Periplu prin capitale
Chestiuni precise legate de activitatea mea lucrativă
m-au purtat, în luna mai și la începutul lunii iunie anul curent, prin mai
multe "capitale". Unele
sunt chiar capitale, cum este Bucureștiul, capitala noastră obligatorie, Roma,
capitala noastră spirituală sau Viena, "capitala împărăției noastre", altele un fel de capitale, istorice
sau culturale, cum ar fi Craiova, reședința banilor olteni sau Trento, capitala
provinciei autonome Trentino – Alto Adige. Cert este că am umblat destul de
mult, cu mașina, cu WizzAir sau cu Frecciargento, că am parcurs mulți
kilometri pe pământ și prin aer.
Români
Cum să compari capitalele propriu-zise? Ce este comparabil
între Viena, București și Roma? Pe lângă faptul că în toate trei trăiesc mulți
români. Foarte mulți în București, și asta se vede de la o poștă, mai mulți în
Roma și mai puțini, probabil, la Viena, dar suficienți cât să îi observi. La
pensiune, la micul dejun, după un Guten Morgen întrebător, am fost abordat pe
românește. Undeva, peste drum de Votivkirche, la un bistro m-am chinuit să
comand un Wiennerschnitzel în germana mea aproximativă și domnișoara care ne
servea ne-a agrăit direct în română. Ne auzise vorbind la masă în dulcea limbă
a lui Eminescu și așa am aflat că este din Suceava, este studentă la Viena la
"translație" și lucrează part-time ca să-și plătească studiile. Prin "translație" am înțeles un fel de limbi moderne
aplicate dar și faptul că fata venea mai dinspre est, din Republică. Probabil
făcuse liceul la Suceava.
Alta e situația la Roma cu românii. La Fontana di Trevi
un pakistanez tot insista să-mi facă o poză la minut contra cost și, după ce
l-am refuzat, m-a întrebat de unde vin. Aflând că sunt român mi-a zis ceva de
genul că suntem un milion în Italia. Colonizăm, efectiv, Italia prin migrația
forței de muncă în UE. Spre deosebire de alte nații care petrec timpul prin
Roma făcând pe statuile în piețe, vânzând porcușori pe care îi pleznesc pe o
bucată de pal melaminat, vânzând bibelouri tribale din lemn și pensierini din ațe împletite, românii muncesc.
Cei pe care i-am întâlnit în deschiderile gangurilor din centru erau îmbrăcați
în salopete stropite cu mortar. În cazul altora, care fac naveta cu
WizzAir-ul, mâinile spun tot. Nu sunt mâini de oameni care stau cu orele
îmbrăcați în mumie cu masca lui Tutankhamon pe față, în cowboy, om invizibil
sau călugăr Shaolin și așteaptă nemișcați să pice niște centesimi în borcan. Sunt și niște români
specializați, cu acordeon, contrabas, taragot care cântă în piețe. Am auzit că
susțin, invariabil, că sunt din Craiova. I-am văzut și la Trento și i-am
recunoscut după acordeon. Ei fac ce știu mai bine, ei fiind cei care au primit
la împărțeala primordială vioara, și muncesc mult pentru banii pe care îi
câștigă. Am devenit mexicanii italienilor și am văzut că li s-a înșurubat și
lor în cap chestia asta: dacă ești român trebuie că ești la Roma pentru lavoro.
Și în Dolomiti au ajuns
românii: în zona Trento trăiesc circa 10000 de conaționali, care au și o
asociație, ARTA-A (Associazione Rumeni del Trentino – Alto Adige).
