La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 16 martie 2013

Eliade



Încercam zilele trecute să explic de ce hierofania lui Eliade, înțeleasă pe plan religios, anti-reducționist, este o categorie filosofică și nu istorico-religioasă și un preopinent m-a întrebat, sec, ce părere am, dacă epifania Fecioarei Maria la Lourdes este o hierofanie sau  nu. Trecând peste faptul că școala este laică și că el, și nu eu, a suprapus planurile am încercat să îi explic că aparițiile de la Lourdes și de la Fatima sunt două din multiplele apariții mariale care au fost semnalate în Europa după Contrareformă și propaganda iezuită centrată pe Sfânta Familie. Și că trebuie explicat totul sociologic. Că Petrache Lupu de la Maglavit nu era sfânt în perioada interbelică fără Pamfil Șeicaru, că, în ciuda faptului că s-a întâlnit cu Moșu (zugrăvit ca un Zalmoxe ortodox), a fost țăran colectivist după 1950.
Apoi mi-am amintit de fiorul mistic, de mysterium tremendum al lui Rudolf Otto, de senzația pe care o ai când îți trece prin minte că lumea nu e numai  atât cât vezi cu ochii. Că poți să vezi într-un moment niște pretendenți anonimi ca Damayantī și, în momentul următor, zeii nemuritori, fără sudoare și colb, plutind deasupra pământului.
Eliade, inventatorul categoriei homo religiosus (un dublu absolut necesar al lui homo sapiens), aștepta, după Tradiție, să-i vadă pe zei plutind diafan deasupra pământului: „Într-una din stațiile de autobuz Atena – Corint s-a urcat o bătrână, slabă, uscată dar cu ochii aprinși. Cum femeia aceasta nu avea bani să-și plătească biletul, controlorul a dat-o jos la stația următoare; era chiar stația din Eleusis. Dar șoferul nu a mai putut face autobuzul să pornească; în cele din urmă călătorii au hotărât să facă o chetă și să-i plătească bătrânei biletul. Ea a fost urcată iarăși în autobuz care, de această dată, a pornit. Atunci bătrâna le-a spus: «Ar fi trebuit să faceți asta mai devreme, dar sunteți egoiști și pentru că sunt între voi  am să vă mai spun ceva: veți fi pedepsiți pentru felul în care trăiți; veți duce lipsă până și de verdețuri și de apă!» Nu își termină bine amenințarea (…) când a  și dispărut (…). Nimeni nu o văzuse coborând. Iar oamenii se tot uitau și iar se uitau la cotorul chitanțierului ca să se convingă că biletul fusese cu adevărat vândut" (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, II, București, 1992, p. 378-380).
La ce ne putem gândi? La faptul că Demeter a apărut oamenilor în 1940, că s-a urcat în autobuz fără bilet și s-a lamentat așa cum se lamentează orice bătrână din est, "că oaminii s-o făcut răi și că Dumnezo nu-i mai rabdă"? La contemporanul Petrache Lupu? Sau la contemporanul lui Eliade, Michel Vâlsan, cel obsedat de viziunea lui Petrache Lupu? La faptul că, pe când scria la Chicago Istoria credințelor…,  profesorul Eliade n-a încetat să spere, să aștepte hierofania, ca orice homo religiosus.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.