La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 27 aprilie 2013

LAPIS PHILOSOPHORUM

Un vis despre piatra filosofală vechi de 25 de ani

Era un loc ciudat, unde erau adunate atât de multe lucruri misterioase și vechi, încât părea un imens sanctuar – bibliotecă. Nu mai știu cum am ajuns acolo, mai știu doar că m-am trezit plimbându-mă pierdut și privind curios și atent printre rafturi, într-o lumină chioară printre pânze de păianjeni gigantici. Țin bine minte, dintre lucrurile văzute, o carte cu pereți negri de carton afumat, flendurită și îngălbenită de timp, o carte pe care nu am deschis-o și care semăna cu un exemplar din Psalmi din biblioteca mea.
Apoi am văzut printre rafturi, lucrul acela. Și am rămas mut de uimire, literalmente blocat, înghețat, fără să respir. Era un chip de bărbat, un bărbat în floarea vârstei pe care îl vedeam printre rafturi, mai departe, în spatele rafturilor, din profil. Stătea pur și simplu pe spate și avea o privire oarbă, fixată în sus, cu ochii ațintiți spre un tavan pe care eu nu îl vedeam. M-am speriat, am crezut ca e mort și am vrut să strig, fără să pot face asta, nici un sunet nu s-a auzit. Cum îl priveam insistent mi se părea că se transformă într-un corp solid, că împietrește și, în final, a ajuns ca o statuie de alabastru grotesc colorată, un bibelou ieftin.
L-am lăsat acolo fugind spre capătul rafturilor unde așteptau doi bătrâni care mă priveau mirați. Mirați, probabil, de panica mea în sanctuarul-bibliotecă al liniștii depline. Unul avea o față spână și zbârcită, era slab și îmbrăcat cu o robă lungă cenușie, iar celălalt nu mai știu exact cu ce era îmbrăcat, rețin doar un detaliu: avea o barbă stufoasă și albă. Cum vocea mea revenise am început să strig l-am văzut, e acolo! și să indic cu mâna direcția, spre rafturile din spate. Bătrânii mă priviră speriați și eu le povestii repede ce am văzut. O clipă de stupoare, apoi bătrânul cu fața zbârcită răcni scurt aprinde lumina!, de unde?, am întrebat eu și mi-a arătat un întrerupător de plastic negru. L-am răsucit și pe culoar s-a revărsat o lumină palidă, bolnăvicioasă, învechită și ea de timp ca tot ce era în jur. Am căutat pe-acolo pe unde îl văzusem, dar nu mai era nimic. Între timp bărbosul repeta obsedant: dacă l-ai văzut acolo trebuie să fie. Minutele treceau ca secolele în sanctuar. Acum, parcă nici nu îmi mai aminteam precis unde anume îl văzusem. Până la urmă am dat peste cartea religioasă flendurită. Nu aveți altă lumină? mai puternică? am zis gândindu-mă la candelabrul cu trei brațe la capătul fiecăruia atârnând câte un bec de 100 W din camera mea. Nu! ziseră bătrânii într-un glas și eu priveam deznădăjduit spre becul mic ascuns după un glob prăfuit de sticlă albă spânzurat de un fir care venea de undeva din prezumtivul tavan. M-am întors spre zbârcit  și l-am întrebat atunci n-ai cumva o lanternă?
Nici acum nu știu, nu îmi pot explica, de ce am crezut că bătrânul acela spân și zbârcit, cu un punctișor roșu în mijlocul frunții, cu roba lui cenușie târâtă pe podelele sanctuarului-bibliotecă, ar putea avea o lanternă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu