La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 27 aprilie 2013

LAPIS PHILOSOPHORUM

Un vis despre piatra filosofală vechi de 25 de ani

Era un loc ciudat, unde erau adunate atât de multe lucruri misterioase și vechi, încât părea un imens sanctuar – bibliotecă. Nu mai știu cum am ajuns acolo, mai știu doar că m-am trezit plimbându-mă pierdut și privind curios și atent printre rafturi, într-o lumină chioară printre pânze de păianjeni gigantici. Țin bine minte, dintre lucrurile văzute, o carte cu pereți negri de carton afumat, flendurită și îngălbenită de timp, o carte pe care nu am deschis-o și care semăna cu un exemplar din Psalmi din biblioteca mea.
Apoi am văzut printre rafturi, lucrul acela. Și am rămas mut de uimire, literalmente blocat, înghețat, fără să respir. Era un chip de bărbat, un bărbat în floarea vârstei pe care îl vedeam printre rafturi, mai departe, în spatele rafturilor, din profil. Stătea pur și simplu pe spate și avea o privire oarbă, fixată în sus, cu ochii ațintiți spre un tavan pe care eu nu îl vedeam. M-am speriat, am crezut ca e mort și am vrut să strig, fără să pot face asta, nici un sunet nu s-a auzit. Cum îl priveam insistent mi se părea că se transformă într-un corp solid, că împietrește și, în final, a ajuns ca o statuie de alabastru grotesc colorată, un bibelou ieftin.
L-am lăsat acolo fugind spre capătul rafturilor unde așteptau doi bătrâni care mă priveau mirați. Mirați, probabil, de panica mea în sanctuarul-bibliotecă al liniștii depline. Unul avea o față spână și zbârcită, era slab și îmbrăcat cu o robă lungă cenușie, iar celălalt nu mai știu exact cu ce era îmbrăcat, rețin doar un detaliu: avea o barbă stufoasă și albă. Cum vocea mea revenise am început să strig l-am văzut, e acolo! și să indic cu mâna direcția, spre rafturile din spate. Bătrânii mă priviră speriați și eu le povestii repede ce am văzut. O clipă de stupoare, apoi bătrânul cu fața zbârcită răcni scurt aprinde lumina!, de unde?, am întrebat eu și mi-a arătat un întrerupător de plastic negru. L-am răsucit și pe culoar s-a revărsat o lumină palidă, bolnăvicioasă, învechită și ea de timp ca tot ce era în jur. Am căutat pe-acolo pe unde îl văzusem, dar nu mai era nimic. Între timp bărbosul repeta obsedant: dacă l-ai văzut acolo trebuie să fie. Minutele treceau ca secolele în sanctuar. Acum, parcă nici nu îmi mai aminteam precis unde anume îl văzusem. Până la urmă am dat peste cartea religioasă flendurită. Nu aveți altă lumină? mai puternică? am zis gândindu-mă la candelabrul cu trei brațe la capătul fiecăruia atârnând câte un bec de 100 W din camera mea. Nu! ziseră bătrânii într-un glas și eu priveam deznădăjduit spre becul mic ascuns după un glob prăfuit de sticlă albă spânzurat de un fir care venea de undeva din prezumtivul tavan. M-am întors spre zbârcit  și l-am întrebat atunci n-ai cumva o lanternă?
Nici acum nu știu, nu îmi pot explica, de ce am crezut că bătrânul acela spân și zbârcit, cu un punctișor roșu în mijlocul frunții, cu roba lui cenușie târâtă pe podelele sanctuarului-bibliotecă, ar putea avea o lanternă.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

De ce nu mă interesează politica (4).

Din mai multe motive:
1. Discutam acum vreo câteva zile cu profesorul A. C., în mijlocul drumului, despre mișcarea Occupy UBB și plenarele Uniunii Tineretului Mânios și concluzia a fost că totul este despre ocupare azi. Fiecare vrea să ocupe ceea ce aparține celuilalt. USL-ul vrea să reocupe tot ce s-a colorat portocaliu în trecutul recent. Asta cred că e o directivă de sus, reocupați tot! Să o înlocuiți pe Ana Nucului din postul de directoare de la căminul cultural din sat cu un membru USL!
2. În continuarea acestei idei am văzut ca membri CNCS, cei ce au patronat cântarea științifică a României de anul trecut, au amenințat că își vor da demisia în bloc datorită reducerii finanțării de către ministerul în subordinea căruia sunt. Oare nu au înțeles că este vorba de reocupare? Demisia lor e binevenită, atât timp cât ei au fost extrași, cu un telefon de la Funeriu, din masa anonimă a cercetătorilor români pe vremea când tot mediul înconjurător era colorat portocaliu.
3. Chiar când a debutat mișcarea studențească care a dus la ocuparea eroică a unei săli de curs nu-știu-câte-zile colegele cu care împărțeam biroul s-au mutat și au eliberat o cameră. În spiritul vremii am glumit și le-am zis: ce ar fi să o ocup, să mă extind, să îmi aduc un sac de dormit și să îmi mut acolo biroul, că eram cam înghesuit. Gluma s-a întors împotriva mea și am fost ocupat la rândul meu. Deși UBB e una singură, de pe vremea fostului rector (mare meșter în folosirea manevrei divide et impera) spațiile sunt împărțite pe hârtie între facultăți. Și m-am trezit ocupat. S-a dovedit că stăteam în spațiul altei facultăți și teritoriul meu a fost revendicat de cel ce s-a mutat în camera recent eliberată de colegele mele (un Lebensraum perceput de el ca insuficient). Așa că am primit ordin să îmi mut efectele personale (60 de saci de cărți, mobilier, birotică, fișe, alte gunoaie etc.) în fosta sinagogă. Când eram în Canada mă amuza faptul că pavilionul de informatică era într-o fostă biserică. Acum când mă gândesc că o să îmi mut biroul într-o fostă sinagogă și nici măcar nu sunt tăiat împrejur mă cam ia cu fiori.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Turda mă’sii (8)


Primăvara pe uliță
Mă întreb ce cred oamenii care mă văd pe stradă cu papucii veșnic murdari de noroi? Deși îi spăl, îi fac cu cremă în fiecare dimineață, când ajung la slujbă sunt înnoroiți. Probabil că își imaginează că vin de undeva dintr-un sat uitat de lume din Câmpia Transilvaniei și că trebuie să vâslesc primăvara, când se dezgheață asfaltul, prin noroaie. De fapt nu e deloc așa. În mod paradoxal locuiesc pe o uliță în buricul Municipiului Turda, la câțiva pași de primărie, iar sub noroiul pe care calc zilnic este asfalt. Cum s-a ajuns în situația asta stranie?
Acum un an și ceva s-au schimbat țevile de canalizare pe stradă și s-a tăiat în asfalt un șanț lat de cca. 60-70 cm. Din acest șănțuleț a ieșit tot noroiul, tot pământul care a acoperit strada, asfaltul, trotuarul, bordurile, totul, ca într-un film vechi american SF în care o spumă, o substanță malefică, se extinde, se extinde… și nimic nu o poate opri. Cei de la Compania de Apă Arieș au astupat șanțul, cineva (nu știu cine) a aruncat în vreo două rânduri niște pietriș pentru că se scufundau roțile mașinilor în șanț, apoi totul a fost abandonat. Fosta Piață a Steluței s-a transformat într-o veritabilă uliță din Turda mă’sii.
S-a făcut și o cerere către Primărie, să aducă strada la starea inițială, semnată de toți vecinii din curte (așa se numește în jargonul vecinilor ulița pe care locuiesc, pentru că era pe vremuri, când m-am mutat aici, o piațetă foarte verde și aranjată, între trei blocuri vechi, cu copaci bătrâni, rondouri de flori, o rotondă cu un ghiveci mare din beton în centru pe care cineva îl vopsise roșu, galben și albastru, cu copii care se jucau fără să îi amenințe mașinile, cu vecini care jucau table și rummy în fața scării). Era un colț simpatic și pitoresc, desprins din alte vremuri ale peisajului urban.
Între timp rotonda a dispărut, pământul fiind în mod suspect retrocedat și vândut (noroc că a scăpat terenul de sub blocuri). Într-un semicerc al rotondei s-a construit acum câțiva ani o casă, lipită de geamurile blocurilor, în care a funcționat o vreme un bar. Unii copaci au fost tăiați, se mai văd azi doar cioturile lor imense, inestetice. Acum a dispărut și asfaltul, inundat de pământul izvorât din șanț.
Și eu umblu cu papuci cu mustăți de noroi pentru că trebuie să străbat 50 de metri de uliță, de la scara blocului până la mașină. I., mare consumatoare de papuci Ecco de piele întoarsă, refuză să înfrunte glodul și trebuie să umblu cu mașina după ea pe uliță, să o iau sau să o las să coboare pe insulele uscate.

Vreau să îl întreb pe domnul primar de ce ne lasă așa, în noroi? Să se integreze și colțul nostru dintre blocuri în peisajul urban din Turda mă’sii cu gunoaie pe străzi, case părăsite și distruse, oameni care caută în containere, câini vagabonzi adunați în haite? Turda nu e numai Salina sau zona centrală recent pavată. E spațiul în care locuim toți, cu biodiversitatea lui urbană, cu eternele noroaie de primăvară în care ne înmuiem zilnic papucii.