La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


vineri, 27 iunie 2014

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ.

• Forme
De la Maiorescu încoace România e țara formelor fără fond. Toți sunt unanimi în ce privește principalul defect al României moderne: importuri inconsistente de forme, copii brute și necritice ale formelor mai evoluate (occidentale) plantate inutil aici. Forme nepotrivite, altoiuri stranii și exotice care nu se prind.
Cred că suntem prea atașați de forme. Nu trebuie să uităm că formele de care ținem cu dinții sunt cele moștenite din RSR și care s-au schimbat foarte puțin în tranziție. Cei care au încercat să construiască altele în vremea tranziției au avut trei repere: formele vechi de dinainte de ’89, cele interbelice și cele europene contemporane.
Formele de azi sunt un hibrid defect al celor trei: socialiste, interbelice și europene. Ce viitor poate să aibă un asemenea homunculus, căruia i se văd cusăturile ca la monstrul lui Frankenstein?
Ideea este că habar nu am care e fondul pe care ar trebuie să se grefeze noile forme (sau să răsară organic!?). Ce știu sigur este că însăilările aproximative din anii ’90 nu sunt potrivite și nu au nici un viitor. Multe din structurile cu care ne-am obișnuit și pe care le credem durabile vor dispărea în câțiva ani.
De aceea primul sfat din ghid (pentru mine însumi, în primul rând) este să nu ne atașăm de forme. Forma e un vas care poate fi schimbat și conținutul ia forma noului vas. Sună chinezește, dar noi, românii, suntem așezați la porțile Orientului, pe partea cu Orientul a porților.
           
• Dubla măsură
Ca să supraviețuiești la noi, în România, nu trebuie să te consumi nervos când te întâlnești cu dubla măsură. Și nu e deloc greu să te întâlnești, dar fiind că e ubicuă și omniprezentă, pretutindeni și întotdeauna. De fapt, definește spațiul nostru, din vremuri îndepărtate, poate de la  cristalizarea ființei românești. O legendă etiologică cunoscută povestește cum domnitorul Cuza, erou-artizan al modernității românești, se plimba îmbrăcat în român de rând pentru ca să-i surprindă în flagrant pe negustorii care schimbau ocalele (mare când cumpărau, mică când vindeau). Cuza își dă jos costumul de Clark Kent și se înfățișează în pielea sa de super-erou (i. e. domnitor) și îl prinde pe unul cu ocaua mică (cel puțin așa îmi amintesc eu povestirea Ocaua lui Cuza din Dumitru Almaș, Povestiri istorice). Deci, totul se măsoară la noi după interesul de moment al celui care măsoară. Dacă vrea să fii bun ești bun, dacă  vrea ca un coleg de-al tău să fie bun, tu ești de aruncat la gunoi. Chiar dacă ieri ai fost bun. Nu există vreun concurs pe post să nu se desfășoare după criterii croite pentru acel concurs și, mai rău, pentru persoană. Astfel comisiile sunt perfect acoperite, nu au făcut decât să respecte criteriile anunțate și afișate în prealabil.  
           
• Competiții
Nu te stresa dacă nu câștigi un concurs, un proiect în România. În 90% din cazuri competițiile sunt trucate. Dacă câștigi unul din zece concursuri te poți considera norocos. Dacă câștigi două din zece ești deja suspect de norocos. Condiția este să participi la toate și la tot, să încerci din orice poziție. Până la urmă, din încercări repetate, o să câștigi ceva, cumva, esențial este să participi la această loterie. E ca în bancul cu Bulă care vroia să câștige loto și se ruga la Dumnezeu să îl ajute, până când Dumnezeu, exasperat, îl roagă să-și cumpere, totuși, bilet. Numai așa poți, din noroc și greșeală, să te situezi în procentul de 10%, anume printre câștigători la competiții nearanjate.

• Banii
Ca să fii în siguranță în spațiul românesc trebuie să stai deoparte de banul public, la distanță de zona incandescentă unde se intersectează politica și banul. Trebuie să îți asumi faptul că nu poți fi decât precar, la limita sărăciei, cu venituri fluctuante și nesigure, dacă vrei să fii cinstit, să dormi noaptea neîntors și cât mai departe de Gherla. Faptul că ești cinstit nu te asigură, totuși, că vei respira până mori aerul libertății. În degringolada legislativă de la noi nimeni, manager, jurist sau contabil, nu poate jura că ceva e legal. De-aici frica și fuga de răspundere, spaima de semnătură. E totuși de neconceput cum absolut toți care sunt în poziții de decizie și manipulează banul public sunt, pe rând, anchetați, judecați și închiși tocmai pentru că l-au manipulat fraudulos și au acordat contracte preferențiale. Cred că cei care se abțin au luat această decizie dinainte și nu s-au cățărat în pozițiile respective de la bun început. Cine a ajuns până acolo și-a asumat riscul, conștient, și-atunci și-a dat liber să se înfrupte. Că îl cheamă Apostu, Uioreanu, Mazăre, Stavarache, ca să-i amintesc doar pe cei din ultima vreme, fiecare om politic era, în opinia mea, decis să se căpătuiască prin orice mijloace și cu orice riscuri, înainte de a ajunge acolo.  A ales deja drumul, cu riscuri cu tot, ca în intersecția cu trei drumuri din bîlina lui Ilya Muromeț.

