La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


luni, 19 decembrie 2016

NOTE DE LECTURĂ





Cartea lui Mihai Bărbulescu, Arheologia azi, în România, Cluj, Idea Design & Print, 2016, este greu de încadrat într-o categorie anume. Memorialistică, text civic, polemic, legislație specifică comentată, pamflet la adresa mitografilor. Este un mozaic ieșit din experiența de o viață a profesorului Mihai Bărbulescu, arheolog în România, ieri și azi.
Deși partea memorialistică, bine dozată, este redusă ca întindere și are un rol secundar în economia cărții, ea conferă cărții o anumită savoare. Mare parte a publicului cititor, format din arheologi de teren, gustă anecdoticul șantierului, hazul de necaz, umorul păstrat și în condițiile vitrege de lucru pe care le presupune uneori șantierul. Apoi arheologii mai tineri vor să știe cum erau monștrii sacri pe care i-au «cunoscut» de pe coperțile de cărți. Să afle că erau și ei oameni obișnuiți, că glumeau, beau un pahar, erau preocupați de problemele existenței cotidiene. Portretele  profesorilor autorului, sumar schițate în anexa I, pe care mulți dintre cei de acum nu i-au cunoscut personal, anume Emil Condurachi, Dumitru Tudor, Constantin Daicoviciu, Mihai Macrea, I. I. Russu, completează vitrina cu amintiri. E bine așa, să știm că arheologia românească nu începe și nu se termină cu noi, să conștientizăm faptul că suntem nani gigantium humeris insidentes.
Capitolul I, Noi și Antichitatea clasică, este o pledoarie pentru reîntoarcerea la antichitate, la modelele ei, la carte, în definitiv. Prea mulți arheologi de azi, și Mihai Bărbulescu va sublinia apăsat asta în capitolele următoare, cred că cel mai important este să scoți lucrurile vechi din pământ cu o tehnică aproape perfectă, dacă nu perfectă. Arheologia evoluează spre tehnicism și arheologul se transformă într-un tehnician, lăsând în spate acel dublu necesar care trebuie să fie istoricul. Arheologul trebuie să fie și istoric, nu să sape pentru posteritate sau să lase intepretarea pe seama altuia. Învățământul de masă elimină treptat studiul limbilor clasice, latina și greaca din curriculum-ul școlar și astfel apropierea de Antichitate devine mai dificilă. Întotdeauna observ, când aprofundez un subiect, că ipotezele unui Carl Gooss, de exemplu, erau mult mai aproape de soluție, decât ale autorilor de acum câteva decenii. Și mă întrebam, retoric, ce s-a pierdut între timp, cum este posibil când sursele sunt mai multe decât pe vremea lui Gooss și metodele de analiză sunt mai rafinate? M-a lămurit un prieten care a observat că profesorul de la liceul sighișorean știa pe de rost puținele surse existente, pe care le cunoștea direct din greacă și latină, și se încurca mai puțin decât noi într-o literatură secundară inegală și anarhică. Nici în România, niciunde în lume, nu ne vom mai întoarce la liceo clasico, la educația clasică, dar este bine să cunoștem din surse, ca istorici, epoca pe care o studiem arheologic. Astfel o să continuăm să scriem în rapoarte de cercetare că am găsit cioburi preistorice, «probabil neolitice».
Mihai Bărbulescu se întreabă cum ar trebui să ne raportăm azi la Antichitate, nu doar noi arheologii, ci și contemporanii noștri? Antichitatea trezește interes public și ca exemple aduce voluntariatul pe șantierele arheologice și spectacolele de reenacment. Dar, în lumea tehnică și industrializată de azi, scufundată în pseudocultura care ne inundă pe canalele media, în Antichitatea clasică trebuie să căută modele perene, modele care au funcționat în Renaștere și în modernitate. Apartenența europeană este fondată pe câteva coordonate identitare, printre care ascendența culturală greco-romană este una fundamentală.
Un capitol consistent este II. Arheologul român, cu un titlu care mie îmi amintește, nu știu de ce, de Trompetta Carpaților. Cum devii arheolog este un capitol despre mărirea și decăderea învățământului de profil din România, cu referiri la învățământul universitar în general. Împreaună cu alți colegi de breaslă autorul a fost direct implicat în ctitorirea învățământului arheologic din România în perioada post decembristă, înființând chiar secția Istorie - Arheologie la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș- Bolyai din Cluj-Napoca, secție care mai funcționează și azi, nu știm pentru cât timp. UBB nu este o Oxford sau Cambridge, România este o țară prea săracă pentru învățământ specializat. Cum remarcă autorul: studii de arheologie «pură» nu există la noi, absolvenții având o diplomă de istorie cu specializarea arheologie. Și studenții sunt nemulțumiți că fac prea multă istorie, că trebuie să studieze și Relații internaționale în secolul XX și la ce le servește. Și eu le spun că azi nimic nu îți servește la nimic, cu excepția matematicii elementare ca să știi să-ți numeri banii.
