La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR


Cântarea științifică a României

Ieri s-a afișat competiția de proiecte de cercetare CNCSIS și am obținut un jenant loc 55 din 63 de proiecte depuse. M-a contrariat un pic punctajul mic pe care l-am obținut, dar apoi, după ce m-am regăsit în coada listei în compania prietenilor mei cu doctorate franțuzești, m-am liniștit. Fără ipocrizie îi felicit pe premianții cunoscuți sau necunoscuți pentru că au reușit să ghicească răspunsul, soluția bună pentru obținerea finanțării, în haosul și degringolada care stăpânește România de azi.  Se va alege praful de țara asta dacă se continuă așa, fără repere, fără criterii, cu niște pretinși evaluatori străini pe care engleza aproximativă îi demască ca fiind români sau cu niște savanți din lumea a treia care acceptă pentru 100 de euro să își dea cu părerea despre niște proiecte dintr-o țară în curs de dezvoltare. Nu înțeleg de ce A. B. și D. D. patronează mizeria asta. S-au vândut și ei pe doi cartofi.

Poate că a fost și vina mea că am propus un proiect extras din puțul gândirii nord-americane.  Am crezut că, dacă am fost bun și competent să lucrez într-un asemenea proiect în Québec, pot să încerc să colonizez tematica asta nouă și în România. Probabil că m-au evaluat ceva specialiști veritabili care toată viața au studiat doar coaiele râmei și care au crezut că ceea ce propun eu sunt avioane. Eu am vrut să-mi tai drum prin pădure și ei au crezut că nu văd cărările.

Poate că e mai bine așa pentru că în ultimul timp eram cam prins de jocul ăsta absurd, să public doar în anumite reviste care sunt cotate ISI sau ERIH A și B, să obțin punctaje pe care să le convertesc în bani prin nu-știu-ce eligibilități pentru proiecte sau habilitări și avansări pe scara ierarhică a carierei didactice. De azi o să public în ce revistă vreau și la ce editură vreau, cotată sau necotată, pe care o să le apreciez eu singur, fără ajutorul criteriilor CNCSIS și al comisiilor pe care le va spăla următorul val. 

sâmbătă, 27 octombrie 2012

NOTE DE LECTURĂ

Acum vreo două săptămâni pe tren, venind de la Constanța, am citit o cărticică interesantă căreia autorii au vrut să-i dea un titlu oximoronic și le-a reușit pe deplin: Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R'estul și vestul, Polirom, Iași, 2005. Deși e o carte în colaborare (de amintiri trimise prin e-mail) cred că e mai mult cartea d-nei Miroiu și ministrul meteoric al învățământului e doar un special guest, ca Beavis în epidodul ăla în care Butthead trebuia să facă o emisiune tv și nu avea nici un invitat. Cum nu mă interesează câtuși de puțin cum îmbrățișau autorii pomii fructiferi în copilăriile lor transilvane și nici evoluția feminismului românesc post '89 o să notez câteva amintiri ale profesorului Miclea din ciclul Turda mă'sii.  

Când a terminat facultatea în 1987 a primit repartiție în Turda, la o aruncătură de băț de Cluj: "Cine dracu' te-a adus, mă la Turda? Ăsta nu-i un oraș în care se vine; ăsta-i un oraș din care se fuge. Numa' proștii ca tine și zăhăiții ca mine mai stau aici" (p. 114). 
Asta îi spunea în prima zi un profesor de istorie Tămaș, căruia îi face un portret inconsistent, vag și neverosimil,  izvorât din amintiri stropite cu alcool - "După-masă ne-am retras amândoi într-o magazie mică și întunecoasă ca o cameră obscură, unde își ținea el hărțile vechi și uzate. Nu știu dacă ai băut vreodată într-o încăpere unde întunericul e atât de mare încât aproape că nu-l vezi pe cel de lângă tine. Îți spun eu cum e: bei cu sete, cu frică, în înghițituri mari, ca să-ți dai seama că încă mai exiști, că nu ești singur. Bei compulsiv, îmboldit de fiorii fricilor noastre ancestrale: de întuneric, de singurătate, de frig de moarte. Spre seară pluteam în ireal și-am făcut pipi pe hărțile de istorie și geografie, numa' așa, ca să fim siguri că suntem deasupra determinismului istorico-geografic. Și eram, chiar eram.", p. 115. Despre practica băutului pe vremea lui Ceaușescu am mai citit în jurnalul lui Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână și m-a mirat grija intelectualului de atunci de a nu scăpa nici o ocazie de băut. De băut n-am băut compulsiv pe vremea lui Ceaușescu că eram prea tânăr, dar când eram profesor  suplinitor în '91 fumam, cu niște doamne profesoare, țigările Club cu filtru de hârtie igienică într-o cămăruță de material didactic, printre manechine cu organele la vedere, hărți și planșe de la științele naturii (pentru că în cancelarie fumatul era interzis).   

