La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


joi, 19 decembrie 2013

NOTE ZILNICE



Ce e Roma azi? Știu ce a fost în antichitate, în epoca care tinde să-mi devină mai familiară decât prezentul. Azi îmi pare un cadavru în semi-putrefacție, un corp imens  de hrănit hoarde de turiști. De ce se plimbă lumea bezmetică pe Via del Corso ? Admirând trotuarul, vitrinele magazinelor și ancadramente de uși și ferestre? De ce se scurg puhoaie de oameni din toate colțurile globului să stea la cozi la intrări în muzee, să își tocească pantofii și să-și obosească picioarele pe străzile vechiului oraș? Să admire ruinele forului sau ale Colosseum-ului, sau ale teatrului lui Marcellus, ale termelor lui Caracalla, să mănânce gelato-uri italienești, pizze a taglio sau meniuri turistice pe terasele încălzite ? Să simtă că au fost în Roma, într-un oraș altfel, încărcat de istorie, depozitar al monumentelor celebrissime. Să  privească neglijent oamenii-statui sau artiștii stradali și să se amuze un pic, atât cât le permite extenuarea fizică și durerea din tălpi.  Am întrebat o pasageră la întoarcere: cu ce treabă prin Roma? Făcuse un city break în week-end, un pic de turism cultural, culinar și shopping. Ce era Roma pentru ea? Un adevărat muzeu în aer liber (citez), a văzut monumentele  (colosseumul, de exemplu, dar mai văzuse unul în Croația, e drept că mai micuț), biserici alese după criterii neștiute - San Lorenzo (in Lucina ?), Santa Maria Maggiore. I migliori abitanti di Roma sono i turisti. (Jep Gambardella, în La grande bellezza, 2013).

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

NOTE ZILNICE


Reprezentări științifice

Am văzut azi într-o librărie o carte pe care am frunzărit-o vreo câteva zeci de secunde și mi-am dat seama că nu trebuie, cu nici un preț, să o cumpăr. Era ceva de genul – întrebări puse de cei mici la care răspund cei mari. Și erau tot felul de întrebări fundamentale, de răspunsuri autorizate la enigme moderne. De pildă, la întrebarea de ce au dispărut dinozaurii? răspundea un paleontolog mai celebru decât dr. Scott, care sublinia că dinozaurii erau niște ființe gigantice dar că nu au avut nici o șansă în fața unui pietroi de iridiu de multe tone care s-a izbit de Pământ. Dinozaurii din America de Nord or fi murit ei din cauza meteoritului în cauză, dar cei din țara Hațegului de ce au murit? De plictiseală? Eu cred că meteoritul ucigaș e doar o reprezentare științifică, că nu s-a demonstrat, încă, că el este cauza dispariției dinozaurilor. Eu cred că reptilele uriașe au evoluat și s-au transformat în păsări, că pteranodonul a devenit găină. Și nu cred că cineva azi îmi poate demonstra contrariul.


Mai era și o întrebare dacă există sau nu extratereștrii, la care se răspundea într-o pagină și jumătate cu o platitudine de genul: universul e imens și se speră că nu suntem singuri. Mi-am adus aminte de grecii epocii elenistice care făceau navigație costieră și cunoșteau doar o lume imperfect imaginată ca o insulă în emisfera nordică (de cîteva ori mai mică decît în realitate). Apoi un Eratosthenes a calculat circumferința globului terestru, neverosimil de precis, iar un Crates din Mallos a imaginat un glob cu patru lumi de uscat opuse în emisfere diferite. De unde și întrebările normale: dacă antipodanii există sunt mai avansați sau mai înapoiați? dacă sunt mai avansați de ce nu navighează pănă la noi? când o să construim noi, grecii, corăbii care pot străbate oceanul? Reprezentarea științifică a lui Crates din Mallos nu a fost complet greșită: erau trei lumi, nu patru, dispuse un pic altfel decât și-a imaginat el. Și erau locuite de civilizații care n-au inventat roata și n-au stăpânit metalul dar au construit piramide și au clădit imperii și de marsupiale și aborigeni care au colonizat oceanul cu pirogi. Doar că au trecut vreo 2000 de ani până când urmașii acelor greci au construit galioanele fără de care Oceanul nu a putut fi traversat.
Erau multe întrebări și răspunsuri în genul acesta, dar nu am avut răbdare să parcurg culegerea de reprezentări științifice pe înțelesul copiilor. Probabil că li se explica că acum câteva milioane de ani a avut loc implozia particulei care a creat Big Bang-ul și a apărut universul (în expansiune) în care ne trăim zilele. Că în centrul Pământului, sub multiplele scoarțe terestre, există un nucleu de lavă (pe care nu l-a văzut nimeni și unde omul nu va ajunge niciodată să foreze). Și multe altele asemenea.
La ce servesc reprezentările științifice? Cred că doar la stabilirea unui limbaj comun. Vara trecută un băiat de 18-19 ani care nu făcuse școală (decât vreo patru clase în România, după care a fost crescut în Spania) îmi povestea cum bunica lui i-a zis că o să fie probleme pe Pământ, că s-ar fi rupt un fel de pânză de pe Soare. Să fi fost o reprezentare tradițională, din neolitic, a exploziei solare?

marți, 26 noiembrie 2013

NOTE ZILNICE

Chupacabra

Se poate alege orice alt animal x. Azi am crezut, un pic, că chupacabra sau orice alt hibrid monstruos  nedescoperit încă de știință ar putea să existe.
Am văzut un artefact, o fibulă cu arc din epoca migrațiilor. Pentru că tipo-cronologia ca metodă s-a născut în epoca evoluționismului darwinist, noi tratăm obiectele ca pe ființe și spunem că o variantă se naște dintr-o variantă anterioară și că, la rândul ei, va da naștere altui obiect succedaneu. Știu, totuși, că vaca se naște, la propriu, din vacă și că o fibulă nu dă naștere altei fibule. Atâta doar că provin dintr-un sistem comun de reprezentări, că un nou artefact reproduce, mai mult sau mai puțin fidel, un model anterior (totul sub tirania modei sau a stilurilor emblemice conform jargonului post-procesualist).
Dar cum se explică, totuși, existența unei fibule care are 90% caracteristicile unei fibule cu arc Werner II A și niște protuberanțe pe placa piciorului în formă de capete de păsări de pradă stilizate care amintesc de fibulele Sparta – Linkhunen (= Werner I B). Și, în plus,  sunt orientate în sus. Zici cum a zis secuiul Geza când a văzut broasca țestoasă: asta ori estè ceva, ori merge undèva!

