• Forme
De la Maiorescu încoace România e țara formelor fără
fond. Toți sunt unanimi în ce privește principalul defect al României moderne:
importuri inconsistente de forme, copii brute și necritice ale formelor mai
evoluate (occidentale) plantate inutil aici. Forme nepotrivite, altoiuri
stranii și exotice care nu se prind.
Cred că suntem prea atașați de forme. Nu trebuie să uităm
că formele de care ținem cu dinții sunt cele moștenite din RSR și care s-au
schimbat foarte puțin în tranziție. Cei care au încercat să construiască altele
în vremea tranziției au avut trei repere: formele vechi de dinainte de ’89,
cele interbelice și cele europene contemporane.
Formele de azi sunt un hibrid defect al celor trei: socialiste, interbelice
și europene. Ce viitor poate să aibă un asemenea homunculus, căruia i se văd
cusăturile ca la monstrul lui Frankenstein?
Ideea este că habar nu am care e fondul pe care ar
trebuie să se grefeze noile forme (sau să răsară organic!?). Ce știu sigur este
că însăilările aproximative din anii ’90 nu sunt potrivite și nu au nici un
viitor. Multe din
structurile cu care ne-am obișnuit și pe care le credem durabile vor dispărea
în câțiva ani.
De aceea primul sfat din ghid (pentru mine însumi, în
primul rând) este să nu ne atașăm de forme. Forma e un vas care poate fi
schimbat și conținutul ia forma noului vas. Sună chinezește, dar noi, românii,
suntem așezați la porțile Orientului, pe partea cu Orientul a porților.
• Dubla
măsură
Ca să supraviețuiești la noi, în România, nu
trebuie să te consumi nervos când te întâlnești cu dubla măsură. Și nu e deloc
greu să te întâlnești, dar fiind că e ubicuă și omniprezentă, pretutindeni și
întotdeauna. De fapt, definește spațiul nostru, din vremuri îndepărtate, poate
de la cristalizarea ființei românești. O legendă etiologică cunoscută
povestește cum domnitorul Cuza, erou-artizan al modernității românești, se
plimba îmbrăcat în român de rând pentru ca să-i surprindă în flagrant pe
negustorii care schimbau ocalele (mare când cumpărau, mică când vindeau). Cuza
își dă jos costumul de Clark Kent și se înfățișează în pielea sa de super-erou
(i. e. domnitor) și îl prinde pe unul cu ocaua mică (cel puțin așa îmi amintesc
eu povestirea Ocaua lui Cuza din Dumitru Almaș, Povestiri istorice). Deci,
totul se măsoară la noi după interesul de moment al celui care măsoară. Dacă
vrea să fii bun ești bun, dacă vrea ca un coleg de-al tău să fie bun, tu
ești de aruncat la gunoi. Chiar dacă ieri ai fost bun. Nu există vreun concurs
pe post să nu se desfășoare după criterii croite pentru acel concurs și, mai
rău, pentru persoană. Astfel comisiile sunt perfect acoperite, nu au făcut
decât să respecte criteriile anunțate și afișate în prealabil.
• Competiții
Nu te stresa dacă nu câștigi un concurs, un proiect în
România. În 90% din cazuri competițiile sunt trucate. Dacă câștigi unul din
zece concursuri te poți considera norocos. Dacă câștigi două din zece ești deja
suspect de norocos. Condiția este să participi la toate și la tot, să încerci
din orice poziție. Până la urmă, din încercări repetate, o să câștigi ceva,
cumva, esențial este să participi la această loterie. E ca în bancul cu Bulă
care vroia să câștige loto și se ruga la Dumnezeu să îl ajute, până când
Dumnezeu, exasperat, îl roagă să-și cumpere, totuși, bilet. Numai așa poți, din
noroc și greșeală, să te situezi în procentul de 10%, anume printre câștigători
la competiții nearanjate.
