La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 9 noiembrie 2013

TURDA MĂ’SII (16)


Turda mă’sii nu e Turda, e doar acea parte hidoasă a orașului care te scoate din minți, te nevrozează, te uimește în fiecare secundă. Nu toți cei care locuiesc în Turda aparțin acestui  oraș fictiv, un fel de Gotham City sau Metropolis.
*
Există și un cuvânt inventat pentru a-i desemna pe locuitorii din Turda mă’sii: țărășeni. Un fel de orășeni de la țară sau, mai degrabă, țărani care trăiesc în oraș (ca la țară). Nu e town life, e life in town. Asta pentru că, în urmă cu o generație, s-au scurs aici toți țăranii de pe satele din jur pentru a munci în fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocurile din Micro, unde s-au amestecat cu românii atrași de industrializare din toată țara. Singurul lucru bun este că a rezultat un mixaj românesc interesant, un metisaj genetic pozitiv.
Turdenii sunt slab adaptați la viața citadină. Cresc animale printre blocuri, de exemplu. Sub geamul apartamentului în care stau, în centrul orașului, ani de zile a funcționat o cocină de porci. Porcii grohăiau și guițau tot timpul și rahatul lor mirosea la câțiva metri de geamul meu de la bucătărie. Spre periferie viața la țară își intră în drepturi. Tractoare, căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice pentru agricultura de subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi.
Apoi, turdenii locuiesc în gospodării patriarhale, în familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele sunt ceva rar în municipiu.  Oamenii manâncă acasă, bunicile gătesc și cresc copii. Turda mă’sii sfidează timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice secolului XXI. Aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor tinere, este să-și amenajeze două-trei încăperi cu intrare separată în casa părintească sau să o mansardeze. De-aia nu există piață imobiliară în Turda.
*
Spațiul în care te miști ajunge să te contamineze, ajungi să fii definit de el. Cu ce sunt eu diferit de un locuitor din Turda, de un turdean? Vorbesc cu accent din centrul Transilvaniei, cu vocale deschise ungurești în cuvinte românești, ca în Turda. Discursul meu este punctat cu no-uri și de alte exclamații neaoșe.
În ultimii ani petrecuți în acest oraș de provincie, ambiția mi s-a diminuat la cote alarmante, până aproape de dispariție. Orice fel de ambiție, de carieră, socială, în plan personal. Viața în provincie uniformizează în absența climatului competitiv. Singura mea preocupare, ani de zile, a fost să îmi petrec în mod plăcut timpul liber. Acasă și în natură, pentru că asta se întâmplă în Turda, un oraș populat cu motocicliști și munțomani (eu nu aparțin nici unuia dintre cele două grupuri).
Lumea mică a provinciei e colorată de cancanuri, bârfe și dramolete. E foarte greu să trăiești într-un asemenea mediu și să nu te lași antrenat, absorbit, de vortexul micimilor de sine.
Puțini oameni am întâlnit în orașul acesta cu care am putut vorbi. În sensul de a schimba idei de orice fel, nu neapărat ceva complicat, nu doar să fac conversație. Și cred că nu sunt un tip pretențios. Turdeanul mascul începe orice discurs cu aprecieri pozitive despre el: a făcut ceva grozav, o banalitate, în trecutul îndepărtat sau apropiat, ceva ce el a facut cel mai bine. Nu e nimeni ca el, e bine îmbibat în zeama fuduliei ardelenești.

Periodic mă întreb, în ce măsură m-am turdenizat, cum m-a schimbat mediul ambiant? În ciuda rezistenței voite la influențe și a  interacțiunii restrânse cu indigenii, știu că m-am aculturalizat. Sper, însă, că nu am devenit un  turdean din Turda mă’sii. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu