Încercam zilele trecute să
explic de ce hierofania lui Eliade, înțeleasă pe plan religios,
anti-reducționist, este o categorie filosofică și nu istorico-religioasă și un
preopinent m-a întrebat, sec, ce părere am, dacă epifania Fecioarei Maria la
Lourdes este o hierofanie sau nu. Trecând peste faptul că școala este
laică și că el, și nu eu, a suprapus planurile am încercat să îi explic că
aparițiile de la Lourdes și de la Fatima sunt două din multiplele apariții
mariale care au fost semnalate în Europa după Contrareformă și propaganda
iezuită centrată pe Sfânta Familie. Și că trebuie explicat totul sociologic. Că
Petrache Lupu de la Maglavit nu era sfânt în perioada interbelică fără Pamfil
Șeicaru, că, în ciuda faptului că s-a întâlnit cu Moșu (zugrăvit ca un Zalmoxe
ortodox), a fost țăran colectivist după 1950.
Apoi mi-am amintit de fiorul mistic,
de mysterium tremendum al lui Rudolf Otto, de senzația pe care
o ai când îți trece prin minte că lumea nu e numai atât cât vezi cu
ochii. Că poți să vezi într-un moment niște pretendenți anonimi ca Damayantī
și, în momentul următor, zeii nemuritori, fără sudoare și colb, plutind
deasupra pământului.
Eliade, inventatorul
categoriei homo religiosus (un dublu absolut necesar al
lui homo sapiens), aștepta, după Tradiție, să-i vadă pe zei plutind
diafan deasupra pământului: „Într-una din stațiile de autobuz Atena – Corint
s-a urcat o bătrână, slabă, uscată dar cu ochii aprinși. Cum femeia aceasta nu
avea bani să-și plătească biletul, controlorul a dat-o jos la stația următoare;
era chiar stația din Eleusis. Dar șoferul nu a mai putut face autobuzul să
pornească; în cele din urmă călătorii au hotărât să facă o chetă și să-i
plătească bătrânei biletul. Ea a fost urcată iarăși în autobuz care, de această
dată, a pornit. Atunci bătrâna le-a spus: «Ar fi trebuit să faceți asta mai
devreme, dar sunteți egoiști și pentru că sunt între voi am
să vă mai spun ceva: veți fi pedepsiți pentru felul în care trăiți; veți duce
lipsă până și de verdețuri și de apă!» Nu își termină bine amenințarea (…) când
a și dispărut (…). Nimeni nu o văzuse coborând. Iar oamenii se tot uitau
și iar se uitau la cotorul chitanțierului ca să se convingă că biletul fusese
cu adevărat vândut" (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor
religioase, II, București, 1992, p. 378-380).
La ce ne putem gândi? La faptul
că Demeter a apărut oamenilor în 1940, că s-a urcat în autobuz fără bilet și
s-a lamentat așa cum se lamentează orice bătrână din est, "că oaminii s-o
făcut răi și că Dumnezo nu-i mai rabdă"? La contemporanul Petrache Lupu?
Sau la contemporanul lui Eliade, Michel Vâlsan, cel obsedat de viziunea lui
Petrache Lupu? La faptul că, pe când scria la Chicago Istoria
credințelor…, profesorul Eliade n-a încetat să
spere, să aștepte hierofania, ca orice homo religiosus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.