Chupacabra ca și fibula inexistentă Werner IIA + IB sunt doar produsele neștiinței noastre, sau ale limitelor cunoașterii noastre. Suntem tentați să inventăm monștri în obscuritate. Era, de fapt, o variantă locală (ciudată totuși) a fibulelor de tip Aquileia. Perfect așezată în arborele evoluționist.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

TURDA MĂ’SII (16)


Turda mă’sii nu e Turda, e doar acea parte hidoasă a orașului care te scoate din minți, te nevrozează, te uimește în fiecare secundă. Nu toți cei care locuiesc în Turda aparțin acestui  oraș fictiv, un fel de Gotham City sau Metropolis.
*
Există și un cuvânt inventat pentru a-i desemna pe locuitorii din Turda mă’sii: țărășeni. Un fel de orășeni de la țară sau, mai degrabă, țărani care trăiesc în oraș (ca la țară). Nu e town life, e life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, s-au scurs aici toți țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocurile din Micro, unde s-au amestecat cu românii atrași de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că a rezultat un mixaj românesc interesant, un metisaj genetic pozitiv.
Turdenii sunt slab adaptați la viața citadină. Cresc animale printre blocuri, de exemplu. Sub geamul apartamentului în care stau, în centrul orașului, ani de zile a funcționat o cocină de porci. Porcii grohăiau și guițau tot timpul și rahatul lor mirosea la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Spre periferie viața la țară își intră în drepturi. Tractoare, căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice pentru agricultura de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi.
Apoi, turdenii locuiesc în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele sunt ceva rar în municipiu.  Oamenii manâncă acasă, bunicile gătesc și cresc copii. Turda mă’sii sfidează timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, este să-și amenajeze două-trei încăperi cu intrare separată în casa părintească sau să o mansardeze. De-aia nu există piață imobiliară în Turda.
*
Spațiul în care te miști ajunge să te contamineze, ajungi să fii definit de el. Cu ce sunt eu diferit de un locuitor din Turda, de un turdean? Vorbesc cu accent din centrul Transilvaniei, cu vocale deschise ungurești în cuvinte românești, ca în Turda. Discursul meu este punctat cu no-uri și de alte exclamații neaoșe.
În ultimii ani petrecuți în acest oraș de provincie, ambiția mi s-a diminuat la cote alarmante, până aproape de dispariție. Orice fel de ambiție, de carieră, socială, în plan personal. Viața în provincie uniformizează în absența climatului competitiv. Singura mea preocupare, ani de zile, a fost să îmi petrec în mod plăcut timpul liber. Acasă și în natură, pentru că asta se întâmplă în Turda, un oraș populat cu motocicliști și munțomani (eu nu aparțin nici unuia dintre cele două grupuri).
Lumea mică a provinciei e colorată de cancanuri, bârfe și dramolete. E foarte greu să trăiești într-un asemenea mediu și să nu te lași antrenat, absorbit, de vortexul micimilor de sine.
Puțini oameni am întâlnit în orașul acesta cu care am putut vorbi. În sensul de a schimba idei de orice fel, nu neapărat ceva complicat, nu doar să fac conversație. Și cred că nu sunt un tip pretențios. Turdeanul mascul începe orice discurs cu aprecieri pozitive despre el: a făcut ceva grozav, o banalitate, în trecutul îndepărtat sau apropiat, ceva ce el a facut cel mai bine. Nu e nimeni ca el, e bine îmbibat în zeama fuduliei ardelenești.

Periodic mă întreb, în ce măsură m-am turdenizat, cum m-a schimbat mediul ambiant? În ciuda rezistenței voite la influențe și a  interacțiunii restrânse cu indigenii, știu că m-am aculturalizat. Sper, însă, că nu am devenit un  turdean din Turda mă’sii. 


sâmbătă, 2 noiembrie 2013

LA STÂNGA!



Periodic, o dată la două –trei luni B. își amintește că există Mac Donald’s și insistă să mergem. Insistă mult, și ca orice copil răzgâiat de azi, obține ce vrea. Acolo, la Mac Donald’s, e secretul capitalismului modern, a condiției consumeristului modern. Vrei să cumperi ceva pe alese și o cantitate mai mică și te trezești că e mai scump. Comanzi un meniu oarecare și te umflă de chifle de carton, carne tocată friptă (la noi, McMici, de exemplu), cartofi prăjiți cu praf de brânză și, mai ales, multă cola. Comanzi mai puțin, e mai scump. Comanzi mai mult și te ghiftuiești, e mai ieftin. De-aia nu există comuniști în America. Marxismul de manual spune că omul obține din natură cele necesare vieții (i. e. mâncarea) cu forțele de producție de care dispune. Interacțiunea dintre natură și forțele de producție (I) generează anumite relații de producție (I). A doua contradicție fundamentală se naște, în decursul istoriei, între relațiile de producție (I) și noile forțe de producție (II) mai evoluate. Contradicția se va rezolva prin schimbări de ordin social și instalarea unor noi relații de producție (II). Noile relații de producție (sclavagiste, feudale, capitaliste etc.) instalate în noua eră vor intra, pe rând, în contradicție cu suprastructura (cu reprezentările ideologice ale epocii devansate). Unde găsim cele trei contradicții fundamentale într-un Mac Donald’s? Forțele de producție au evoluat de o asemenea manieră că hrana e produsă industrial, ieftin și în cantitate mai mult decât suficientă (nu zicem nimic despre calitate, pentru că dacă azi calitatea mâncării s-ar îmbunătăți, printr-un miracol, ne-am îmbolnăvi toți și am dispărea ca specie). Ca «proletar din middle class» nu muncești chiar să-ți rupi spatele (= relații de producție relativ prietenoase) și câștigi destul cât să-ți umpli burta la fast-food în fiecare zi (mă refer aici la USA, nu la România).  Unde, tot timpul plătești mai puțin ca să mănânci mai mult (sau așa te minte reclama suprastructurii I). Fără contradicții fundamentale nu se ascute lupta de clasă și istoria lâncezește pe un colț de masă într-o franciză Mac Donald’s.




miercuri, 23 octombrie 2013

TURDA MĂ’SII (15)