• Fără nervi
Câteodată viața în România te aduce la disperare neagră. Anormalitatea atinge cote paroxistice și ajungi într-un punct în care nu mai știi cum vei reacționa.  Trebuie tot timpul să fii conștient că și cea mai banală normalitate alunecă uneori în absurd. Și pe  așa ceva nu te poți enerva.  Apelul la justiție pentru reglementarea problemelor nu este o soluție. Mă judec de cinci ani cu Air Transilvania pentru că m-a ținut sechestrat o săptămână în aeroportul din Toronto (ca pe Tom Hanks în Terminalul, cu diferența că eu eram cu un copil de un an jumătate după mine) și că m-am judecat doi ani ca să radiez un Matiz care era deja radiat. Nici violența nu e o soluție. Un stră-unchi de-al meu, pe la 1900, s-a enervat și i-a dat cu un otic de plug în cap arendașului Farkas care se ținea cu o domnișoară din familia grofilor Jósika. Și așa au procedat probabil și alți strămoși, iobagi violenți și prieteni cu băutura din câmpia Transilvaniei.
Și-atunci când situațiile sunt lipsite de sens și, oricum, nu ai soluții  legale sau de altă natură, de ce să te enervezi? Te predispui, cu bună știință, la bolile aparatului digestiv. Mai bine bei un vinars să-ți scadă tensiunea, te calmezi și încerci să rezolvi ce se mai poate rezolva. Că doar nu o fi sfârșitul lumii…

• Prostia.
De prostie trebuie să faci abstracție. Deși, este destul de greu, dat fiind că te înconjoară, îți iese în cale, se ițește de după garduri. Nu trebuie să fii naiv să crezi că oamenii din jur sunt proști așa în general, că prostia există în stare pură în natură. Oamenii sunt proști în felul lor. Este câte unul sclipitor de inteligent și cultivat, educat, deținător al sumei cunoștințelor dintr-un domeniu anume, dar complet inadaptat, miop social, de o prostie care frizează autismul. Și cei din specia asta, trăitori printre noi,  sunt adeseori confundați cu oamenii deștepți.
Dar nu ei sunt cei mai periculoși, ci aceia care combină în proporții egale prostia și tupeul. De ei trebuie să te ferești, ca Harap-Alb de omul cel spân. Aceștia sunt cei care își croiesc cel mai ușor drum în societatea neașezată de la noi, veșnic în criză și proces de modernizare.
Nu prea știu cum este de procedat cu aceștia. Un prieten vechi zicea că omului prost trebuie să îi spui de la început că e prost, pentru că dacă te porți normal și ești drăguț o vreme, apoi te saturi și, totuși, îi spui, crede că ai ceva cu el. Dar o asemenea abordare radicală te izolează și nu pare o strategie câștigătoare. Trebuie să ne prefacem, să zâmbim, să tăcem și să acceptăm că sunt multe feluri de oameni în lumea subcerească.

Adevărul este că nu-i obligatoriu să trăiești în România de azi, o țară nicicum, nici prea rea dacă o compari cu țări din Africa, nici prea bună dacă o compari cu altele din Europa. Unii pleacă și se întreabă, apoi, ca Emil Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?», alții rămân și încearcă să se adapteze în grădina carpatină.

sâmbătă, 14 iunie 2014

NOTE DE LECTURĂ


            


