La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 11 aprilie 2014

TURDA MĂ’SII (17)

De când nu mai fac zilnic naveta mi-am pierdut dexteritățile de navetist. Una din ele ar fi anticiparea pericolului cu chipiu. Ieri mi-au fost distruse recordurile personale: după vreo 150 000 de kilometri pe șoselele patriei, am fost oprit, pentru prima dată, de un subofițer de poliție și amendat, pentru prima dată, pentru depășirea limitei de viteză în localitate. Mă grăbeam spre Turda și într-un sat de pe malul lacurilor cu pește aveam 69 km/h când am trecut prin dreptul radarului. Țin să precizez că nici un coleg întâmplător de trafic n-a fost bun samaritean și nu mi-a semnalizat cu farurile prezența pericolului.
Mintea noastră funcționează straniu, asta e clar. Când am intrat în localitate mă gândeam exact la prietenul meu R. pe care l-a oprit poliția și l-a amendat pentru viteza de 61 km/h în localitate. Nici nu mi-am terminat gândul că, ieșind din curbă, am văzut mașina poliției. Am frânat un pic, să încetinesc credibil, dar era prea târziu. Omul legii se dădea jos din mașină și am știut atunci că voi fi oprit.
Trag pe margine, deschid geamul și domnul polițist îmi zice: «Știți de ce v-am oprit, nu?». «Da», zic, «pentru viteză! Cât aveam?». «69», zice el. «Îmi cer scuze, mă grăbeam un pic. Știți,…, e prima oară când sunt oprit pentru depășirea vitezei. Sunt la prima abatere. Contează?», întreb eu. «Nu», zice sec. «Permisu’ și talonu’». I le dau și nu încetez să mă minunez cât de civilizat decurge totul. Eu mă așteptam la acuzații încruntate, la amenințări ușoare din colțul gurii, la miștouri de polițai și remărci rudimentare.  Poate că astea urmau după replici din partea mea de tipul «aveam viteză mai mică, demonstrați-mi că aveam viteza asta!» sau «o să contest amenda…», etc. Nici vorbă de așa ceva doar: «dați și buletinu’ să vă facem proces verbal». Am primit o amendă de 85 lei și două puncte de penalizare, am semnat și am plecat.

Amenda am plătit-o azi la Cluj și doamna de la ghișeu mi-a zis să fac o copie xerox după chitanță și să o trimit la Poliția Turda. Îmi place cum sunt corelate informațiile în România. Mă gândesc să fac o copie xerox și după amendă, să o țin la mine și când mă amendează prin alt județ să le-o arăt ca să poată socoti punctele de penalizare. În rest, jos pălăria pentru vigilenta și civilizata poliție turdeană.

marți, 8 aprilie 2014

NOTE DE LECTURĂ


Am citit un articol de epigrafie care mi-a prilejuit următoarele reflecții despre «coafatul» unei inscripții. De multe ori munca specialistului de vârf din științele antichității poate fi comparată cu cea a frizerului. Nu degeaba ne spunea profesorul T. la curs că nu toată lumea trebuie să ajungă istoric, că ne putem face și frizeri. Nu toți istoricii sunt, însă, de comparat cu frizerii. Unii sunt hiperspecializați, aceștia sunt coafezii. Acolo unde e vorba de mici completări, ajustări, în zona completărilor și rectificărilor epigrafice, excelează coafezii. Ne putem imagina inscripția virgină ca pe un personaj hirsut care vine la frizer. Acesta face ce poate el mai bine, îl tunde, îi face o freză mișto, cu breton, cum se pricepe el mai bine. Vine coafezul și zice: freza e complet greșită și hidoasă, permiteți-mi să intervin. Aici se mai văd niște fire zburlite (i. e. nu s-a văzut un capăt de hastă de la un E, o urmă a unei hedera distinguens, etc.), bretonul trebuie dat într-o parte. Ba mai filează și niște smocuri de păr, așa de fantezie (pentru că în epigrafie e nevoie și de fantezie). Freza rămâne la fel, doar un pic mai bine coafată. Nimic, în esență, nu s-a schimbat în interpretarea inscripției, nu s-a adus nici o informație nouă, s-a mai scris doar un articol în care un coafez a pus niște frizeri la punct, le-a tras un perdaf pentru că au avut obrăznicia să încerce să tundă. Sau să citească inscripții latine....