Uneori Turda e contradictorie și arată ca un altfel de oraș. Parcă nu e municipiul din provincia profundă cu care sunt obișnuit, un fel de Gherlă, Dej sau Huedin, ci ceva un pic mai mult. Week-end-ul trecut a fost în Turda un festival național de teatru (Teatru pe drumul sării), cu mari regizori și actori români și un colocviu național cu un subiect de arheologie provincială romană, care a reunit, de asemenea, academicieni, profi univi și alte personalități ale disciplinei. La Muzeul de Istorie, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înființare, s-a vernisat o expoziție temporară despre un Sat preistoric. A fost, ca să zic așa, un apex al emulației culturale din anul acesta. La teatru nu am participat, pentru că Turda mă’sii rămâne Turda mă’sii indiferent ce încearcă să facă unii turdeni bine intenționați. Nu pot să jur, dar sunt aproape convins, că la premierele teatrale din cadrul festivalului s-a intrat doar pe baza de invitație și invitații primesc doar cei din, horribile dictu, protipendadă.
La muzeu este, însă, deschis pentru toți. Fiecare turdean poate vedea pentru o sumă modică o expoziție temporară comparabilă cu orice expoziție din lume. E o expoziție făcută profesionist, cu vitrine noi, cu panouri concepute și puse în operă de o designeriță cu gust, după indicațiile specialiștilor (era să folosesc, din nou, cuvântul profesionist, cuvânt care nu mai înseamnă mare lucru azi, în «România calificată la locul de muncă»).
Scheletul unui om mort acum multe mii de ani, vase pictate și frumos decorate cu incizii, unelte felurite din piatră și din os, accesorii din lut ars, depozite votive, toate asezonate cu panouri explicative pe înțelesul tuturor. Puse în vitrine frumoase, proaspete și moderne, puse cu știința unora care au vazut zeci de muzee din lumea întreagă. Mi-ar place ca turdenii și unii turiști rătăciți extra sezon pe-aici să intre în muzeu și să vadă expoziția temporară cu Satul preistoric din Săndulești, un sat scos de sub autostrada Bechtel. Aș simți că n-am făcut degeaba umbră pământului.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

NOTE DE LECTURĂ


Cerul, pământul și cele zece mii de lucruri

Cred că a fost o mare șansă pentru mine faptul că am putut citi în română o carte scrisă de un chinez acum circa 2300 de ani (tradusă și explicată muritorilor de rând din România de către doamnele Luminița Bălan și Tatiana Segal) . Și nu orice fel de carte, ci una care m-a impresionat cum nu au făcut-o multe (prea multe) dintre cărțile citite în ultimul timp. O vreme am trăit cu impresia greșită ca Orientul nu a produs în gândire decât aforisme, haiku-uri și arome de flori de portocal. Zhuangzi, Bu zheng (Călătorie liberă, Humanitas, 2009) este mai actuală și mai aproape de spiritul modern decât literatura filosofică greacă pe care, cică, o moștenim și o continuăm.
Bineînțeles că este o carte presărată de aforisme, de pilde și de speculații filosofice care țin de daoismul religios. Și eu înghit și diger cu dificultate textele filosofice. Cu toate acestea am găsit, în filigran, o înțelegere a «lumii subcerești» absentă din filosofia antică a Europei. Grecii și romanii și-au înțeles lumea lor, chinezii au înțeles lumea așa cum era și este.
Când am terminat-o mi-a fost și mai neclar ce este Dao, chiar mai neclar ca înainte să o încep. Oricum eu nu sunt un fan al definițiilor. Ca să definești ceva trebuie să accepți un anumit nivel de generalitate, să anulezi excepțiile și să stabilești un numitor comun. Pe când, după părerea mea, oricum ai privi lucrurile nu vezi decât zece mii de cazuri particulare.
Străbate din aceste texte un fatalism sinonim cu cel al ciobanului din Miorița: «Așadar, Pământul mi-a dat forma, cu viața mă ostenesc, cu bătrânețea mă lenevesc, cu moartea mă domolesc», o exaltare a deșertăciunii deșertăciunilor din Koheleth-ul biblic.
Sunt convins că nu am înțeles decât un procent infim din daoism (dacă totuși am înțeles ceva). Dao, cele zece mii de lucruri care se transformă continuu, circulația în echilibru a energiilor yin și yang, non-acțiunea ca principiu de viață în lumea subcerească etc. Toate astea m-au trimis cu gândul la sympatheia universalis, la modul de viață al stoicilor după regulile naturii (ca măslina care cade din pom doar atunci când e coaptă), la resemnarea stoicilor în fața predestinării. Și am recitit jurnalul împăratului Marcus Aurelius (un Barack Obama al secolului II A. D.), Ta eis heauton (Către sine).
Trebuie să introduc și cartea lui Zhuangzi, alături de aceea a lui Marcus Aurelius, în repertoriul meu de cărți de dezvoltare personală, un gen foarte la modă azi. Mă refer la categoria Cum să ai succes în 10 pași sau Cum să nu o iei razna în lumea de azi. În zece pași.
«Poate te frământă biata dorință de glorie? Îndreaptă-ți atenția cugetului asupra repeziciunii cu care peste toate se așterne uitarea, spre abisul nemărginit al timpului ce se întinde veșnic și de nestrăbătut, pe fiecare parte a eternității; gândește în continuare la deșertăciunea unei faime răsunătoare, la nehotărârea și nestatornicia părerilor celor care te laudă, la îngustimea locului în care ți se circumscrie faima! Căci întregul pământ este un punct și ungherul locuit e o măruntă parte din el, iar în acest ungher, câți și cât sunt vrednici cei care te laudă?»
«Zhuangzi dădea la undiță în râul Pu. Regele din Chu a trimis doi demnitari să-i prezinte salutul său. Aceștia i s-au adresat: regele dorește să vă ocupați de guvernarea țării. Zhuangzi, ținându-și undița, le răspunse fără să-i privească: Am auzit că în regatul Chu există o broască țestoasă sfântă care a murit acum trei mii de ani. Regele a pus-o într-un coș de bambus, a acoperit-o cu un ștergar și a ascuns-o în vârful templului strămoșilor. Oare această broască țestoasă a preferat să moară pentru ca să-i fie păstrată și prețuită carapacea? Oare ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi?. Cei doi demnitari spuseră într-un glas: Ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi. Zhuangzi replică: Atunci plecați! Eu îmi voi târâi coada în noroi.»
E clar, și din context, care e romanul care scrie în grecește și care e chinezul. Oricum esența lui Dao e greu de exprimat în cuvinte. Ne-o spune Zhuangzi:
«Năvodul e o unealtă de prins pește. De cum e prins peștele, năvodul este dat uitării. Plasa este o unealtă de prins iepuri. De cum e prins iepurele, plasa este dată uitării. Vorba este o unealtă de prins idei. De cum e prinsă ideea, vorba este dată uitării. Cum să-l găsesc pe omul care a dat uitării vorbele și să stau de vorbă cu el? ».