Alte amintiri se leagă de aparatul de partid din Turda mă'sii: "Școala noastră era sub îndrumarea unui tovarăș Todea, de la municipiu, strungar, ajuns politruc printr-o școală la fără frecvență, la Ștefan Gheorghiu. (...) Todea avea o slăbiciune ieșită din complexul lui de strungar ajuns secretar cultural la municipiu: îi plăcea să fie lăudat de profesori, iar Tămaș știa asta: (...) Tovarășe Todea, știți că eu vă stimez foarte mult. Dumneavoastră sunteți omul de viitor, nu un boșorog ca mine. (...) Eu sunt un intelectual ramolit tovarășu' Todea, nu m-am călit la școala grea a muncii proletare  ca dumneavoastră și mai am doar câțiva ani până la pensie. Conștiința mea a rămas în urma vieții social-economice ... (p. 116-117)." 

Mai notez doar o descriere sintetică a Turzii industriale din anii '80: "Turda e unul dintre cele mai poluate orașe din țară, asta de la fabricile de ciment, de ceramică și de sticlă. Când era ceață, și lucrul acesta se întâmpla foarte des pe Valea Arieșului, tot orașul mirosea a clor și a praf de ghips. Acoperișurile caselor sunt cenușii, cimentate, iar hainele se uscau întotdeauna în case, dacă nu voiai să le ai în variate nuanțe de gri-ciment, după o spălare bună. Parcă și fețele oamenilor se urâțiseră. Cine vine, bă, aici să lucreze la ciment?, întreba retoric Tămaș, luându-mă de braț pe strada Occident 200, singura luminată din Turda care avea 200 de metri. Uită-te, bă, la fețe, nu numai la picioare că ești homo erectus. I-apasă, bă, tonele de ciment pe cap de locuitor și în curând o să îi bage în pământ, fără să apuce pensia. Acum câțiva ani au venit nemții și-au propus să monteze niște filtre, să oprească poluarea, cu condiția să le rămână lor cimentul pe cre îl filtrează. Da' tovarășii de la partid nu au fost de acord, iar tâmpitul de Todea activistu', cu figura lui de strung din primul război mondial, a venit la școală umflat ca o căpușe să ne spună că noi suntem patrioți și nu ne vindem nici praful de pe case. (...)."

Update 2012: Cimentu', Ceramica, Sticla și Chimicele s-au cam închis, orașul post-industrial nu mai e așa de poluat (Arieșul e uneori verde, legumele nu mai au gust de ciment), sunt însă mulți șomeri și domnul Todea e patronul unei școli de șoferi. Domnul Miclea, bine mersi, profesor la UBB.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Note zilnice

Băse, Ponta și Crin naufragiază pe o insulă pustie. Soare, secetă, foame, sălbăticie. După o vreme de ratăciri pe insulă Crin, mort de foame, hrănit numai cu rădăcini și frunze, se apropie de sediul lui Băse care frigea grătare și zice timid:
- Știți, nici mie nu îmi prea place Ponta....
- Nu-ți place, nu mănânci, zice Băse.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Note zilnice



B. îi explica astăzi unei fetițe de vârsta lui cum se trage omul din maimuță. În ciuda protestelor părintești și a mirării adulților prezenți a schițat teoria soților Leakey: la început a fost un strămoș comun al nostru și al cimpanzeului (care genetic e mai înrudit cu noi decât cu gorila), apoi au venit australopitecinele, apoi hominizii (h. erectus, h. habilis), apoi tot felul de frați vitregi din Neanderthal și în sfârșit homo sapiens. Aici a urmat o întrebare devastatoare: dar nu Dumnezeu l-a creat pe om? Totuși. Această problemă pare mai ușor de soluționat prin apelul la gnosticismul dualist decât la creaționismul științific. Dumnezeu, principiul Binelui absolut, nu putea să creeze lumea și umanitatea cu toate relele aferente. Pomul  bun face roade bune și pomul rău face roade rele, așa că trebuie să fi existat un principiu al Răului, un Arhonte ignorant / înger căzut care să fi creat lumea noastră. Astfel că acest arhonte a creat maimuța și i-a suflat pe nări spiritul divin și maimuța a devenit australopitecină, apoi hominid și după ce maimuța femelă a fost fecundată cu coada șarpelui în grădina Edenului, brusc a atins nivelul de homo sapiens. În concluzie, dogma niceeană e doar o opțiune. Dintr-o infinitate de soluții.

duminică, 9 septembrie 2012

TURDA MĂ'SII (7)



Despre americanizare. “Decolectivizare” și entertainment.