Câți arheologi trebuie pregătiți în sălile de curs și pe șantiere? De câți are nevoie România azi. Estimând numărul arheologilor practicanți la 750 (dar cred că, totuși, sunt mai mulți) autorul calculează că la noi există un arheolog la 25 000 de locuitori. Raportul în Franța, cu cca. 3000 de arheologi, este de unul la 20 000 de locuitori, iar în Italia, cu 4300, unul la 14 000 de locuitori (dar aici 30% dintre ei nu au un loc de muncă stabil). Aș adăuga că nici în România, 30% din cei 750, nu au probabil un loc de muncă stabil.
Părțile referitoare la calitățile și defectele arheologului construiesc portretul robot al unui arheolog ideal, atemporal, de ieri și de azi, așa cum în vede Mihai Bărbulescu.  O calitate esențială e pasiunea și aici exemplifică cu exemple personale. «Nimic nu se compară cu diminețile de vară pe un șantier arheologic, când totul este posibil, când marea descoperire e undeva pe aproape....» (p. 50). Pasiunea e un ingredient necesar, alături de răbdare, pentru că uneori, ca să îl citez pe autor, sare dracu’ din cutie. Așa s-a întâmplat în 18 iulie 1996 când autorul a făcut descoperirea arheologică a vieții, mormântul princiar din secolul V din termele castrului. Această Arnegunda transilvană a fost botezată de autor Franziska, nume cu care a intrat în literatură, iar descoperirea a fost publicată exemplar în 2008. Se adaugă onestitate, discernământ, limbaj printre calitățile necesare, iar ca defecte orgoliul, demonul trufiei și lipsa de eleganță.
 Capitolul III.  Arheologia azi, în România. Membru al Comisiei Naționale de Arheologie de pe lângă Ministerul Culturii din 1991 până în 2009, președinte al susnumitei comisii între anii 2003 – 2008, autorul a fost un actor implicat. Configurația actuală a arheologiei românești i se datorează, într-o proporție care nu poate fi măsurată acum. Subcapitolul  Organizarea, reglementarea și finanțarea arheologiei ar trebui citit nu doar de către colegii arheologi, ci și de către factorii de decizie la nivel local și central, de către investitori  publici sau privați, care prin acțiunile lor vin în contact cu monumentele, cu patrimoniul arheologic, distrugându-l de cele mai multe ori. 
            Un scurt istoric al Comisiei Naționale de Arheologie, de la înființare și până în anul 2015, explică deriva actuală a acesteia. Nesusținută de forurile academice și de instituțiile de învățământ superior, Comisia a rămas o instituție cu rol consultativ subordonată Ministerului Culturii.  Din sferele înalte ale strategiilor comisia arheologică națională a coborât la un rol auxiliar de verificator al documentațiilor pentru emiterea autorizațiilor de cercetare arheologică (preventivă), în fond o dublare a secretariatului Direcției Patrimoniu a Ministerului Culturii.  În anul 2015, Comisia nu a mai avut nici măcar rolul de a ierarhiza proiectele de cercetare arheologică sistematică care ar fi trebuit finanțate de Minister. Pentru că anul 2015, cum remarcă și autorul, a fost primul, probabil de la Alexandru Ioan Cuza încoace, când statul român nu a finanțat în nici un fel arheologia românească. După ce constată starea deplorabilă în care a ajuns cercetarea arheologică sistematică din cauza subfinanțării cronice, a instituțiilor academice retractile, a atitudinii dominatoare a unor funcționari-directori din Minister, atenția se mută spre arheologia zisă preventivă. Doar că, așa cum remarcă profesorul Bărbulescu, acest segment ale cercetării arheologice nu a fost definit de legislația în vigoare, astfel încât să salveze și să prevină distrugerile de patrimoniu, ci pur și simplu  să descarce de sarcină arheologică. Aplicarea principiului polluters pays și aruncarea cheltuielilor cercetării arheologice în sarcina investitorului – beneficiar a condus, în mintea unora, la ideea că descărcarea este obligatorie. Că arheologul, după  ce a cheltuit banii și a săpat groapa, este obligat prin contract să propună în concluziile raportului descărcarea de sarcină arheologică. Indiferent ce a găsit acolo, monumente de piatră romane sau grecești, un sat preistoric, un cimitir medieval etc. Orice pare azi descărcabil de sarcină arheologică. Ține de deontologia profesională a fiecărui arheolog, de conștiința fiecăruia, să înțeleagă că patrimoniul național este mai important decât niște ore suplimentare plătite sau de vreun loc într-o comisie zonală sau națională. Că o suprafață de cîteva sute de metri pătrați dintr-un oraș roman unde s-a dat descărcarea de sarcină și de unde se scot efectiv pietrele romane ca să se poată turna fundații de ciment, dispare pentru totdeauna. Că zidurile acelea antice nu sunt proprietatea arheologului care propune descărcarea (indiferent câți bani a câștigat) sau a comisiei naționale care o avizează (pe gratis), ci ale statului român.