luni, 7 octombrie 2013

NOTE ZILNICE

Realități postmoderne

Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici, chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în peisaj.
Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului, răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu stânga își ținea telefonul mobil la ureche).
Într-una din zilele trecute un băiat de 13 ani a întârziat un pic la un restaurant unde ne întâlnisem pentru un eveniment. Care a fost primul gest? Să verifice dacă este wireless în spațiul respectiv. Mai demult, când internetul era accesibil doar broadband râdeam de unii obsedați de conexiunea la internet și ziceam că sunt cu cablul tras în venă. Copiii de azi cu smartphone-uri, cu tablete, IPod-uri și alte gadget-uri nu mai pot trăi decât înconjurați de un halo de unde emise de un router wireless. Internetul permanent oferă un acces instant la informație și noi, ăștia mai expirați, ne mirăm de ce nu mai învață și nu mai citesc copiii cum învățam și citeam noi. De ce nu mai rețin lucruri esențiale prin procedee mnemotehnice demne de aezii epocii arhaice grecești. Păi, la ce bun, dacă este wireless și poți verifica ceva din două în două minute pe wikipedia? Ei sunt în era informației, cu o eră înaintea mea. Ca și cum ar fi avansat la epoca metalelor și eu am rămas un profesor prăfuit din epoca pietrei șlefuite.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Note de lectură

«Prin acțiunea sa, cel care trăiește se îndreaptă către moarte.Te sfătuiesc să fii liniștit, căci, oricum, într-o bună zi vei muri.» (Zhuangzi, Bu zheng)

sâmbătă, 21 septembrie 2013

LA STÂNGA!


The United States of the Moon

Am aflat azi de la Florin Poenaru că nu există și nici n-a existat vreodată pe lumea asta capitalism fără corupție, fără violență, fără complicitatea statului și a politicienilor, fără distrugerea mediului, fără furt și fără legalizarea tututror acestora prin legislație efectuată cel mai adesea de parlamente alese prin vot democratic. (http://www.criticatac.ro/23592/cateva-mistificri-ideologice/).
Eu știu că societățile evoluează în durata lungă braudeliană, că sistemele sunt stabile în natură și că am trăit deja o revoluție anti-comunistă. În consecință, este extrem de improbabil că voi mai trăi o răsturnare, o revoluție anticapitalistă. Dar consider că este sănătos faptul că există indivizi ca Florin Poenaru: sistemul și-a generat anticorpi. Stânga românească trebuia să apară, critica capitalismului sălbatic era necesară.
Nu numai Plutarh (De facie in orbe lunae), Lucian (Vera Historia) și Antonius Diogenes (Ta hyper Thoulen apista) plasează lumi fictive pe Lună, pe satelitul natural al Pământului. În lumea imaginată din interiorul Lunii, primul lucru pe care îl întâlnește personajul H. este proprietatea privată. Ajuns cu o rachetă ingenioasă acolo, aselenizează într-o cultură de zmeură și se îndoapă. Este prins, legat, apoi hăituit cu câinii Lord și Nero, pentru că încălcase o proprietate privată.
S-a dovedit că pe Lună era o lume cu susul în jos, o lume dominată de «bogătași». Un locuitor al acestei lumi, întrebat de ce se supun bogătașilor, răspunde: «încearcă numai să nu te supui, când în mâinile lor e totul: și pământul, și fabricile, și banii, și. în plus, armele!». Întrebat de către pământeni ce sunt aceia polițiști el răspunde: «Niște bandiți!...În mod normal, obligația polițiștilor este să apere populația de hoți, dar în realitate îi protejează doar pe bogătași. Iar bogătașii sunt cei mai hoți și ne fură pe noi ascunzându-se după legi inventate de ei.»
În lumea asta damnată, stăpânită de bogătași și locuită majoritar de săraci, plantele creșteau foarte mici. Cartofii erau ca boabele de fasole. Eroul cosmonaut providențial aduce de pe Pământ leacul pentru sărăcie: semințe de plante gigantice. Dar, așa cum ne așteptam, și semințele sunt antrenate în vârtejul jocului capitalist. Doi escroci află despre existența lor, înființează o societate pe acțiuni a Plantelor Gigantice, o listează la bursă și manipulează prin presa vândută prețul acțiunilor. Capitaliștii veroși, grupați în cartel, îi mituiesc pe cei doi ca să fugă cu capitalul societății și astfel să dispară semințele gigantice și să se stingă și speranța săracilor.
Un bogătaș lunatic rătăcește prin pădure și găsește o colibă făcută din cartoane, din ambalajele macaroanelor produse de fabricile lui. Adăpostul improvizat din pădure era locuit de patru personaje. Fiecare avea numai câte un accesoriu vestimentar: pantofi, pantaloni, haină și pălărie. Neavând ce să-i dea de mâncare se oferă să-l servească cu ceai. Ceaiul era, însă, apă chioară, fiartă. Capitalistul cel zgârcit întreabă: «Unde-i ceaiul?». I se răspunde: «Ăsta-i ceaiul (…) Într-adevăr, e ceai fără ceai. Dar ăsta-i ceaiul fără ceai. Așa e moda acum.» Cine sunt cei care beau ceaiul fără ceai? «Noi, frate, suntem așa-numiții șomeri săraci lipiți. (…) Cândva nu eram nici noi mai rău ca alții, dar, după ce ne-am pierdut locul de muncă, ne-am dus, cum se spune, la fund.». Pentru a merge în oraș să caute de lucru trebuia să își împrumute unii altora piesele vestimentare lipsă.
Cel de-al doilea cosmonaut pământean experimentează visul capitalist. Aselenizat pe o plajă, descoperă cristale de sare marină și, din reflex (pentru că era mâncăcios), își umple buzunarele. La restaurant constată că lunaticii nu cunoșteau sarea’ n bucate. Mai întâi sărează pentru bani supele celor din restaurant. Cu banii (capital) obținuți își amenajează un mic șopron pe plajă unde extrage, macină și vinde sarea direct restaurantelor. Apoi își construiește o hală și angajează 18 oameni să muncească în locul lui și «trăia după voia inimii…ca toți bogătașii lunari. Din hotel se mută în propria casă, își luă servitori care-l îmbrăcau și dezbrăcau, îi făceau curățenie și aveau grijă de casă. Pentru că nu avea ce face, stătea toată ziua în restaurante, mânca doar mîncăruri alese, iar în timpul liber dintre mese hoinărea pe malul golfului….». Această situație nu a durat prea mult, pe plajă apărând multe alte făbricuțe de sare. Sarea extrasă, fiind tot mai multă, s-a ieftinit și profitul a scăzut. Proprietarii plajelor au îngrădit accesul, au perceput taxă de exploatare, după care și-au construit «fabrici uriașe de sare» cu utilaje performante care au mărit productivitatea și, implicit, profitul. Proprietarii marilor fabrici s-au constituit într-un cartel, au vândut sarea mai ieftin. Micile fabrici plăteau pentru materia  primă și plata muncitorilor mai mult decât încasau și au intrat în faliment și s-au închis.
Această lume lunară, deloc fictivă, a fost imaginată de dincolo de Cortina de Fier. Este o metaforă educativă, o parodie a Statelor Unite ale Americii, orașul Zdrobilon fiind, în fond, un New York al anului 1965. E dintr-o carte recent tradusă în română, Habarnam pe Lună (Neznaika na Lune), de Nikolai Nosov, pe care i-am citit-o seara la culcare proaspătului școlar B.

