La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 23 decembrie 2011

Merry Christmas!

Come tutti i figli di uomini, il figlio di Giuseppe e di Maria nacque sporco del sangue di sua madre, vischioso delle sua mucosità e soffrendo in silenzio. Pianse perché lo fecero piangere, e avrebbe pianto per quest’unico e solo motivo. Avvolto nelle fasce, riposa nella mangiatoia, non lontano dall’asino, ma non c’è pericolo di morsi, che la bestia l’hanno legata corta. Zelomi è andata fuori a sotterrare la placenta, mentre Giuseppe si sta avvicinando. Lei aspetta che lui entri e si ferma a respirare l’aria fresca dell’imbrunire, stanca come si avesse partorito lei stessa, nell’immaginazione, perché figli non ne ha mai avuti.
Scendendo dal pendio, tre unomini si avvicinano. Sono i pastori. Entrano insieme nella caverna. Maria è sdraiata e tiene gli occhi chiusi. Giuseppe, seduto sopra un sasso, ha il braccio posato sulla mangiatoia e sembra guardare il figlio. Si fecce avanti il primo pastore e disse, Con questo mani ho munto le mie pecore e ho raccolto il loro latte. Maria, aprendo gli occhi, sorisse. Avanzò il secondo pastore e disse, Con queste mani ho lavorato il latte e ho fatto il formaggio. Maria accennò col capo e sorrise di nuovo. Posi si avvicinò il terzo pastore, per un instante parve riempire la grotta con la sua statura e disse, senza guardare né il padre né la madre del bimbo apenna nato. Con queste mani ho impastato il pane che ti offro, col fuoco che esiste solo dentro la terra io l’ho cotto. E Maria seppe chi era. (José Saramago, Il vangelo secondo Gesù Christo)

joi, 22 decembrie 2011

VACANZE SICILIANE

Messina, 7 martie 2003
Ieri şi azi după-masă am asistat la un colocviu internaţional de numismatică,ceva cu imaginea ca sursă istorică, în special imaginile monetare. M-au frapat două lucruri: cât de bine ştiu toţi italiană (o grecoaică, o englezoaică şi o spanioloaică şi-au dat, fără să ştie, examenul de italiană în faţa mea) şi cât de strictă este ierarhia în lumea universitară italiană. Relazioni, comunicări propriu-zise, ţin doar profesorii, în vârstă şi cu titluri academice, ceilalţi, giovanni dottori şi ricercatori nu ţin decât relazioni poster, oricât de interesantă ar fi comunicarea, adică subiectul propus şi rezolvarea dată. Ce înseamnă relazioni poster? Adică au afişată pe hol o planşă cu câteva idei ale comunicării (text), o schemă (grafic) şi câteva imagini. Dintre aceştia, vreo doi, cei aleşi, au prezentat şi în sală, în power point, vorbit liber şi cât se poate de scurt. Tinerii ricercatori pe la vreo 40 de ani nu au ţinut relazioni propriu-zise. La noi, măcar, nu te invită, dar, dacă totuşi te invită, nu te pun să faci un poster şi să prezinţi ceva pe fugă.
Oricum, când mă gândesc la colocviile noastre mă apucă râsul. Aici lumea vorbeşte de la un pupitru cu microfon, discuţiile au loc la sfârşit şi cel care face intervenţia merge frumos la pupitru. Se tot plimbă de la pupitru în bancă, cel care întreabă şi cel interpelat. La noi e un haos, un talmeş-balmeş, vorbesc toţi la grămadă, fac glume şi se ironizează, ba chiar şi se mai ceartă (ca să nu zic că se înjură). Apoi se trezeşte câte unul şi cere pauză, făcând, în plen, un spirit de genul "pauza e scurtă, menopauza e lungă". Comunicările aici erau bine făcute, lungi de o jumătate de oră. Păreau temeinice şi ştiinţifice. La noi vine câte unul care prezintă "vreun ou din ăla cosmogonic din piatră" sau un ciob de oală din gardul lui Burebista, vorbeşte cinci minute, îţi arată două poze şi cu asta gata comunicarea. Şi ăsta era un colocviu internaţional unde predominau meriodionalii, de prin Messina, Salerno, Catania, Palermo, dar era diferit de colocviile naţionale ale noastre. Şi ştiinţa o facem aşa cum facem totul, cu picioarele.