La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 4 octombrie 2014

NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).
Două exemple sunt suficiente.
1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.
Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.
2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.
Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.

2 comentarii:

  1. Ai plagiat...un titlu? Macar era notabil?

    RăspundețiȘtergere
  2. Nici macar. Era de fapt titlul unei carti anuntate intr-o nota, ca va fi publicata nu stiu cand. Si nu l-am plagiat, era una din combinatiile de trei cuvinte posibile cand te refereai problema in chestiune.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.