marți, 17 septembrie 2013

NOTE DE LECTURĂ

Roșia, politicienii și protestatarii

Zhuangzi, în Călătorie liberă, pentru a exemplifica dubla acțiune, notează următoarea pildă:
«Se spune că hrănindu-și maimuțele cu tuberculi, stăpânul le anunță: Dimineața trei și seara patru. Toate maimuțele s-au înfuriat. Atunci, el se corectă: Dacă-i pe-așa, dimineața patru și seara trei. Toate maimuțele s-au bucurat. În realitate, nu s-a schimbat nimic, dar bucuria și furia au avut același temei».

sâmbătă, 7 septembrie 2013

TURDA MĂ’SII (14)

Zilele municipiului Turda. Cu cuvinte.

Am lăsat să treacă o săptămână înainte să notez impresiile despre acest eveniment, am lăsat să se decanteze. Să nu scriu tulburat, sub imperiul emoțiilor, despre acest happening surrealist organizat de municipalitate. Cineva îmi spunea zilele trecute că nu a mai văzut niciodată așa ceva în Turda. Nu știu dacă e chiar așa, îmi aduc aminte de un bâlci similar în 2008. Atunci am plecat în Canada cu o tiribombă în formă de arici fluorescent după noi.
Una peste alta, am fost transportat în anii ’90. Atunci se umpleau bâlciurile de roți ale norocului, tarabe unde arunci după conserve ca să câștigi un urs de pluș sau arunci cu inele de prins părul după sticle. În cazul în care nu i-a spus-o încă nimeni primarului, îi spun eu aici:  domnu’ Ștefănie, ați reușit să organizați cel mai infect bâlci pe care l-am văzut vreodată. Felicitări! Atît de infect încât la o zi după ce s-a terminat încă mai puțea trotuarul. Un domn proprietar al unei roți a norocului la care puteai câștiga, cu un leu, un suc energizant Clever de la Billa, își atrăgea clienții zicând: numa’ un leu, ca la veceu. Poate așa se explică mirosurile lăsate în urmă de distracția ieftină.
Nu am reușit să particip direct la aceste zile. Era o înghesuială sinistră, care m-a întors din drum după câțiva pași. Doar B. s-a distrat pe ringhișuri ruginite și a visat noaptea numai oameni căzuți de sus, din umbreluțe zburătoare și făcuți praf pe beton.
Nu știu cum au reușit aceste Saturnalii să atragă un așa furnicar de oameni. Dar știu că erau din diferite categorii.  Luni dimineața mi-am găsit mașina, parcată, ca de obicei, în fața blocului, spartă. Tot ce era în bord a fost aruncat pe bancheta din față: cd-uri, suportul și cablul de gps, acte, chitanțe.  Nu știu dacă a luat ceva, n-am verificat, dar nu prea avea ce. Asta să fie  paguba mea după minunatele manifestări.

vineri, 30 august 2013

NOTE ZILNICE

Amintiri din Roșia Spontană

Nu am cum să nu îmi amintesc de vacanța mea de o lună în Roșia Montană. E ca madlena lui Marcel Proust: de câte limba mea trece pe interiorul danturii mandibulei întâlnește un canin spart, unul din care lipsește o bucată. Și îmi amintesc brusc de Roșia, de barul Între craci,unde un tânăr miner mi-a trântit un pumn de mi-au sărit ochelarii și o bucată din canin. E una din ultimele bătăi în care am intrat de când am devenit serios și civilizat, așa că mi-o aduc aminte (parțial).
Încerc să nu îmi exprim părerea în legătură cu Roșia Montană, nu pentru că nu mi-ar păsa sau pentru că mi-ar fi frică de nu-știu-ce consecințe ale poziționării. Mai degrabă nu vreau să intru în această polemică a afectelor, în această armată donquijotescă a dezinformaților. Poate sunt și eu un dezinformat, cel puțin dacă mă compar cu Mihai Goțiu sau alții de felul lui. Am stat o lună în Roșia atunci când promitea să devină din nou un oraș californian de civilizație internațională, am cunoscut roșieni, am mâncat, băut și dormit în Roșia, m-am familiarizat cu arhitectura din târg. Și, cu toate acestea, ce am aflat eu despre Roșia? Cred că nimic sau aproape nimic. Am aflat doar că unele case hâite ale roșienilor nu au preț, nici un fel de preț, nici zillions of dollars, pentru că au valoare sentimentală. Că, unii dintre roșieni, cel puțin, sunt foarte atașați de locurile și de lumea lor stropită din belșug cu variate țuici și vinarsuri. Dar că, în ciuda faptului că formează o societate pestriță, de vinituri, roșienii sunt funciarmente de treabă, sunt deschiși și primitori, ospitalieri (poate cu excepția celui care mi-a spart caninul).

Nu știu dacă contractul cu Gold Corporation este un act de trădare națională, dar în mod sigur flamura Salvați Roșia Montană! atrage azi tot felul de hipsteri maginali anti-sistem, hippioți ecologiști, luptători civici și tineri mânioși. Roșia a devenit turnesolul alchimiilor noastre identitare: cei care nu fac lanțuri umane răcnind Salvați Roșia Montană! sunt suspecți de a fi vânzători de țară, chiar vânduți. Nici eu nu vreau cianuri pe Arieș în jos, dar nu mă simt nicicum aparținând acestui grup eterogen al protestatarilor, nu pot căsca gura în acest cor cacofonic.