• Banii
Ca să fii în siguranță în spațiul românesc trebuie să
stai deoparte de banul public, la distanță de zona incandescentă unde se
intersectează politica și banul. Trebuie să îți asumi faptul că nu poți fi
decât precar, la limita sărăciei, cu venituri fluctuante și nesigure, dacă vrei
să fii cinstit, să dormi noaptea neîntors și cât mai departe de Gherla. Faptul
că ești cinstit nu te asigură, totuși, că vei respira până mori aerul
libertății. În degringolada legislativă de la noi nimeni, manager, jurist sau
contabil, nu poate jura că ceva e legal. De-aici frica și fuga de răspundere,
spaima de semnătură. E totuși de neconceput cum absolut toți care sunt în
poziții de decizie și manipulează banul public sunt, pe rând, anchetați,
judecați și închiși tocmai pentru că l-au manipulat fraudulos și au acordat
contracte preferențiale. Cred că cei care se abțin au luat această decizie
dinainte și nu s-au cățărat în pozițiile respective de la bun început. Cine a
ajuns până acolo și-a asumat riscul, conștient, și-atunci și-a dat liber să se
înfrupte. Că îl cheamă Apostu, Uioreanu, Mazăre, Stavarache, ca să-i amintesc
doar pe cei din ultima vreme, fiecare om politic era, în opinia mea, decis să
se căpătuiască prin orice mijloace și cu orice riscuri, înainte de a ajunge
acolo. A ales deja drumul, cu riscuri cu tot, ca în intersecția cu trei
drumuri din bîlina lui Ilya Muromeț.
• Fără nervi
Câteodată viața în România te aduce la disperare neagră.
Anormalitatea atinge cote paroxistice și ajungi într-un punct în care nu mai
știi cum vei reacționa. Trebuie tot timpul să fii conștient că și cea mai
banală normalitate alunecă uneori în absurd. Și pe așa ceva nu te poți
enerva. Apelul la justiție pentru reglementarea problemelor nu este o
soluție. Mă judec de cinci ani cu Air Transilvania pentru că m-a ținut
sechestrat o săptămână în aeroportul din Toronto (ca pe Tom Hanks în
Terminalul, cu diferența că eu eram cu un copil de un an jumătate după mine) și
că m-am judecat doi ani ca să radiez un Matiz care era deja radiat. Nici
violența nu e o soluție. Un stră-unchi de-al meu, pe la 1900, s-a enervat și
i-a dat cu un otic de plug în cap arendașului Farkas care se ținea cu o
domnișoară din familia grofilor Jósika. Și așa au procedat probabil și alți
strămoși, iobagi violenți și prieteni cu băutura din câmpia Transilvaniei.
Și-atunci când situațiile sunt lipsite de sens și,
oricum, nu ai soluții legale sau de altă natură, de ce să te enervezi? Te
predispui, cu bună știință, la bolile aparatului digestiv. Mai bine bei un
vinars să-ți scadă tensiunea, te calmezi și încerci să rezolvi ce se mai poate
rezolva. Că doar nu o fi sfârșitul lumii…
• Prostia.
De prostie trebuie să faci abstracție. Deși, este destul
de greu, dat fiind că te înconjoară, îți iese în cale, se ițește de după
garduri. Nu trebuie să fii naiv să crezi că oamenii din jur sunt proști așa în
general, că prostia există în stare pură în natură. Oamenii sunt proști în
felul lor. Este câte unul sclipitor de inteligent și cultivat, educat,
deținător al sumei cunoștințelor dintr-un domeniu anume, dar complet inadaptat,
miop social, de o prostie care frizează autismul. Și cei din specia asta,
trăitori printre noi, sunt adeseori confundați cu oamenii deștepți.
Dar nu ei sunt cei mai periculoși, ci aceia care combină
în proporții egale prostia și tupeul. De ei trebuie să te ferești, ca Harap-Alb
de omul cel spân. Aceștia sunt cei care își croiesc cel mai ușor drum în
societatea neașezată de la noi, veșnic în criză și proces de modernizare.
Nu prea știu cum este de procedat cu aceștia. Un prieten
vechi zicea că omului prost trebuie să îi spui de la început că e prost, pentru
că dacă te porți normal și ești drăguț o vreme, apoi te saturi și, totuși, îi
spui, crede că ai ceva cu el. Dar o asemenea abordare radicală te izolează și
nu pare o strategie câștigătoare. Trebuie să ne prefacem, să zâmbim, să tăcem
și să acceptăm că sunt multe feluri de oameni în lumea subcerească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.