Mizerie și trafic
La capitolul mizerie și sărăcie, Craiova și Bucureștiul
luptă pentru locul întâi. Capitala noastră nu se schimbă cu anii, indiferent de
culorile edililor. Sau se schimbă mereu în mai rău. Ajung rar în București,
doar când e neapărată nevoie, și stau puțin. Acum am intrat pe autostrada nouă
dinspre Ploiești, prin zona de nord, pe care nu am mai văzut-o până acum. Ce
suburbii aglomerate, nu doar cu căsuțe cochete (!?) departe de vacarmul urban,
ci și blocuri cu multe etaje, sedii de birouri, de multinaționale. Ce
anarhic, haotic și ciudat s-a construit. Ce trafic absurd și fără reguli, cu
miile de mașini ale celor ce se întorceau acasă de la serviciile lor
bucureștene. Și în Cluj se conduce ca în vestul sălbatic, cu ambuteiaje și
mașini în coloană, dar aici era apocalipsa traficului. Aici și în Craiova am
scăpat ca prin urechile acului cu Dacia întreagă.
În Craiova, în centrul orașului, vreau să parchez undeva,
oriunde, pe o margine de trotuar. Am înconjurat de două ori niște
blocuri, într-un trafic infernal, pe un traseu neverosimil cu multe sensuri
unice și, la un moment dat, am profitat că unul a plecat dintr-o parcare și am
pus mașina acolo. Am întrebat și pe un gardian unde găsesc o parcare cu plată.
Îmi zice: parcare cu plată!?
Nu este. Dar unde ați pus mașina? Îi
arăt iar el zice admirativ: bine
prinseserăți. Așa că am
lăsat-o acolo.
Cum să descriu Micul Paris? Cu palatele din centru
nelocuite și ruinate, cu tencuieli scorojite, cu bălării în curți. Cu
trotuarele veșnic sparte și peticite, cu chioșcuri vandalizate, cu tonomate
închise în cuști de fier. Nu zic nimic de câini vagabonzi nu pentru a nu cădea
în clișee, ci pentru că nu prea i-am văzut. Se pare că nu mai sunt așa numeroși
pe bulevardele Lascăr Catargi și Dacia pe unde m-am învârtit eu. În 2006,
când am stat într-un apartament închiriat într-un bloc vechi pe Magheru,
trebuia să sar în fiecare seară peste un cățel care dormea pe preș ca să intru
în casă.
Sunt convins că Bucureștiul are părți bune. Centralismul
comunist, perpetuat în tranziție și azi (în capitalism?), a dus la concentrarea
în capitală a lucrurilor bune și rele deopotrivă. Banii se strâng la București
și se împrăștie discreționar și netransparent în țară, pentru că politica și
decizia nu există decât la București. Mass-media audio-vizuală e născută și
locuiește doar în București. Televiziunile din provincie par filmări de la
nunți prin comparație. Cultura e concentrată, centralizată, la București.
Timpul românesc curge prin București și în ritm bucureștean.
Orașul agitației inutile, al mizeriei și zumzetului
balcanic nu se poate compara cu Viena central-europeană mai apropiată
geografic. Viena e un oraș ordonat și calm, așezat. Centrul nu era traversat de
hoarde de turiști, nu exista comerțul informal și reprezentațiile stradale din
Roma. Niște băieți și fete cu peruci, mascați în Mozart cu adidași, vindeau
bilete la operă în Stephansplatz și prin alte puncte din centru. N-am văzut
mumii și statui, n-am văzut punkeri întinși pe trotuar cerșind cu câinii lângă
ei. Bucureștiul e mai aproape de Roma, murdară și poluată, colorată, invadată
de mulțimi de turiști abulici ce se zgâiesc indolent la lucruri pe care nu le
pricep.
