Societatea românească este complet bolnavă, putredă până
în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe
tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În
fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă.
Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade),
pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).
Două exemple sunt suficiente.
1) Un student și un concurent pe un post didactic dau
examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele
de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face
contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc
o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația
locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că
știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.
Un concurent pe un post didactic superior (necalificat
pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor
punctaje generos acordate și optimist calculate) pierde concursul. Nu
poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce
face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e
temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e
asta? Suntem în UE sau am visat în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine
ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el
însuși odrasla în fața profesorilor.
2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e
adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă
și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să
primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică.
Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică.
Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia
titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat,
am râs singur pe stradă.
Aceste două exemple
arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e
învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să
știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine
decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră
lungă, a dispărut principiul după care profesorul
este suveran la cursul pe care îl
predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un
studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul
că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are
argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl
bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe
tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a
venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.
Ai plagiat...un titlu? Macar era notabil?
RăspundețiȘtergereNici macar. Era de fapt titlul unei carti anuntate intr-o nota, ca va fi publicata nu stiu cand. Si nu l-am plagiat, era una din combinatiile de trei cuvinte posibile cand te refereai problema in chestiune.
RăspundețiȘtergere