joi, 15 august 2013

NOTE ZILNICE

Blog

Aș vrea să scriu și eu pe blog ceva profund și plin de semnificații, așa cum văd pe blogurile altora. Mai mult, aș vrea să scriu ca un eseist sau un literat cu multe adjective, cu metafore, într-un stil ermetic și căutat. Sincer, mi-ar plăcea să scriu un text ca o poezie, dar mă tem că asta nu o să se întâmple prea curând.
Apoi, mi-ar plăcea să scriu un articol cu profunde implicații sociale, în genul celor de pe Critic Atac. Așa, cu puține note la sfârșit, toate cinci-șase din niște giganți ai gândirii moderne ca Žižek sau Badiou sau te miri cine altcineva. Și textul să fie tăios și combativ și să genereze un șuvoi de comentarii (dar nu dintre acelea în care unul de dreapta se ceartă cu altul de stânga pornind de la chestiuni generale care depășesc litera articolului). Mă tem, însă, că nici asta nu o să se întâmple prea curând. Am senzația că la o anumită vârstă atingi un fel de nirvană post-ideologică și nu te mai interesează poziționările la stânga sau la dreapta fracturilor sociale.
În schimb eu scriu despre neajunsurile locului unde trăiesc, parcă ghidat de fraza lui Jules Renard: senfuir dans un village pour en faire le centre du monde.
Mai scriu, grăbit, fără răbdare, despre cărți, notând ce nu am uitat după ce am terminat cartea (sau chiar înainte să o termin). Și nu despre orice fel de cărți pe care le citesc. Sunt unele, cele mai multe, despre care nu pot să îmi dau cu părerea, așa cum fac tot felul de eseiști și părerologi de pe la noi. Sunt cărți prea mari și importante și mă simt prost să scriu despre ele. Mă simt, pur și simplu, neavenit, un homeless furișat care deschide gura la masa bogaților.
Și mai notez un fel de impresii de călătorie succinte și neclare, un fel de pseudo-reportaje care l-ar face pe Geo Bogza să se răsucească în mormânt. Văd întotdeauna părțile rele ale lucrurilor, văd detalii insignifiante și lipsite de orice importanță și, de obicei, nu văd pădurea de copaci.
Oricum toate aceste dorințe secrete ale mele, precum și neajunsurile postărilor, sunt neimportante, dat fiind că nimeni nu e obligat să citească. Și, în plus, distracția asta facultativă e gratis. Pentru toată lumea.

luni, 12 august 2013

TURDA MĂ’SII (12)

Addenda la Stațiune de interes local

Cine se plimbă cu mașina pe drumul de la Constanța la 2 Mai poate vedea, pe marginea drumului, niște fete care fac cea mai veche meserie din lume. Nu e vorba, evident, despre cea de vânător – culegător. Ce am remarcat este că majoritatea arată bine, sunt tinere, drăguțe și chiar bine îmbrăcate pentru niște prostituate (mai precis, îmbrăcate așa cum trebuie să arate niște prostituate mai răsărite). Am concluzionat că aici intervine selecția naturală, că nu supraviețuiesc decât exemplarele cele mai reușite ale speciei.
E greu de imaginat pentru oricine cu  ce sunt populate marginile de drumuri naționale la ieșirile din Turda. În general cu fete tinere din coloniile din Barbu Lăutaru și de pe Armata Roșie, pe lângă care cele de pe drumul litoralului sunt modele Victoria’s Secret.

Zilele trecute mergeam spre intrarea spre autostrada Turda – Câmpia Turzii și la poalele Dealului Zânelor era o femeie de etnie rromă la vreo 50 de ani, destul de grasă, scursă și dăbălăzată care ținea plictisită un carton, rupt dintr-o cutie ambalaj, pe care scria cu carioca roșie cu litere de tipar: SEX ORAL 40 LEI. Cred că majoritatea șoferilor apasă accelerația din instinct de conservare, în ciuda prețului scăzut (bănuiesc scăzut). Deci, Turda e departe de statutul de stațiune. Ce păcat că primăria nu poate schimba prin proiect european fauna de pe marginea drumului și trebuie să aștepte să-și facă legile lui Darwin efectul.

vineri, 9 august 2013

TURDA MĂ’SII (11)







Stațiune turistică de interes local

Acesta este rangul Turzii printre stațiunile din România și, din câte am înțeles, se aspiră la mai mult. Ce oferă stațiunea turistică Turda? În primul rând apropierea de Cheile Turzii, un defileu spectaculos și rezervație naturală și,apoi, salina și lacurile sărate transformate în ștranduri și baze de tratament. Vara, Turda pare stațiune. Nu numai pentru că moda de vară la Turda e pantaloni scurți, șlapi și maieu (opțional). Salina atrage o maree de turiști; sunt, efectiv, câteva mii în fiecare zi. Cică e pe locul doi în țară ca număr de bilete vândute, după Muzeul Antipa. Cele două ștranduri cu apă sărată sunt neîncăpătoare. Seara se animă puținele terase din centrul istoric. Am văzut că au apărut și tot felul de locuri de cazare în case particulare din cartierul Băilor.
Există, deci, atracțiile și există turiștii. Ce îi lipsește municipiului pentru a deveni stațiune? Niște spațiu verde în plus crede administrația. Adică, pe hârtie, nu se potrivesc cifrele, metri pătrați de spațiu verde sunt mai puțini decât e necesar. Nu contează că nu există suficiente spații de cazare sau restaurante unde se poate lua masa. Azi plimbându-mă pe stradă prin stațiunea de interes local am trecut pe lângă vechea clădirii a poștei din centru, goală și abandonată, pentru că singurul oficiu poștal s-a mutat într-o scară de bloc de pe strada Libertății. Nu are rost să ne întrebăm dacă poșta poate funcționa într-un apartament de bloc, pentru că, dacă ajungem mai jos, în Piața Romană, putem constata că și o autogară (autogara Sens Vest) funcționează într-un apartament de bloc. Nu mai există cinematograf de mulți ani în Turda. Din cele trei existente, unul a fost demolat, în celălalt funcționează un club iar despre al treilea nu mai știu nimic. De asemenea s-a închis și jumătatea de librărie.
Turda îmi pare un oraș care își revine după o catastrofă. O cădere economică în anii ’90, când s-au închis toate fabricile (Sticla, Cimentul, Chimicele, Ceramica și alte câteva pe care nu mi le mai aduc aminte) și una demografică, orașul pierzând în ultimii 20 de ani circa o treime din locuitori. Se adaugă șomajul ridicat, îmbătrânirea populației (cca. 20000 de pensionari). E greu de întrevăzut o soluție pentru oraș. Poate că ignorarea ruinei post-industriale care este Turda de azi și concentrarea spre frumusețile natural ale zonei (pentru relansarea orașului prin turism) este singura idee bună a neuronului portocaliu. Poate că alături de natură ar trebui așezată și istoria și tradițiile, în loc să numărăm metri pătrați de spațiu verde.