Ca să ajung din Turda în
București pe șoselele patriei am făcut în jur de nouă ore, cu două opriri
obligatorii pentru cafea și masa de prânz. Am mers pe autostradă 10 km, între
Turda și Câmpia Turzii și cca. 100, între Ploiești și București. De la
Cluj la Viena am făcut în jur de zece ore și singurul loc unde nu am mers pe
autostradă a fost între Cluj și vama Borș. De la Roma la Trento am ajuns în
patru ore, cu treno alta
velocita Frecciargento. Când
mergeam cu 250 km/h spre Trento citeam Isaac Babel, Armata de cavalerie și îi înjuram în gând pe Lenin, pe
Babel, pe Ehrenburg și pe toți bolșevicii ruși care au avut ideea genială să
facă revoluția proletară a mujicilor în Rusia preindustrială. Poate că e
mai bine așa: omul capitalist și-a accelerat existența, circulă pe autostrăzi,
în trenuri de mare viteză în timp ce noi, moștenitorii lumilor socialiste, ne
ducem viața mai tihnit pe drumurile și în vehiculele noastre rudimentare.
Peisaje urbane
Viena e impresionantă cu palatele ei imperiale, cu
grădini și monumente afișate cu bun simț în oraș. Totul este bine gândit, se
vede geniul unei urbanizări controlate și bine pusă în operă. Kunsthistorisches
Museum și Natürhistorisches Museum sunt comparabile cu oricare muzeu mare din
lume. Organizarea și vitrinele vechi îți amintesc că ești în prezența unor mari
colecții ale împăraților Habsburgi, dar noul își face loc prin expoziții
temporare anexe, inserții multimedia, prezentări interactive etc. Muzeele
romane sunt infinit mai tradiționale din punctul acesta de vedere, cu pădurile
lor de statui marmoree, cu vitrinele înțesate de pletore de artefacte.
Compensează și Roma prin expoziții noi sau temporare, cum este cea din Museo
dei Fori Imperiali, Crypta Balbi sau expoziția comemorativă Costantino 313 d. C. din Colosseum.
Palatele vieneze și organizarea spațiului vorbesc despre
o măreție trecută. Viena Habsburgilor rivaliza cu Parisul epocii, era New
Yorkul Europei centrale și de est. Parcă pentru a conștientiza mai bine asta,
am vizitat cripta Habsburgilor, unde am văzut sarcofagele de bronz și plumb ale
Mariei Tereza, Franz Ioszef și a altor zeci de membri ai familiei imperiale. E
complet șocant să realizezi ce mortalitate infantilă era în epoca respectivă,
în familia celor ce stăpâneau o bucată din lumea terestră. Nu am văzut
sarcofagul drăguțului de
împărat, Iosif al II-lea.
Cu Habsburgii mă întorc la capitala împărăției noastre. Nu sunt deloc transilvanist, în
spiritul think thank-ului
Provincia, și nu cred că faptul că au fost o vreme supuși k. und k. îi face pe ardeleni mai
speciali, esențial diferiți de ceilalți români. Chiar dacă unele diferențe de
Weltanshauung existau, ele s-au estompat în deceniile comuniste. În rest,
servim toți stereotipurile cotidiene: ardeleanul e mai așezat și gospodar, mai
calm, mai molcom la vorbă. Strămoșii mei au fost sute de ani iobagi pe moșiile
familiilor Banffy, Kemény și Jósika. Când au venit austriecii mai vindeau o
oaie și mai plăteau un impozit anual de câțiva florini. Străbunicul meu dinspre
mamă a luptat în armata austro-ungară în nordul Italiei (poate pe la Trento?)
și s-a întors rănit de acolo, după cum îmi povestea mie bunicul. Mă enervează
cei care fac o virtute din faptul că românii transilvăneni au fost supuși k. und k. N-au fost decât niște iobagi tunși și
luați în armată, a căror maximă ispravă a fost manevra de la Arcole. Cu ce ne
înnobilează asta pe noi, urmașii lor de peste un secol? Pentru toți
transilvaniștii exaltați repet că împărăția nu a fost a noastră, noi pășteam
gâștele grofului pe marginea șanțului.
Unde mi-ar place să
stau? La Viena și Trento, un an, la Roma, trei luni, la București, o zi, la
Craiova, niciuna. Deja locuiesc în Turda mă’sii, la ce îmi trebuie o Turdă mai mare.
