La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


luni, 7 noiembrie 2011

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR


Câteva zile la Paris
Musai trebuie să scriu câteva rânduri despre scurta mea excursie la Paris, mai ales că stau chiar în hotelul din Cartierul Latin unde Gabriel Garcia Márques a scris romanul său El colonel no tiene quien le escriba. Nu zic ca asta mă inspiră în vreun fel, dar consemnez aşa la gândul straniu că poate stau în aceeaşi cameră în care a stat cel mai mare scriitor în viaţă. Îmi aduc aminte că acum mulţi ani, într-o seară, înainte de un An Nou, am început, pe la ora 20, Cien anos de soledad şi m-am culcat a doua zi dimineaţa pe la vreo 8-9 când am citit ultimul rând. A fost singura carte pe care, la propriu, nu am mai putut să o las din mână. O carte care îţi taie respiraţia, pe care am citit-o într-o noapte şi din care nu-mi mai aduc aminte nimic decât că era vorba despre familia Buendia din Macondo şi că îi chema pe toţi fie Arcadio fie Aureliano. De multe ori mi-am propus să o recitesc, atent şi pe îndelete, dar nu am reuşit să trec niciodată peste impresia pe care mi-a produs-o prima lectură. De-atunci am citit cam tot ce a scris G.G.M., care ocupă un loc fruntaş în pantheonul meu de autori preferaţi.
Colocviul AFAM la care am luat parte a fost interesant : o gaşcă mare de specialişti în domeniul asta restrâns (la meró în jargonul studenţilor francezi), oameni interesanţi cu care ai ce vorbi. D. p. d. v. lingvistic a fost un turn Babel din care n-a lipsit nici una din limbile de circulaţie. Doar că, în cazul ăsta, nu m-au ajutat broken english, mauvais francais, italiano semplice şi balten deutsch. Deşi sunt român am fost încadrat, metaforic vorbind, în Frontul de Est (cei cu care am stat la acelaşi hotel şi trebuia să facem aceleaşi trasee). Problema este că acolo lingua franca era rusa. M. K. ruso-francez, J. T., ceh, K. P. slovac, M. L., ucrainian, T. G., oset, vorbeau între ei şi cu mine în rusă, uneori cu rudimente de engleză. Cel mai simpatic era M. L. care se uita fix în ochii mei şi turuia pe ruseşte câte 5 minute. Şi eu mai ştiu doar să număr în ruseşte şi să zic niet panimaiet.
În prima seară ca să fac conversaţie am vorbit cu T. G. (care o mai rupea pe engleză) despre filme ruseşti şi i-am zis că mi-a plăcut versiunea rusească a filmului american 12 Angry Men, 12 Razgnevannyh Muzhchin de Nikita Mihalcov. Am făcut cred că o gafă pentru că ulterior am aflat că e oset şi cred că nu i-a plăcut deloc problematica filmului unde cel ce e achitat în final de juraţi e un tânăr cecen. Probabil că nu a fost o gafă semnificativă, pentru că în final ne-am înţeles foarte bine chiar dacă pentru asta a trebuit să beau împreună cu el wiskey din dopul sticlei în RER-ul Saint-Germain-en-Laye / Paris. E singurul oset pe care l-am cunoscut, foarte simpatic dl. T. (T. fiind de la Tamerlan).
E foarte interesant cum se poartă lumea la colocviile astea pestriţe, internaţionale. La început vorbesc doar între ei, pe grupuri: nemţii cu nemţii, englezii cu englezii etc. După ce comunici, după ce te produci şi văd că nu eşti chiar un cretin căzut acolo prin nu ştiu ce întâmplare, un senegalez semianalfabet, te ţin de poveşti ba unul, ba altul, că nici nu ai vreme să-ţi bei cafeaua sau să fumezi o ţigară în pauză.
Din păcate, dacă vrei să participi la lucrări şi nu fentezi, nu ai vreme să te plimbi prin oraş. Zici că ai venit a Paris şi nu faci decât să te dai cu metroul între hotel şi sala de conferinţe. Comunicările au fost interesante, evident că în vestul Europei lucrează la alt nivel. P. P., guru francez al arheologiei merovingiene, te impresionează prin cunoştiinţele şi deschiderea sa. Nu pot să zic acelaşi lucru despre nemţi care servesc aceeaşi ciorbă post-procesuală reîncălzită. A fost relevant că la discuţii se întrebau, practic, unul pe altul. În rest, fiecare obsedat de obiectul muncii, de aurul, argintul şi granatele de la Tournai, Apahida, Blučina, Poprad, Jalpug, Brut şi altele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.