sâmbătă, 3 august 2013

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR




Poveste de vacanță cu finlandezi și țigani

În iernile friguroase din Quebec discutam mult la un pahar de vin cu prietena noastră finlandeză P. V. Abordam diferite subiecte și de cele mai multe ori sfârșeam prin a ne contrazice. Odată am ajuns la subiectul țiganilor din România, a relațiilor minorității cu populația majoritară, la integrarea comunității rrome sau lipsa acesteia și, inevitabil, am fost taxați drept rasiști. Degeaba am subliniat că nu generalizăm, degeaba am expus cazuri concrete extrase din bogata mea experiență de lucru pe șantier cu exponenții etniei. Am nuanțat, am ridiculizat atitudinile rasiste ale unor români, am subliniat că oamenilor nu trebuie să li se lipească etichete numai datorită apartenenței la o etnie, am menționat că am prieteni țigani, că îmi place muzica bună țigănească gen Ternipe, Ando Drom, Csókolom. Degeaba, cuvântul rasiști, chiar nerostit, plutea printre noi. Ca să ajung la chestiune mai trebuie să menționez că din multele rețete primite de I. de la P. preferata noastră a fost întotdeauna o prăjitură cu făină de secară și afine numită mustikka piirakka.
O experiență de ieri, la întoarcerea din vacanța de pe litoral, mi-a amintit această discuție veche româno-finlandeză despre români și țigani.
Ne trezim ieri dimineață în pensiunea de pe faleza din 2 Mai unde eram cazați și aruncăm ochii pe geam să vedem marea. În loc de mare vedem în fața porții un Logan alb al poliției și doi agenți în uniformă. Cobor în pijamaua mea cu imprimeu cu Superman și acolo sunt luat în primire de agenți care mă roagă să fiu martor. Un domn finlandez, cazat la parter, a fost jefuit de o pipă, două brichete, un pachet de tutun, pe care le-a uitat seara pe o masă de pe terasa pensiunii. Doi localnici minori au fost prinși și aveau asupra lor, printre altele, și lucrurile finlandezului. Am ajutat forțele de ordine și am redactat eu în română declarația finlandezului, apoi i-am rezumat-o în engleză. O formalitate care ne-a întârziat puțin la ultima plajă, dar m-am bucurat că am putut să ajut poliția vigilentă din 2 Mai.
Relatez lucrurile astea pentru a sublinia faptul că nimic nu e întâmplător și le citesc acum, post eventum, ca pe un omen, o prevestire. Evident că, uneori, chiar și atunci când ai senzația că universul întreg conspiră, nu ești atent la semne. Mesajul acestei întâmplări cu care ne-am trezit a fost hoți, furt și ceva legat de Finlanda.
Ieri pe la prânz am pornit spre casă și drumul 2 Mai – Turda, pe șoselele de care dispune azi țara noastră, nu e tocmai ușor. În jur de șapte seara urcam pe valea Prahovei. După ce părăsești Platlanda Bărăganului și urci spre munți peisajul cu stânci și conifere devine mai plăcut. Pe marginea drumurilor din România se face un comerț drăcesc și I. are prostul obicei să cumpere tot felul: caș afumat, hribi, gălbiori, fructe. La ieșirea din Comarnic, pe dreapta, erau o femeie și doi bărbați, toți de etnie rromă, care vindeau zmeură, cătină, afine. I. zice: afine, n-am luat anul ăsta afine să facem o mustikka piirakka (i. e. prăjitura finlandeză cu afine și făină de secară). În ciuda reținerilor am oprit, I. a negociat, a venit din spate și unul dintre bărbați să cântărească, chipurile, kilogramul de afine. I. a plătit 10 lei, a luat fructele și am plecat.
În Bușteni ne oprim să mâncăm la Casa Ancuței, că era deja seară și până la Turda mai aveam mult de mers. Comandăm, mâncăm, cerem nota și când să plătesc, deschid portmoneul și …., surpriză, din banii pentru drum, 134 de lei cum mă așteptam să fie, mai erau doar patru mici bancnote verzi de un leu. Am fugit și am scos niște bani de pe card, am plătit, apoi am reconstituit un pic evenimentele. Când am plecat de la o benzinărie din Slobozia aveam în jur de 140 de lei. I. a scos o hârtie de 10 lei din portofel pentru afine. Și a pus portofelul în geantă. Atunci s-a ridicat țiganul însărcinat cu cântărirea afinelor. Cum necum, el știe cum a făcut, mi-a mai lăsat patru lei. Mersi, țigane, că mi-ai lăsat actele și cardurile și să n-ai noroc de banii furați, să-ți stea în gât vinarsul pe care ți-l cumperi cu ei.
Și așa se descâlcește această șaradă în două părți, prevestirea și evenimentul. Hoții din 2 Mai au furat obiectele finlandezului. Hoții din Comarnic vânzători de afine necesare pentru mustikka piirakka, prăjitura finlandeză, ne-au furat banii din portofel. Ar fi putut fi o româncă și doi români. Dar n-au fost. Concluzia este că am scăpat ieftin și sfatul este să nu cumpărați de pe marginea șoselei unde afinele sunt foarte scumpe.






sâmbătă, 20 iulie 2013

NOTE DE LECTURĂ

Ploile de dincolo de vreme

Inițial, când am văzut ca vine vacanța, mi-am zis că mă duc la Librarium (cea mai bună librărie din Cluj) și îmi cumpăr un braț de romane și memorii, ca să am ce citi în lunile de vară. Am renunțat pentru că în biblioteca mea nu mai e loc să pui o foaie, nu o carte. Așa că m-am dus la părinții mei și am scotocit acolo după niște romane românești vechi de prin anii ’70 – ’80 și traduceri tot de pe-atunci.
Am citit o carte cu activiști scrisă de un autor pe care îl studiam la școală în anii ’80, membru al CC al PCR și al MAN, un personaj care azi este directorul Editurii Academiei: D. R. Popescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/D.R._Popescu), Ploile de dincolo de vreme (1976). Am crezut că o să îmi placă, dar m-am înșelat. Care e mesajul acestei cărți despre probleme de conștiință ale activiștilor care au colectivizat satele în anii ’50, despre traumele produse de instalarea lumii noi? O carte cu tovarăși bătrâni sau morți și isprăvile lor din tinerețe în sate din mijlocul Ardealului, tovarăși apelați cu numele de familie: Gălătion, Butiseacă, Calagherovici. Intriga este de roman polițist, construită în jurul unei crime (de fapt, tentative de crime) unde o Elodia șaptezecistă (Lilica, fata lui Dinache) este ucisă de un Cioacă îmbătrânit (activistul Moise cu multe păcate și conștiința pătată). Tocmai am aflat că Lilica, aruncată de pe un pod în apa inexistentă Amireș (Arieș + Mureș?), a supraviețuit.  Sau s-a aruncat singură.
Care e, de fapt, problema activistului Moise? Faptul că oamenii nu acceptă și nu înțeleg noua realitate construită de revoluția proletară? Că țăranii bolnavi de gălbinare continuă să manânce pureci pe care îi cumpără de la țiganii din șatră? E cam aceeași problemă cu cea a lui Chilian din Francisca lui N. Breban care are revelația că țăranii deveniți muncitori și-au transportat în noua lume vechea lor realitate. Că omul nu devine om nou așa ușor, că lumea populară / socialistă instalată prin revoluția proletară este complet și definitiv utopică. Adică nevrozele activiștilor bătrâni se datorează conștientizării faptului că au luptat pentru cai verzi pe pereți, că au torturat și ucis pentru cai verzi pe pereți.
De ce mă chinui, oare, cu asemenea romane? De ce oare pierd vremea ca să mai citesc cărțile astea prăfuite care vorbesc despre o lume complet neverosimilă? Deși știu că a existat, că am trăit un pic în ea, rămân la părerea că pentru un adolescent ea pare inventată: e  o lume distopică totalitară ficțională ca în cărțile și filmele cu societăți post-apocaliptice, ca în 1984 sau Brasil.
Notez cântecul țiganilor de la crama din Alba Iulia: Ce ne facem noi, țiganii / Dacă vin americanii? / Că ne scoate din service / Și ne pușcă cu alice… Și așa s-a și întâmplat: mulți au ajuns șomeri, iar unii au fost scoși din programa școlară. Sic transit...

