La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 30 august 2013

NOTE ZILNICE

Amintiri din Roșia Spontană

Nu am cum să nu îmi amintesc de vacanța mea de o lună în Roșia Montană. E ca madlena lui Marcel Proust: de câte limba mea trece pe interiorul danturii mandibulei întâlnește un canin spart, unul din care lipsește o bucată. Și îmi amintesc brusc de Roșia, de barul Între craci,unde un tânăr miner mi-a trântit un pumn de mi-au sărit ochelarii și o bucată din canin. E una din ultimele bătăi în care am intrat de când am devenit serios și civilizat, așa că mi-o aduc aminte (parțial).
Încerc să nu îmi exprim părerea în legătură cu Roșia Montană, nu pentru că nu mi-ar păsa sau pentru că mi-ar fi frică de nu-știu-ce consecințe ale poziționării. Mai degrabă nu vreau să intru în această polemică a afectelor, în această armată donquijotescă a dezinformaților. Poate sunt și eu un dezinformat, cel puțin dacă mă compar cu Mihai Goțiu sau alții de felul lui. Am stat o lună în Roșia atunci când promitea să devină din nou un oraș californian de civilizație internațională, am cunoscut roșieni, am mâncat, băut și dormit în Roșia, m-am familiarizat cu arhitectura din târg. Și, cu toate acestea, ce am aflat eu despre Roșia? Cred că nimic sau aproape nimic. Am aflat doar că unele case hâite ale roșienilor nu au preț, nici un fel de preț, nici zillions of dollars, pentru că au valoare sentimentală. Că, unii dintre roșieni, cel puțin, sunt foarte atașați de locurile și de lumea lor stropită din belșug cu variate țuici și vinarsuri. Dar că, în ciuda faptului că formează o societate pestriță, de vinituri, roșienii sunt funciarmente de treabă, sunt deschiși și primitori, ospitalieri (poate cu excepția celui care mi-a spart caninul).

Nu știu dacă contractul cu Gold Corporation este un act de trădare națională, dar în mod sigur flamura Salvați Roșia Montană! atrage azi tot felul de hipsteri maginali anti-sistem, hippioți ecologiști, luptători civici și tineri mânioși. Roșia a devenit turnesolul alchimiilor noastre identitare: cei care nu fac lanțuri umane răcnind Salvați Roșia Montană! sunt suspecți de a fi vânzători de țară, chiar vânduți. Nici eu nu vreau cianuri pe Arieș în jos, dar nu mă simt nicicum aparținând acestui grup eterogen al protestatarilor, nu pot căsca gura în acest cor cacofonic.

joi, 15 august 2013

NOTE ZILNICE

Blog

Aș vrea să scriu și eu pe blog ceva profund și plin de semnificații, așa cum văd pe blogurile altora. Mai mult, aș vrea să scriu ca un eseist sau un literat cu multe adjective, cu metafore, într-un stil ermetic și căutat. Sincer, mi-ar plăcea să scriu un text ca o poezie, dar mă tem că asta nu o să se întâmple prea curând.
Apoi, mi-ar plăcea să scriu un articol cu profunde implicații sociale, în genul celor de pe Critic Atac. Așa, cu puține note la sfârșit, toate cinci-șase din niște giganți ai gândirii moderne ca Žižek sau Badiou sau te miri cine altcineva. Și textul să fie tăios și combativ și să genereze un șuvoi de comentarii (dar nu dintre acelea în care unul de dreapta se ceartă cu altul de stânga pornind de la chestiuni generale care depășesc litera articolului). Mă tem, însă, că nici asta nu o să se întâmple prea curând. Am senzația că la o anumită vârstă atingi un fel de nirvană post-ideologică și nu te mai interesează poziționările la stânga sau la dreapta fracturilor sociale.
În schimb eu scriu despre neajunsurile locului unde trăiesc, parcă ghidat de fraza lui Jules Renard: senfuir dans un village pour en faire le centre du monde.
Mai scriu, grăbit, fără răbdare, despre cărți, notând ce nu am uitat după ce am terminat cartea (sau chiar înainte să o termin). Și nu despre orice fel de cărți pe care le citesc. Sunt unele, cele mai multe, despre care nu pot să îmi dau cu părerea, așa cum fac tot felul de eseiști și părerologi de pe la noi. Sunt cărți prea mari și importante și mă simt prost să scriu despre ele. Mă simt, pur și simplu, neavenit, un homeless furișat care deschide gura la masa bogaților.
Și mai notez un fel de impresii de călătorie succinte și neclare, un fel de pseudo-reportaje care l-ar face pe Geo Bogza să se răsucească în mormânt. Văd întotdeauna părțile rele ale lucrurilor, văd detalii insignifiante și lipsite de orice importanță și, de obicei, nu văd pădurea de copaci.
Oricum toate aceste dorințe secrete ale mele, precum și neajunsurile postărilor, sunt neimportante, dat fiind că nimeni nu e obligat să citească. Și, în plus, distracția asta facultativă e gratis. Pentru toată lumea.