Pe locul vechiul sediu al colectivului din satul Cheia  s-a deschis un Pony Park unde se servește distracție pentru copii în stil american Wild Wild West.  Am petrecut acolo o jumătate de zi și m-am îngrijorat la sfârșit când B., cu emfaza unui copil de 5 ani,  a declarat că a fost cea mai frumoasă zi din viața lui.  Dacă reflectez mai bine m-am îngrijorat inutil, fiind și eu influențat de noua retorică antiamericană, antiglobalizare care e azi foarte la modă. Ce e rău în fond că importăm modele de distracții de-a gata din US of A? Dacă noi nu știm să le inventăm, să ne transformăm trecutul specific într-un produs de consum, să producem un entertainment cu culoare locală, atunci, colonizarea asta cu muzică country, taur mecanic, afișe cu The Duke, ponei pentru călărit, jgheab pentru spălarea aurului și altele este o soluție bună. Ce e rău în faptul că în grajdurile fostei gospodării colective din Cheia trăiesc acum 65 de ponei  foarte simpatici? E un parc pentru copii care are clienți și succes comercial lângă orașul acesta distrus de tranziția post-comunistă. M-am simțit un pic ca în Canada, ca în village huron, mai ales că la prânz am mâncat cheeseburger cu cartofi prăjiți care a avut exact gustul de fastfood al ultimului cheeseburger pe care l-am mâncat în aeroportul din Toronto acum vreo 4 ani.  Totul pe fond muzical country și cu steagul USA fluturând la poartă.
Românii îi privesc pe alții cu superioritate și dispreț și am auzit adesea discursul ăsta: că americanii sunt proști, că americanul de rând nu știe nici măcar unde e România pe hartă (de ce ar trebui să știe, nu pricep!), că nu au Istorie, că sunt recenți și superficiali și altele asemenea, nu le mai înșir pentru că e un discurs cu care toți suntem familiari. Eu m-am plictisit de anti-americanism, aș vrea ca B. să fie prost ca un american și nu deștept ca un român. În concluzie, dacă aveți timp liber, dacă treceți pe lângă Turda mă’sii duceți-vă copiii la Pony Park Cheia (http://pony-park-cheia.ro/) să se distreze ca niște pui de americani.

joi, 6 septembrie 2012

Turda mă’sii (6)




Oasele sparte și îngălbenite ale civilizației
Pentru mine Turda era, odinioară, orașul vacanțelor. Orașul lunilor de vară în care îmi făceam ucenicia pe șantier, în praf și moloz cu aromă romană, cu după-amieze sărate în Lacul Ocnei. Acum sunt blocat în vacanță, în acest Disneyland neverosimil înconjurat cu sârmă ghimpată.
Chiar îmi place vara pe șantier la Turda. Să fac o muncă cu sens  pentru mine (care am în loc de meserie un hobby), chiar dacă asta nu interesează pe nimeni, pe nici un turdean de souche care se plimbă grăbit pe la baza dealului Cetății. Ignorând deplin ceea ce facem noi sus.
În ciuda trezitului matinal, a caniculei care te dezhidratează, a oboselii acumulate, scormonitul nostru zilnic în ruinele și gunoaiele romanilor este o activitate plăcută.
Un pescuit subteran inutil la rădăcina arborelui Yggdrasil…

marți, 24 iulie 2012

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA

Politica românească nu te lasă să trăieşti. Acum când e vacanţă şi trebuie să profiţi să-ţi defragmentezi discul, adică să-ţi pui gândurile în ordine pe categorii şi culori, toată lumea mă îndeamnă să merg la referendum. Să votez, neapărat, pentru că altfel nu se va valida plebicistul. E o situaţie aiurea, pentru că în 2007, ascultând tot de sfatul altora, am mers la vot, am votat contra lui Traian Băsescu, susţinut atunci de jumătate din România, de tot felul de străjeri pedelişti care fluturau steaguri portocalii din maşini. Atunci votul meu contra a ajutat la validarea referendumului şi la păstrarea puterii de către Superbăse. Traian Băsescu e greu de încadrat într-un tipar. Obişnuit fiind să gândesc în termeni de structură, de pattern-uri istorice care se manifestă recurent în timp, am citit întotdeauna aventura politică a lui Traian Băsescu prin grila luptei între domn şi boierii pământeni (a liderului politic sprijinit pe masse şi cu firman otoman / euro-atlantic în opoziţie cu aristocraţia / elita locală conservatoare). Ca să nu fiu acuzat de plagiat menţionez că asta cu lupta domn - boieri pământeni e o idee luată de prin Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, dar n-am mai găsit paginile ca să citez exact. Presa recentă a vehiculat o altă comparaţie - Cuza-Vodă şi efortul lui a moderniza instituţiile statului, efort care i-a atras exilul, alungat de o "monstruoasă coaliţie". Ce poate fi mai monstruos azi decât o alianţă PSD - PNL, de neocomunişti cu neointerbelici, un fel de stânga-dreapta social liberală confuză.
Eu văd lucrurile mai simplu. Traian Băsescu e mai apoape de modelul unui caudillo latino-american, ales democratic, dar care reuşeste să păstreze pârghiile puterii prin echilibrul pe care îl stabileşte controlând şi influenţând armata şi serviciile de informaţii, masele populare şi diversele grupuri ale elitelor intelectuale aflate în competiţie. E o specie nouă de dinozaur din istoria românească, un raptor abil care va cădea în picioare şi după referendum, indiferent dacă eu mă duc sau nu să votez.

luni, 9 iulie 2012

VACANZE SICILIANE


4 aprilie 2003
Știința religiilor / istoria religiilor italiană și, extrapolând, scrisul istoric italian, sunt dominate de un academism steril. Am citit vreo zece articole ale aceluiași tip pe care nu-l numesc, toate cam pe aceleași teme,  più o meno: soteriologie, religii ale salvării, culte orientale. Teza de doctorat se învârtea tot pe-aici. Aceleași riflessioni spuse în vreo zece feluri, cu subsolul paginii inundat de note. Ar părea că toată știința e în note, că s-a coborât schedario din bibliotecă în josul paginii. Nu este el singurul, așa fac toți. De exemplu se face o introducere frumoasă, cu un citat aruncat dintr-un tratat hippocratic, iar la citat se pune o notă în care nu apare doar referința propriu-zisă, trimiterea directă la izvorul antic și la ediție, ci se discută în notă locul tratatului în epocă, cu bibliografia aferentă, relațiile cu alte fenomene etc. Un excurs și în excurs alte divagații. Totul împănat cu note, cu referințe bibliografice din plin, citate cu passim, ca și cum tocmai ai fi citit vreo cinci cărți despre temă săptămâna trecută și le-ai rezumat conținutul în propoziția din note (sărac trebuie să fi fost!). De fapt nu e așa. Se citează, pur și simplu, o bibliografie generală a problemei pentru a arăta că o cunoști, că ești la curent cu existența ei, cu ideile exprimate acolo, fără vreo trimitere explicită la o pagină anume. Se citează orice banalitate, ca și cum nu numai că  nu mai există idei, dar nu mai există nici măcar vreo manieră originală, nouă, de prezentare a ideilor vechi. Nu e problema că nu se aduce nimic nou (vorba profesorului P.:  ce ai adus nou domnu’ N.?), ci că e o apă bătută în piuă la modul savant.  Când vezi vreo zece articole diferite care citează aceleași studii și cărți, în aceeași ordine pentru că sunt dispuse alfabetic la sfârșit, ești un pic decepționat. Și toate sunt sinteze, ca și cum ai putea face doar sinteze și considerații, când nu te-ai apropiat umil de obiectul de studiu, nu l-ai cercetat cu lupa, nu ai căutat sau adunat monumente, nu le-ai interpretat. Poate de-aia mie îmi e jenă când public câte un articol scurtuț, pe un subiect mărunt și precis, cu subsolul cam rarefiat.   

sâmbătă, 9 iunie 2012

TURDA MĂ’SII (5).



Alegeri în oraşul distopic.