duminică, 14 iulie 2013

TURDA MĂ’SII (10)

Produs de Cluj

În weekendul ăsta spațiul pietonal din centrul istoric al Turzii a fost ocupat de tarabe la care se vând produse tradiționale și artizanat și o scenă pe care s-a cântat muzică populară din regiune. Spre deosebire de alți ani circulația, pe singurul sens rămas al DN1, nu a mai fost blocată. Mașini și oameni au coexistat în manifestarea organizată de primărie și numită Produs de Cluj. În fond, e un mic târg însoțit de un spectacol. Pentru atragerea copiilor au adus și niște instalații tip carusel și bumper cars.
Lipseau tarabele cu kitschuri din plastic și lemn și nu era decât câte o terasă pentru mici și bere: carmangeria Sânnicoară și berăria Ursus, dacă tot era Produs de Cluj.
A fost și mult mai puțin aglomerat ca la numeroasele zile ale municipiului la care am asistat. Poate pentru că acum concertau artiști populari, nu vedetele pop de la tv. 
Am mâncat o friptură de Turda și am băut un pahar de vin vărsat de pe la Blaj (2.5 lei/200 ml) pe terasa Total Grill unde sfârâie zilnic grăsimile porcilor morți din abatoarele Marele Alb. Terasa asta e raiul distracției simple: fleici fripte, mici buni (2 lei/60 gr.), bere Ursus ieftină și rece la halbă (3,5 lei). Dacă Ceaușescu făcea câte una din asta în fiecare cartier eram și acuma comuniști. Copiii s-au distrat, au mâncat kürtőskalács, s-au dat în giostra și s-au ciocnit în bumper cars.
Nu toți copiii s-au distrat (5 lei/tură carusel, 7 lei/tură bumper cars). Erau mulți, prea mulți, care se zgâiau de pe margine la mașinuțe și la carusel și s-ar fi dat și ei. Fețele lor mi-au stricat toată această mini-sărbătoare a bunei dispoziții, ca să nu zic că m-au întors pe dos. Aucun livre ne tient devant un enfant qui meurt de faim.

O clipă am avut iluzia civilizației, a spațiului social decent și primitor în care se pot simți bine împreună oameni din specii diferite. Iluzia că Turda mă’sii are și o față bună, ascunsă până acum pe partea întunecată și pe care o întoarce spre mine acum, când vreau să o părăsesc. A fost doar o clipă și o iluzie. Prin fisurile acestui aparent comportament civilizaț instalat în spațiul public, s-a strecurat și, apoi a erupt din sărăcie, normalitatea din Turda mă’sii: prost gust, mizerie, mirosuri, abuz de alcool.

miercuri, 26 iunie 2013

ELIADE (2)

Note de lectură

Biografiile lui Mircea Eliade sunt, uneori, bântuite de amintiri false. Cu fiecare carte pe care o citesc mi se întărește această convingere. Zilele trecute am citit o broșură editată de campioana publicării corespondenței lui Mircea Eliade și a celor din jurul său, domnișoara Mihaela Gligor. Este vorba de scrisorile schimbate de eroina celebrului roman interbelic, Maitreyi Devi și biograful american al lui Mircea Eliade, Mac Linscott Ricketts între 1976 și 1988 (Maitreyi Devi – Mac Linscott Ricketts. Corespondență. 1976-1988, ed. Mihaela Gligor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012).
Am văzut o Maitreyi rănită de fanteziile  din tinerețe ale lui Eliade autorul, o persoană care afișează în scrisori adresate unui necunoscut (apropiat al lui Eliade) un resentiment departe de absoluta serenitate indiană.
Eliade e mincinos, neloial, plin de sine, «bărbat mizerabil» (p. 28-29). Dar se jonglează cu amintiri false: «A fost studentul tatălui meu (Surendranath Dasgupta) doar pentru un an, cu toate că în fiecare carte a scris trei ani – întreaga lui ședere în India nu a depășit doi ani – poate mai puțin.» (p. 28). În nota de subsol Mac. L. Ricketts notează totuși că Eliade a stat în India trei ani încheiați. Conform biografilor Eliade s-a îmbarcat la Constanța în 22 noiembrie 1928 și la Bombay, pentru întoarcere, în noiembrie 1931. (F. Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, București, 2003, p. 166, 223).
O altă, interesantă, amintire falsă: «…cu siguranță îl voi pedepsi dacă va îndrăzni să publice această carte în engleză. (…) Așa o calomnie! A scris, de asemenea, că tatăl meu și-a sedus cumnata! Ce drept a avut să inventeze o astfel de fantezie!?». La care Mac. L. Ricketts notează «Nu există asemenea detalii în romanul lui Eliade». (p. 29, n. 2). Nu am chef să recitesc complet Maitreyi ca să verific asta, dar, cumva, înclin să îl cred pe Mac Linscott Ricketts.
Maitreyi Devi scrie într-una dintre scrisori că Mircea Eliade nu face distincție între adevăr și ficțiune: «nu cred că a cunoscut în realitate o europeană tantrică în Hardwar (…). Această parte a poveștii e la fel de adevărată precum mersul Maitreyiei în camera sa în toiul nopții. El a pus această poveste pentru a face romanul Maitreyi să arate mai adevărat.» (p. 76) De data aceasta Maitreyi Devi face presupuneri greșite: se pare că violoncelista sudafricană Jenny Isaac a existat cu adevărat (Introducere, p. 17; F. Țurcanu, op. cit., p. 217).
Chiar nu vreau să minimalizez carențele de caracter ale lui Eliade sau păcatele politice, dar nu pot să nu compar amintirile false ale fiicei lui Dasgupta cu alte amintiri false ale cunoscuților, corespondenților sau a unor contemporani lui Eliade. Și toate sunt probe în «dosarul Eliade».