luni, 12 august 2013

TURDA MĂ’SII (12)

Addenda la Stațiune de interes local

Cine se plimbă cu mașina pe drumul de la Constanța la 2 Mai poate vedea, pe marginea drumului, niște fete care fac cea mai veche meserie din lume. Nu e vorba, evident, despre cea de vânător – culegător. Ce am remarcat este că majoritatea arată bine, sunt tinere, drăguțe și chiar bine îmbrăcate pentru niște prostituate (mai precis, îmbrăcate așa cum trebuie să arate niște prostituate mai răsărite). Am concluzionat că aici intervine selecția naturală, că nu supraviețuiesc decât exemplarele cele mai reușite ale speciei.
E greu de imaginat pentru oricine cu  ce sunt populate marginile de drumuri naționale la ieșirile din Turda. În general cu fete tinere din coloniile din Barbu Lăutaru și de pe Armata Roșie, pe lângă care cele de pe drumul litoralului sunt modele Victoria’s Secret.

Zilele trecute mergeam spre intrarea spre autostrada Turda – Câmpia Turzii și la poalele Dealului Zânelor era o femeie de etnie rromă la vreo 50 de ani, destul de grasă, scursă și dăbălăzată care ținea plictisită un carton, rupt dintr-o cutie ambalaj, pe care scria cu carioca roșie cu litere de tipar: SEX ORAL 40 LEI. Cred că majoritatea șoferilor apasă accelerația din instinct de conservare, în ciuda prețului scăzut (bănuiesc scăzut). Deci, Turda e departe de statutul de stațiune. Ce păcat că primăria nu poate schimba prin proiect european fauna de pe marginea drumului și trebuie să aștepte să-și facă legile lui Darwin efectul.

vineri, 9 august 2013

TURDA MĂ’SII (11)







Stațiune turistică de interes local

Acesta este rangul Turzii printre stațiunile din România și, din câte am înțeles, se aspiră la mai mult. Ce oferă stațiunea turistică Turda? În primul rând apropierea de Cheile Turzii, un defileu spectaculos și rezervație naturală și,apoi, salina și lacurile sărate transformate în ștranduri și baze de tratament. Vara, Turda pare stațiune. Nu numai pentru că moda de vară la Turda e pantaloni scurți, șlapi și maieu (opțional). Salina atrage o maree de turiști; sunt, efectiv, câteva mii în fiecare zi. Cică e pe locul doi în țară ca număr de bilete vândute, după Muzeul Antipa. Cele două ștranduri cu apă sărată sunt neîncăpătoare. Seara se animă puținele terase din centrul istoric. Am văzut că au apărut și tot felul de locuri de cazare în case particulare din cartierul Băilor.
Există, deci, atracțiile și există turiștii. Ce îi lipsește municipiului pentru a deveni stațiune? Niște spațiu verde în plus crede administrația. Adică, pe hârtie, nu se potrivesc cifrele, metri pătrați de spațiu verde sunt mai puțini decât e necesar. Nu contează că nu există suficiente spații de cazare sau restaurante unde se poate lua masa. Azi plimbându-mă pe stradă prin stațiunea de interes local am trecut pe lângă vechea clădirii a poștei din centru, goală și abandonată, pentru că singurul oficiu poștal s-a mutat într-o scară de bloc de pe strada Libertății. Nu are rost să ne întrebăm dacă poșta poate funcționa într-un apartament de bloc, pentru că, dacă ajungem mai jos, în Piața Romană, putem constata că și o autogară (autogara Sens Vest) funcționează într-un apartament de bloc. Nu mai există cinematograf de mulți ani în Turda. Din cele trei existente, unul a fost demolat, în celălalt funcționează un club iar despre al treilea nu mai știu nimic. De asemenea s-a închis și jumătatea de librărie.
Turda îmi pare un oraș care își revine după o catastrofă. O cădere economică în anii ’90, când s-au închis toate fabricile (Sticla, Cimentul, Chimicele, Ceramica și alte câteva pe care nu mi le mai aduc aminte) și una demografică, orașul pierzând în ultimii 20 de ani circa o treime din locuitori. Se adaugă șomajul ridicat, îmbătrânirea populației (cca. 20000 de pensionari). E greu de întrevăzut o soluție pentru oraș. Poate că ignorarea ruinei post-industriale care este Turda de azi și concentrarea spre frumusețile natural ale zonei (pentru relansarea orașului prin turism) este singura idee bună a neuronului portocaliu. Poate că alături de natură ar trebui așezată și istoria și tradițiile, în loc să numărăm metri pătrați de spațiu verde.