            Memoriile lui Kemény János

Foarte interesante memorii am citit săptămâna trecută, amintirile lui Ioan Kemény (1607-1662), Memorii. Scrierea vieții sale, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2002, traduse din maghiară de Pap Francisc. Se zice că au fost scrise în anii captivității sale tătărești, la Bahcisarai, dar mulțimea detaliilor și a numelor proprii indică o completare ulterioară. Ca toți din elita vremii si J. K. este preocupat preponderent de politică (intrigi) și război. Printre acestea, pe undeva, mai răzbate și cotidianul, se strecoară mărunțișurile vieții.
Scrierea începe cum trebuie, cu genealogia familiei Kemény, în fond o trecere în revistă a principalelor familii nobiliare din elita epocii, ale căror nume le știm azi grație  castelelor ruinate care populează Transilvania: Banffy, Kemény, Lonyai, Kornis, Haller etc. E șocant să vezi cum sute de ani destinele acestui spațiu au fost dictate de membrii acelorași familii. Am mai menționat faptul că stră-stră-strămoșii mei au fost iobagii valahi ai lui Kemény János. În nesfârșitele lui peregrinări nu uită să menționeze când se întoarce la moșia lui de pe valea Arieșului inferior (căreia îi zice «casa mea», p. 162).
În memoriile astea de sute de pagini K. J. aminteşte şi descrie foarte rar femei. Nu are loc de menţionarea detaliată a războaielor mărunte pe care le poartă el şi principii lui şi care seamănă cu guerillele moderne. Una dintre primele femei descrise este doica lui: «doica mea era o fată, dacă mi-e îngăduit să zic aşa, sau poate, mai degrabă, o muiere-fată; fată, căci nu avea soţ, muiere căci avea un copil şi, deci, lapte din belşug; o secuică din scaunul Mureşului, bună la cânt, bună dansatoare haiducească, muiere cătănoasă, căreia şi mai târziu i-am purtat multă grijă…» (p. 47). Altă dată, tânărul K. J., aflat într-o misiune în Lusacia la un personaj de rang princiar al cărui nume l-a uitat, ne povestește: «… unde veniră mama sa, o vârstnică de treabă, soția sa, femeie tânără foarte frumoasă, cele trei surori mai mici, foarte frumoase și fragede; toate veniră acolo și se așezară la masă cu noi; el ne ospeți foarte cumsecade , cu pohvală și îmbelșugare. Noi, maghiarii, văzurăm aici pentru prima oară un veșmânt de femeie decoltat, deschis, iar bietul Francisc Mikó, și beat, dar, de altminteri și foarte venereus, s-a ținut mult după ele…» (p. 66-67).
Într-o lume mult diferită de cea modernă K. J. este acaparat de conflict. Uneori conflictele îl aduc în contact cu domnii valahi, Vasile Lupu și Matei Basarab. Din amintirile familiei povestește și despre Mihai Viteazu, în contextul unui discurs de denigrare a fostului principe Sigismund Báthori: «Altă dată cedă țara fratelui său mai mic, cardinalul Andrei Báthori, și el se duse în Polonia; vodă Mihai bătându-l pe acel Andrei Báthori la Sibiu, acela vru să fugă în Moldova, dar fu omorât de propriii săi oameni de rând în munte, în Ciuc, iar capul său fu dus în fața voievodului; acesta s-a miluit la vederea lui cam ca și împăratul Iulius când a văzut capul lui Pompei, zicând: Hai! Szarakul popa! Szarakul popa!» (p. 35). Aproape ca în filmul lui Sergiu Nicolaescu.
Războaiele epocii se desfășoară sub semnului vinului și al cruzimilor. Se încheie armistiții ca să se poată cumpăra butoaie de vin. Într-o intervenție împotriva lui Vasile Lupu (care îl atacase pe Matei Basarab, în contra mitului reîntregirii Daciei, al originii comune și al proverbialei prietenii milenare moldo-valahe), K. J. ne spune cum «trupeții de rând din Țara Românească și Moldova s-au retras de la gâlceavă mergând pe sănii, alimentele erau puține, dar vinul mult, din care pricină valahii au tăiat multora dintre secuii rămași în urmă în munți gâtlejul, la unii testiculele…» (p. 189).
Sunt multe lucruri de semnalat din aceste interesante memorii. Mai notez doar nunta unei fiice a lui Vasile Lupu cu prințul lituanian Janusius Radziwill, nuntă al care K. J. a participat. «Nunta avu loc cu mare solennitas, din Polonia veniră mulți nobili, trimișii regelui și ai altora, cu veșminte frumoase și harnașamente, călăreți buni, oameni unul și unul, și mulți, circiter două mii de călăreți împreună cu pedestrașii; dar de-a adevăratelea ei nu întrecură ca vestimentație pe cei de la curtea voievodului; erau multe veșminte ornamentate cu blană de nevăstuică, de râs, veșminte cu mătase; mese mari și îmbelșugate, la mesele tuturor participanților de vază mâncare proaspătă în gen polonez, prăjituri, marțipan cât voiai, pe toate mesele lungi tăvi și farfurii de argint, muzică multă de tot felul, jocuri de carnaval, acrobații pe funii, minunați dansatori și oameni de artă; in summa, un fast măreț, lume multă de amândouă părțile, nu cu barbarie de țărani valahi, ci cu aranjamente creștinești ca la regi. (…) Înainte de a ne așeza la masă, s-au încins la dans valah cincizeci sau șaizeci de doamne nobile, de fete, prinzându-se de mână, și dansau când în cerc, când în lung; aveau niște veșminte foarte nouțe. (…) La mesele principale, nunta nu fu prea presărată de beţivănie, dar s-a băut pe îndelete; după aceea , trimisul regelui, mirele şi polonezii s-au ridicat de la masă şi plecară (…). Voievodul îi însoţi, dar ne rugă să-l aşteptăm; reveni repede şi stătu la băutură cu noi… » (p. 260-261). Pare o nuntă de la curtea Împăratului Roș din povești.
Dacă trecem peste descrierea maniacală, pe multe pagini, a campaniilor militare, memoriile lui K. J. sunt chiar interesante și merită citite. Sunt o frescă veridică a unei epoci prost înțelese de istoriografia națională.