duminică, 6 aprilie 2014

NOTE DE LECTURĂ




MILENIUL ÎNTUNECAT

Sunt mulți ani de când încerc să înțeleg ce s-a întâmplat la nordul Dunării de Jos între plecarea romanilor și întemeierea statelor medievale românești. În așa-zisul mileniu întâi, cuprins, de fapt între cca. 300 și 1300. Acum câțiva ani, pe drumul spre biserica din Densuș, dl. M. m-a întrebat ce cred despre istoria epocii, despre continuitate, despre etnogeneza românilor. I-am zis că nu știu nimic, că toate eforturile pe care le fac sunt pentru a înțelege ce s-a întâmplat în această eră, în ciuda tăcerii izvoarelor scrise și a opacității celor arheologice. Un spirit afin și un prieten, dl. M. a zâmbit și am priceput că mi-a iertat deconstrucțiile tezelor oficiale, teoriile sacrilege și avânturile tinerești ce puteau părea unora «roesleriene».
Sunt zece ani de când încerc să spun altora ce s-a întâmplat. Și pentru a nu cădea în impostură, dat fiind că nici eu nu știu, le spun ce nu s-a întâmplat. Ce au zis alții că a fost și de ce, de fapt, nu e așa.
Ieri a fost dezvelit bustul lui Kurt Horedt, la 100 de ani de la nașterea sa. Îmi place să cred că școala lui continuă, indirect, și azi. Fără îndoială Horedt a fost cel mai important arheolog român al epocii migrațiilor și al Evului Mediu timpuriu, cel mai aproape de înțelegerea acestora. A publicat Siebenbürgen im Frühmittelalter în 1986, în Germania, departe de constrângerile ideologice ale național-comunismului ceaușist. S-a distanțat de viziunea continuității românilor, dar a făcut-o într-o manieră care aducea a revanșă.
Mi-ar place să știu ce credea în realitate Kurt Horedt și cât a înțeles din epocă creatorul cronologiilor cu care lucrăm și părintele mai multor grupe culturale din Transilvania migrațiilor.
Cel puțin mi-am dat seama că nu este posibil să înțelegi ceva în interiorul paradigmelor interpretative și metodologice actuale, că este absolut necesar să te situezi în afara lor. Paradigma interpretativă «daco-romană» te obligă să vânezi autohtoni pornind de la criterii artificiale și atribuiri forțate și unilaterale și să împarți subiectul de studiu în două compartimente care nu se ating, cel al autohtonilor (latinofoni) și cel al alogenilor (diverse specii de migratori). Această viziune discriminată, conduce la scrierea a două istorii paralele, scindate, în același spațiu geografic, dintre care una este, obligatoriu, imaginată complet.
Paradigma metodologică a secolului XX, așa numita Siedlungsarchäologie sau Culture History, a cărei axiomă este că «zone culturale bine definite din punct de vedere arheologic corespund, fără îndoială, unor zone locuite de popoare sau triburi», sau mai pe scurt «cultură arheologică = etnie», conduce la identificarea tuturor alogenilor posibili și la transformarea acestui spațiu într-un carusel al migrațiilor. O altă istorie imaginată populată cu barbari care se succed cu rapiditate, disputându-și ruinele unei lumi trecute.
Obsesiile noastre moderne, daco-românismul, panslavismul și pangermanismul, generatoarele acestor interpretări și metode au obnubilat istoria reală. Mișcarea retrospectivă a adevărului a populat spațiile de etnogeneză cu strămoși volatili, care azi, odată cu erodarea identității daco-romane, se topesc ca fumul.

Un arheolog atent poate identifica la nordul Dunării de jos societăți stabile și complexe, care evoluează sincron cu cele din spațiul Europei centrale și de est. Continuitățile lor sunt și continuitățile noastre, dar împărțim și discontinuitățile. Civilizația s-a reîntors în protoistorie peste tot în Europa, nu doar la noi. La noi e poate un pic mai multă «muțenie» ca în altă parte, dar în nici un caz «letargie și beznă».