sâmbătă, 3 august 2013

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR




Poveste de vacanță cu finlandezi și țigani

În iernile friguroase din Quebec discutam mult la un pahar de vin cu prietena noastră finlandeză P. V. Abordam diferite subiecte și de cele mai multe ori sfârșeam prin a ne contrazice. Odată am ajuns la subiectul țiganilor din România, a relațiilor minorității cu populația majoritară, la integrarea comunității rrome sau lipsa acesteia și, inevitabil, am fost taxați drept rasiști. Degeaba am subliniat că nu generalizăm, degeaba am expus cazuri concrete extrase din bogata mea experiență de lucru pe șantier cu exponenții etniei. Am nuanțat, am ridiculizat atitudinile rasiste ale unor români, am subliniat că oamenilor nu trebuie să li se lipească etichete numai datorită apartenenței la o etnie, am menționat că am prieteni țigani, că îmi place muzica bună țigănească gen Ternipe, Ando Drom, Csókolom. Degeaba, cuvântul rasiști, chiar nerostit, plutea printre noi. Ca să ajung la chestiune mai trebuie să menționez că din multele rețete primite de I. de la P. preferata noastră a fost întotdeauna o prăjitură cu făină de secară și afine numită mustikka piirakka.
O experiență de ieri, la întoarcerea din vacanța de pe litoral, mi-a amintit această discuție veche româno-finlandeză despre români și țigani.
Ne trezim ieri dimineață în pensiunea de pe faleza din 2 Mai unde eram cazați și aruncăm ochii pe geam să vedem marea. În loc de mare vedem în fața porții un Logan alb al poliției și doi agenți în uniformă. Cobor în pijamaua mea cu imprimeu cu Superman și acolo sunt luat în primire de agenți care mă roagă să fiu martor. Un domn finlandez, cazat la parter, a fost jefuit de o pipă, două brichete, un pachet de tutun, pe care le-a uitat seara pe o masă de pe terasa pensiunii. Doi localnici minori au fost prinși și aveau asupra lor, printre altele, și lucrurile finlandezului. Am ajutat forțele de ordine și am redactat eu în română declarația finlandezului, apoi i-am rezumat-o în engleză. O formalitate care ne-a întârziat puțin la ultima plajă, dar m-am bucurat că am putut să ajut poliția vigilentă din 2 Mai.
Relatez lucrurile astea pentru a sublinia faptul că nimic nu e întâmplător și le citesc acum, post eventum, ca pe un omen, o prevestire. Evident că, uneori, chiar și atunci când ai senzația că universul întreg conspiră, nu ești atent la semne. Mesajul acestei întâmplări cu care ne-am trezit a fost hoți, furt și ceva legat de Finlanda.
Ieri pe la prânz am pornit spre casă și drumul 2 Mai – Turda, pe șoselele de care dispune azi țara noastră, nu e tocmai ușor. În jur de șapte seara urcam pe valea Prahovei. După ce părăsești Platlanda Bărăganului și urci spre munți peisajul cu stânci și conifere devine mai plăcut. Pe marginea drumurilor din România se face un comerț drăcesc și I. are prostul obicei să cumpere tot felul: caș afumat, hribi, gălbiori, fructe. La ieșirea din Comarnic, pe dreapta, erau o femeie și doi bărbați, toți de etnie rromă, care vindeau zmeură, cătină, afine. I. zice: afine, n-am luat anul ăsta afine să facem o mustikka piirakka (i. e. prăjitura finlandeză cu afine și făină de secară). În ciuda reținerilor am oprit, I. a negociat, a venit din spate și unul dintre bărbați să cântărească, chipurile, kilogramul de afine. I. a plătit 10 lei, a luat fructele și am plecat.
În Bușteni ne oprim să mâncăm la Casa Ancuței, că era deja seară și până la Turda mai aveam mult de mers. Comandăm, mâncăm, cerem nota și când să plătesc, deschid portmoneul și …., surpriză, din banii pentru drum, 134 de lei cum mă așteptam să fie, mai erau doar patru mici bancnote verzi de un leu. Am fugit și am scos niște bani de pe card, am plătit, apoi am reconstituit un pic evenimentele. Când am plecat de la o benzinărie din Slobozia aveam în jur de 140 de lei. I. a scos o hârtie de 10 lei din portofel pentru afine. Și a pus portofelul în geantă. Atunci s-a ridicat țiganul însărcinat cu cântărirea afinelor. Cum necum, el știe cum a făcut, mi-a mai lăsat patru lei. Mersi, țigane, că mi-ai lăsat actele și cardurile și să n-ai noroc de banii furați, să-ți stea în gât vinarsul pe care ți-l cumperi cu ei.
Și așa se descâlcește această șaradă în două părți, prevestirea și evenimentul. Hoții din 2 Mai au furat obiectele finlandezului. Hoții din Comarnic vânzători de afine necesare pentru mustikka piirakka, prăjitura finlandeză, ne-au furat banii din portofel. Ar fi putut fi o româncă și doi români. Dar n-au fost. Concluzia este că am scăpat ieftin și sfatul este să nu cumpărați de pe marginea șoselei unde afinele sunt foarte scumpe.