu. Copilăria şi adolescenţa lui V. E. seamănă foarte bine cu a mea. El a fost oktombrel, pioner şi komsomolist, eu am fost şoim al patriei, pionier şi utecist. El a făcut pregătire militară, eu am făcut PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei). România comunistă a anilor 80 era la fel de absurdă ca URSS-ul acelor vremi. Am stat la cozi, am defilat, am strigat cu pieptul umflat "Tot înainte!", am făcut gardă la monumentul eroilor, am făcut munci agricole, am lucrat 4 ani pe un strung corean şi credeam că o să fiu toată viaţa strungar. La 15-17 ani am crezut că socialismul e bun, că lumea noastră e adevărată, că în lumea capitaliştilor şi imperialiştilor majoritatea sunt săraci şi dorm pe străzi în cutii de carton. E drept că nu prea ascultam Europa Liberă şi informaţia îmi venea aproape exclusiv de la Telejurnal.
Ce mă surprinde la cartea lui V. E., care are succes de piaţă, e vândută şi tradusă (bravo lui că a găsit nişa) este tonul. Tonul nostalgic, părerea de rău că un monstru imens şi inform a decedat. Că un experiment utopic de proporţii mondiale (în care noi am fost cobaii) s-a încheiat. Şi odată cu moartea lui nu mai este alternativă: doar modul de viaţă propriu lumii adverse, capitalist, american. Din păcate trebuie să trăim ca duşmanul, să bem coca-cola, să cumpărăm produse care nu ne trebuie, să visăm americăneşte. Mă surprinde cum, în 2007, împarte încă lumea în sovietici şi capitalişti, în buni şi răi, şi exaltă virtuţile lumii sovietice a copilăriei şi adolescenţei lui. În fiecare pasaj caut în subtext distanţarea ironică, auto-ironia şi de multe ori îmi pare că totul e serios. Că exista democraţie când organizau cheful de 1 mai şi votau câte cutii de peşte în ulei să cumpere şi câte în sos tomat. Dacă n-am înţeles eu bine şi nu e o glumă postmodernă, atunci e cretin cu c mare.
La p. 129 zice că pentru cultura sovietică Vladimir Ilici Lenin a fost un adevărat "maestru Jedy". Puţin atent la fetişurile americane, V. E., acest "young apprentice", uită că se scrie maestru Jedi...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu