Târgul de miei
E bine uneori să ne aducem aminte, noi, carnivorii
urbani, că fripturile nu cresc în refrigeratoarele supermarketurilor. Că oamenii sunt în vârful lanțului trofic
și mănâncă toate animalele lăsate de Dumnezeu pe pământ.
În copilăria mea de la țară am văzut mereu cum sunt
sacrificate animalele. Erau crescute prin curte, erau bine îngrijite, se vorbea
cu ele, unele aveau nume. Și la un moment dat erau sacrificate și o parte din
carnea lor ajungea și în farfuria mea. În fiecare an de Crăciun era tăiat porcul, de fapt scroafe pe care le chema,
invariabil, în fiecare an, Marișca. Puii, găinile, cădeau săptămânal victime
cuțitului. Niciodată nu am perceput astea ca o cruzime, ci consideram că este
înscris în firea lucrurilor. Animalele sunt crescute pe lângă casă pentru a fi
consumate.
În spatele realității noastre urbane, aseptice și
salubre, cu apartamentele etanșe în care zumzăie televizoarele, cu mașinile
noastre care ne duc la birouri, la cafenele și supremaketuri și malluri, se
află o lume primitivă și arhaică, o lume deschisă mizeriei și violenței.
Ieri am fost în târgul de animale din Câmpia Turzii. Am
mai fost și în alți ani, în același scop, anume să cumpăr un miel de Paști.
Acolo, în târg, vezi cum modernitatea noastră din secolul XXI este doar o
pojghiță subțire, că de fapt, în spațiul rural, se trăiește ca în Evul Mediu,
ca în preistorie. Spun Evul Mediu pentru că asociez Evul Mediu cu cruzimea, cu
lipsa de preocupare față de suferință.
În lumea arhaică, chiar și copilăria mea rurală poate fi
înscrisă pe coordonate arhaice, tăierea animalelor era un sacrificiu. Într-un
sacrificiu victima sacrificială este tratată cu respect, nu este chinuită
gratuit, nu este făcută să sufere inutil. Sacrificarea mieilor din târgul de la
Câmpia Turzii nu avea nimic care să amintească de un sacrificiu, deși este, în
fond, o hecatombă creștină. Într-un spațiu înconjurat de grilaje de fier
forjat, dotat cu niște robineți cu apă, o scurgere tot timpul înfundată și
niște cârlige din fier pentru atârnarea mieilor, cinci măcelari deodată, în
halate albe mânjite de noroi și sânge, tăiau la fiecare cinci minute câte un
miel. Până am ajuns eu la rând am văzut cum au
tăiat vreo 20 de miei. Mieii legați strâns cu funii de picioare behăiau în timp
ce erau mutați, împinși cu piciorul, spre grilajele unde urmau să fie tăiați.
Mielul, când ți-l dă ciobanul, trebuie să îl ții cu partea curată spre piciorul
propriu, să nu îți murdărești blugii de domn. Într-adevăr o parte a blănii
mielului e tapetată cu paie, noroi și căcăreze, rezultatul transportării la
grămadă în remorci.
O barbarie
sinistră mi s-a părut faptul că mielul e agățat în cârligul de fier înainte să
fie înjunghiat. Adică măcelarul îi străpunge cu cârligul ascuțit din fier unul
dintre picioarele din spate, mai sus de articulație și îl lasă atârnat. Nu cred
că e sadism, ci simplă indolență. Abia apoi îl împunge cu cuțit în jugulară și
îi lasă sângele să se scurgă într-o găleată improvizată dintr-un fost bidon
metalic legat cu sârmă.
Statul român
încearcă să fie și el prezent la târgul și uciderea mieilor. Un băiat de la
țară, înalt, solid, cu ochi mici de rozător, scrie într-un registru numele
cumpărătorului și codul mielului, acolo unde este notat pe cercelul galben ce
perforează urechea animalului. Un nene în salopetă care curăță sumar și întinde
mormanul de blăni de miel notează pe-un capăt de hârtie, murdar de sânge și
noroi ca halatele măcelarilor, numărul de miei tăiați de fiecare măcelar. Un
domn de vârsta mea, probabil veterinarul sau un tehnician, își face de lucru pe
lângă abatorul în aer liber. Într-un final apar și două doamne de la
Administrația Piețelor care încearcă să stabilească câți miei a tăiat fiecare
măcelar. Pentru a-i taxa, pentru că tăierea unui miel
costă 20 de lei plus pielea. Acum am vazut că intestinele erau aruncate, anii
trecuți le luau niște țigani cortorari ca să facă tocană la copii. În lumea
tradițională nu se arunca nimic, nici măcar intestinele. Țin minte când am
locuit în cartierul din sudul orașului sicilian Messina am stat odată la coadă
aproape o oră ca să mănânc intestine de miel și de vițel (taglione)
fripte pe grătar, cu pâine, lămâie și bere. O delicatesă siciliană.
Azi la Lidl, cineva, în fața mea pe bandă, avea un picior
din spate de miel, în ambalaj transparent vidat, curat, cântărit, marcat,
verificat. Producție Ungaria. Si așa am revenit în lumea mea.