Azi am constatat cu surprindere că duminică trebuie să votăm, să ne alegem primarul şi consilierii pentru următorii patru ani. A fost o campanie silenţioasă şi discretă, n-am văzut nici o dezbatere între candidaţii la funcţia de primar. Am văzut doar afişe pe fiecare stâlp şi în fiecare vitrină cu chipul candidaţilor principalelor partide PDL, USL şi PC (care aici are candidat distinct de cel al USL). O să fiu surprins duminică când o să văd pe buletinul de vot o mulţime de aventurieri anonimi, posesori de afişe format A5 distribuite cu zgârcenie pe pereţii caselor străzilor lăturalnice, care vor obţine toţi împreună procentul de 1%. Am receptat din mers doar lozincile lipsite de imaginaţie strigate prin megafoanele autoturismelor de campanie: Ştefănie rămâne la primărie! (PDL) şi Ştefănie pleacă de la primărie! (PPDD).
Aproape că nu a existat campanie electorală dar nu pot zice că asta m-a deranjat. Am priceput de la bun început că este o luptă între două forţe politice şi doi monomachoi: Tudor Ştefănie, fostul şi actualul primar portocaliu şi Cristian Matei, preşedintele PSD Turda.
Cum să alegi între cei doi? Eu când nu mă pot decide apelez la istorie, la exemplele pe care ni le oferă experienţa trecută. În Republica romană exista un interval între magistraturi pentru ca fostul magistrat să poată fi tras la răspundere. Un intermezzo de simplu cetăţean  când nu se mai bucura de imunitate. Să-i oferim cu generozitate domnului Ştefănie o perioadă de simplu cetăţean „turdean”, să poată răspunde (dacă este cazul) pentru gestionarea marilor proiecte europene de ctitorit saline, canalizări şi pavaje, parcuri şi altele asemenea.
Tot în Roma antică magistraturile erau honores et munera, onoruri dar şi corvezi. De aceea, fiind o societate timocratică, nu putea orice linge-blide să aspire la o funcţie politic-administrativă de unde să se căpătuiască. Se căpătuiseră cumva strămoşii, părinţii sau el însuşi înainte să candideze. Ca magistrat îţi purtai însemnele magistraturii cu mândrie, stăteai în loja oficială în amfiteatru, dar apoi trebuia să poţi răsplăti comunitatea cu un act de evergetism din averea proprie (să finanţezi construirea unui apeduct pentru cei din Barbu Lăutaru, de exemplu). Pe când un linge-blide cocoţat în scaunul de primar nu poate face asta decât după ce îşi înfundă mâinile până la coate în avutul public. Mai pe româneşte spus, depinde când ţi-ai construit vila: înainte sau după ce ai devenit primar. Aici este avantaj Cristian Matei.
Apoi trebuie să mă întreb: cine votează în Turda?  O statistică recentă arată că oraşul Turda, fără comunele arondate, are o populaţie de 49 370 locuitori (în 2011, http://www.turdanews.net/articole/actualitate/14962-populatia-turzii-e-in-continua-scadere.html). Deci, rotunjind, cca. 50 000 de oameni. Discutam cu cineva zilele trecute şi îmi spunea că în Turda lucrează cca. 3000 de oameni. Încerc să îmi imaginez ce fac, cum şi din ce trăiesc restul de cca. 47 000. Dacă excludem copiii şi pe cei care lucrează prin Cluj-Napoca, rămân, totuşi,  foarte mulţi pensionari, şomeri şi asistaţi social. Nu am nici cele mai elementare noţiuni de sociologie pentru a putea aprecia cu cine vor vota aceştia. Mă îngrozesc doar când privesc cifrele şi îmi dau seama în ce marasm se zbate oraşul ăsta. Şi mă întreb de ce vrea cineva să fie primar aici.
Plecând de la ideea că un singur vot contează, pentru că altminteri jocul democratic nu are sens, o să votez pentru Cristian Matei primar şi lista de consilieri USL.  Pentru că sunt alergic la feudalism, funcţii viagere şi zâmbete cabotine.      

miercuri, 29 februarie 2012

vissurix / le roi de la sagesse

*Vissu-rīx - "digne roi", cf. ahd. Wisu-rîch ; "roi de la science" (după d’Arbois de Jubainville)
s. v. vissŏ-, c. 404 : cf. ir. verb. fess = *vid-tŏ "was known", fissi "sciendum", mbret. gous, goux "on sait, on a su", engl. "wise", pict. Scitli-vissi ; cf. (Bello-, Sego-)vesos.
s.v. *vissu-s, c. 404: urir. *uissu-s = uid-tu-s, air. fiss, gl. scientia, ai. vēda (er weiß), lat. videō
s.v. rīx, c. 1197-1198: *rīg-s, "könig", pl. –rīg-ĕs etc.
(Alfred Holder, Alt-Celtischer Sprachschatz, III, Leipzig, 1913, s. v. Visŭ-rīx, c. 409; s. v. vissŏ-, c. 404; s.v. *vissu-s, c. 404; II, Leipzig, 1897, s.v. rīx, c. 1197-1198)
Vissurix
– odinioară pseudonim al poetului celtizant breton Gwilherm Berthou Kerverziou (1908-1951) (http://fr.wikipedia.org/wiki/Gwilherm_Berthou_Kerverziou).
Totuși, toată știința celtologilor nu face prea multe parale, având în vedere că numele Visurix, le roi de la sagesse, apare într-o inscripție latină ca fiind al unei femei, Visurix, mama lui Tetto, fiul lui Omullus - CIL XIII 5295: Tettonis / Omulli f(ili) / occisi in / Vocrullo / Visurix / mater p(onendum) c(uravit).

sâmbătă, 11 februarie 2012

VACANZE SICILIANE



30 martie 2003
Avem multe de învăţat de la antici. Cum să trăim cu zeii, de exemplu. Fără dogmatică, fără terori divine sau spaime existenţiale moderne. Ceea ce numim noi azi toleranţă, căutându-i un nume în lumea noastră, nu era decât o deschidere infinită spre un orizont al misterului. Era o lume a miracolelor? Nu cred. Era, mai degrabă, o lume unde miracolele erau posibile, aşteptate, experimentate mental chiar dacă nu se produceau în mod real (conform percepţiei noastre). Era o lume a miracolelor posibile pentru că zeii erau atotprezenţi. Prin comparaţie lumea noastră e guvernată de un deus otiosus. De un zeu care, conform concepţiei iudaice, este invocat permanent şi nu răspunde decât rareori şi atunci o face prin gesturi extreme. Yahveh era zeul miracolelor rare şi spectaculoase. Un tufiş care arde, o mare despicată, o plimbare pe ape, totul este conform aceleiaşi norme. Mă simt obligat să-l repet din nou pe Rozanov, când, adresându-se lui Berdiaev, spunea : "cred în Dumnezeu, dar nu în al vostru, în Osiris, Osiris...".
Anticii amestecau ritul cu fatalismul astrologic. Un fel de constrângere magică, parareligioasă, a zeului şi în acelaşi timp o resemnare dezarmantă în faţa unor Nemeside, Fortunae, Moirae.
Eram la un colocviu unde Mastrocinque citea "rugăciunile magilor" (din PGM) şi, auzindu-l, Suarez de la Torres a zis: "dar unde e magia, eu nu văd decât religia". Lipseşte o definiţie (alta decât cea eliadiană) a atitudinii nostre în faţa sacrului. Magie, teurgie nu sunt decât aspecte ale unei religio atotcuprinzătoare. Omul modern, ateu, declară că nu crede în Dumnezeu dar este dispus la cele mai absurde şi banale superstiţii. Când îl mănâncă palma dreaptă sau stângă nu face decât să aştepte miracolul. Fulgerul din cer senin care l-a convertit pe Horaţiu (Horat. Carm. I. 34: ...namque Diespiter / igni corusco nubila diuidens / plerumque, per purum tonantis / egit equos uolucremque currum....).

joi, 9 februarie 2012

Turda mă'sii (4)



Muzeul de Istorie din ţara lui Ştefănie
Cui aparţin muzeele locale? Aparent muzeele şi patrimoniul naţional sunt ale ministerului culturii şi patrimoniului naţional. Scriu intenţionat cu litere mici pentru că acest minister este al unui stat, nu al unui Stat. Al unui stat retractil, care sub pretextul autonomiei locale a abandonat patrimoniul. Patrimoniul din Turda mă'sii, arheologic sau construit, în mod clar nu mai apartine statului cu s mic. Nu stiu al cui este, poate al lui Tudor Stefănie, primarul, al primăriei sau al turdenilor, aşa, în general.
Din păcate turdenii nu ştiu nimic despre monumentele lor. Toţi, la unison (sau cel puţin turdenii de rând cu care m-am intersectat şi am vorbit întâmplător) cred, sincer, că primăria e cea care construieşte ziduri din beton pe Dealul Cetăţii (acolo unde ei îşi pasc vacile, îşi plimbă câinii sau fac jogging) şi că primăria, prin Muzeu, este cea care face gropi (a se citi cercetări arheologice). Pentru că turdeanul nu prea e la curent că pe un deal de lângă municipiul lui, sau, mai precis, în intravilanul municipului lui, este un castru roman al unei legiuni, unul din cele circa 30 de castre legionare importante care au existat odinioară pe teritoriul actualei UE. Sau, să pun altfel problema, unul din cele vreo 3 castre legionare romane libere de constructii moderne, care pot fi cercetate arheologic, de pe teritoriul aceleiaşi UE. Nu, pentru turdean, castrul, "Pe Cetate" se mai numeşte şi "La gropi".
Vreau să le spun turdenilor, lui Tudor Ştefănie, tuturor funcţionarilor care beau cafele zilnic în clădirea primăriei, doamnelor amnezice uitate de vreme şi de istorie în Muzeu, neaveniţilor care-şi rod coatele puloverelor de birourile din pal, prea scump plătite, ale muzeului, că nu muzeul a făcut 41 de ani cercetări arheologice pe castrul de la Potaissa -Turda. În cazul în care nu ştiu sau au uitat cercetările, restaurarea şi conservarea primară au fost făcute de către Institutul de Istorie al Academiei (1971-1991) şi Universitatea Babes-Bolyai din fonduri proprii (1992-2002) şi ale Ministerului Culturii şi Cultelor redenumit recent Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, prin Universitatea Babeş - Bolyai (2003-2010).
Muzeul nu a făcut decât să administreze prost patrimoniul. Zidurile conservate sunt părăginite, distruse anual de vizitatori şi nesupravegheate în vreun fel. Deşi castrul este domeniu public şi ar trebui supravegheat de poliţia locală sau jandarmi, sau cum îi cheamă pe cei ce ar trebui să protejeze monumente de vandali. Piesele, artefactele descoperite, cela cca. 14 000 de piese intrate în muzeu din 1971 până azi, sunt inacccesibile, multe neinventariate, nu îndrăznesc să zic pierdute că poate se sesizează, din oficiu, poliţia de patrimoniu (ce vis frumos! ce reverie stranie în România de azi!).
În anul 2006 am facut cercetări arheologice pe autostradă, în zona blocurilor de la cariera Sănduleşti. Am construit o baracă din lemn care a rezistat câteva luni, până am încheiat cercetarea. Fiind optimist am construit una şi pe castru, pe Dealul Cetăţii, când am început cercetarea. A rezistat exact o săptămână, până niste turdeni de treabă i-au dat foc. Altfel spus, a rezistat exact atât cât s-a uscat trestia cu care era acoperită. După ce s-a uscat era numai bună de incendiat în Turda mă'sii.
Să lăsăm castrul deoparte. O cercetare arheologică preventivă în Turda (care suprapune în bună măsură oraşul roman Potaissa) este la fel de rară ca o ploaie torenţială în Sahara, ca rinocerul de Sumatra sau gorila de munte. Nu se cunoaşte nimic din ultimii 20 de ani. Muzeul se "ocupă", cu pletora lui de specialişti, arheologi experţi de renume mondial care nu ştiu nici să deseneze la scară pe hârtie milimetrică. E drept că au studii superioare de filologie, istorie modernă, facultăţi particulare la seral. Pentru că alte criterii decât competenţa sau calitatea ştiinţifică primează în Turda mă'sii: vecinătatea cu epicentrul, adică primarul. Lanţul slăbiciunilor al lui Caragiale este fix zero: este de-ajuns să fii cunoştinţă a unuia de care a auzit Ştefănie ca să fii angajat la muzeu. Cam atâţia bani face Instituţia, de data asta cu I mare ca să fiu pe placul directoarei muzeului. Haireto!

miercuri, 18 ianuarie 2012

Turda mă’sii (3)

Reportaj de la Occupy Turda.
La Bucureşti şi în alte oraşe mari din ţară protestul spontan împotriva lui Băsescu şi a guvernului Boc începuse de câteva zile. Am ieşit acum vreo două zile, curios să văd dacă în centrul Turzii se adună protestatari. Era o mână de oameni cu steaguri şi pancarte care strigau obişnuitul „Jos Băsescu!”. Ieri seară, în periplul meu de navetist, am văzut în Turda cca. 50 de oameni adunaţi şi în Câmpia Turzii, cca. 20. Scandau lozinci în frig, în faţa primăriilor.
Azi, când am văzut că nu risc să fiu asemenea protestatarului solitar din Baia de Arieş, am ieşit. Mi-am pus o bască în cap, aşa după moda lansată de Rogozanu şi alţi gânditori cu bască recenţi. Am ieşit în centru convins că protestul spontan funcţionează după principiul bulgărelui de zăpadă, că insistenţa protestatarilor îi va convinge, în final, pe „cetăţeni” să iasă din case.
Demostraţia a ţinut de la 5 la 8 după-masa şi nu mi-a părut foarte convingătoare. Au fost circa 100 de oameni (majoritatea tineri şi foarte tineri) cu steaguri, tobe, o portavoce, pancarte (pe una scria „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi”) care s-au plimbat din faţa primăriei până la statuia lui Avram Iancu, pe zona pietonală, însoţiţi discret de vreo 10 jandarmi plictisiţi. Nu au fost violenţe, în afară de cele de limbaj. Lipseau, ca peste tot în ţară, reprezentanţii opoziţiei, PSD şi PNL, lucru care m-a cam mirat. Turda este domeniu portocaliu, la al doilea mandat al primarului PDL, Tudor Ştefănie, un mustăcios care se îmbracă cu un etern sacou roz, stă cu spatele drept de parcă a înghiţit un umeraş şi aruncă priviri piezişe în toate părţile să se convingă că lumea a remarcat prezenţa lui importantă. În ultima campanie electorală şi-a făcut afişe în care îşi strângea mâna cu Boc şi cu Tişe, ca să fie clar pentru toţi de unde-i vine susţinerea. Proiectele lui de refacere a obiectivelor turistice (Salina Turda) cu bani europeni au fost girate de ministresa blondă care i-a încântat pe turdeni cu prezenţa ei graţioasă (ca să amintesc marile evenimente ale tristului mandat PDL din Turda).
Am senzaţia că turdenii îl aprobă pe acest personaj rizibil, că îl susţin în ciuda comportamentului dictatorial à la Băsescu. Puţinii manifestanţi au strigat şi lozinci împotriva lui, în stilul turdean, presărate cu înjurături şi ameninţări: „Muie Ştefănie!”, „Ţi-ai tras vile şi palate, poporul le ia pe toate!”, „Ştefănie fii cuminte, că de nu ţi-o iei la dinte!” (variantă pentru prima lozincă).
Nu mai cred în teoria bulgărelui de zăpadă. Cred că protestul spontan se va stinge în oraşele mici din ţară în două trei zile şi nu din cauza frigului. Cei care au ieşit azi au fost, în marea lor majoritate, cei împinşi de disperare şi de mizerie şi o mână de tineri teribilişti cărora li s-a părut cool să strige în faţa primăriei. Lipseau salariaţii (nemulţumiţi, dar comozi), intelectualii (aşa puţini cum sunt), „protipendada” implicată în politica locală. N-au vrut să se amestece cu cei din Barbu Lăutaru.

duminică, 15 ianuarie 2012

Note de lectură

Spoonology
Am citit azi un articol foarte doct. Sincer, era de o erudiţie înspăimântătoare. Un articol care pleca de la surse scrise cunoscute profund (consultate aproape toate ediţiile, explorate majoritatea versiunilor manuscrise ale textului antic). Totuşi, articolul era complet greşit pentru că era un articol spoonologic. Era greşit pentru că autorul era plasat într-o realitate greşită, şi nici o lectură nu părea să îl ajute să scape de acolo. Ceea ce îmi pare de neînţeles: cum poţi să fii atât de erudit, atât de aplicat în cercetare şi totuşi să fii plasat pe o pista complet greşită. Cum poţi să fii prost şi deştept în acelaşi timp.
Spoonologia este teoria lingurii. Dacă există o teorie a chibritului, trebuie să existe şi una a lingurii. E teoria care îşi imaginează o lume bidimensională, locuită de fiinţe bidimensionale, pe suprafaţa unei supe, într-o banală farfurie. Periodic o lingură traversează lumea bidimensională, bulversând-o. Lingura va fi percepută bidimensional şi numai un geniu va putea să-i intuiască originea tridimensională. Restul locuitorilor bidimensionali o vor asocia cu fenomene obscure şi o vor explica mistic. Autorul articolului citit azi se află în postura celui care, datorită inteligenţei sale, calculează forma tridimensională a obiectului care îi traversează spaţiul bidimensional. Îşi dă seama că e tridimensional, dar crede că e un OZN. Când de fapt e o lingură.