            Autorul întrevede soluții de etapă pentru aceste probleme: gruparea arheologilor într-o asociație profesională pentru a avea puncte de vedere comune și o voce mai puternnică în fața abuzurilor administrației și politicului, întărirea științifică a disciplinei prin condiționarea accesului în registrul arheologic de publicarea științifică a rezultatelor, înființarea unui Institut Național de Arheologie Preventivă după modelul INRAP din Franța, cu filiale în principalele centre din țară. Ar mai fi și altele: de exemplu crearea unor subcomisii arheologice pe lângă Comisiile Zonale ale Monumentelor Istorice, care înpreună cu funcționarii direcțiilor județene de patrimoniu și poliția de patrimononiu județeană să supravegheze mai atent situația în teritoriu (de la eliberarea autorizațiilor, la verificarea rapoartelor de diagnoză și supraveghere arheologică, lăsând comisiei naționale deciziile cu adevărat importante privind marile proiecte de investiții și de infrastructură). Și de ce nu, poate, chiar liberalizarea profesiei de arheolog și desființarea monopolului instituțiilor publice asupra cercetării. Dar asta ține deja de arheologia, mâine, nu de arheologia, azi.  Și nu vreau să par pesimist, dar viitorul arheologiei în România îmi pare sumbru. OG 43 din 2000, așa rarefiată și incompletă cum era, este mutilată de ordine de ministru și de proceduri ulterioare care permit distrugerea siturilor arheologice chiar de către cel care trebuie să le protejeze, anume statul român, cu legea în mână. Cum remarcă și autorul prin ordinul 2613/1038 din 2011 Ministerul Culturii și cel al Transporturilor au simplificat procedura de emitere a certificatelor de decărcare de sarcină arheologică pentru proiectele de infrastructură rutieră. Pentru că arheologii stăteau în calea progresului, miniștrii de resort de atunci au decis că, în cazul proiectelor de interes național, descărcarea se va face pe fiecare parte de teren care poate fi redată activităților umane curente. Anume bucăți din autostrăzi sunt licitate de firmele constructoare și descărcarea cade în sarcina acestora. Dacă, înainte vreme, săpătura se făcea înainte de începerea construcției cu câteva luni și arheologii puteau cerceta preventiv în mod rezonabil un sit, acum  cercetarea începe odată cu demararea lucrărilor de decopertare și principala unealtă a arheologului este buldozerul constructorului care țiuie în spatele lui. Mai pe înțeles, cercetarea arheologică înseamnă decopertarea mecanizată a amprizei autostrăzii, arheologului salvator rămânându-i importanta misiune să golescă și să înregistreze niște funduri de gropi, botezate pretențios complexe. Ce era deasupra, coloana stratigrafică, relațiile dintre ele sunt detalii care azi, sub presiunea neoliberală a progresului, nu mai contează. Și totul trebuie terminat în două săptămâni sau maxim într-o lună pentru că utilajele ținute pe câmp îl costă mulți bani pe constructor. Că doar nu o să se împiedice autostrăzile, ca să îl citez acum pe fostul președinte Traian Băsescu, de două cioburi sau de o mierlă cu penele nu știu cum, arheologii pot să caute în stânga și dreapta autostrăzii cât vor și pe distanțe mult mai mari. Pentru că oprirea lucrărilor și utilajele ținute pe câmp costă. Se întreabă și profesorul Bărbulescu, pe bună dreptate, ce caută utilajele și arheologii deodată pe câmp?
            Subcapitolul Arheologia și societatea nu conține doar analiza acestui conflict indus între politicieni promotori ai progresului și arheologul retrograd, ci și două exemple de escaladare a conflictului între societate, stat și patrimoniu (al cărui apărător ar trebui să fie arheologul): cazurile Roșia Montană și Piața Unirii din Cluj. Diferite ca evoluție și miză, cele două cazuri au în comun mobilizarea energiilor civice în sprijinul patrimoniului arheologic. Filmul evenimentelor decărcării de sarcină arheologică a masivului Cârnic este narat de cineva aflat in medias res și supus presiunilor concurente ale ministerului, investitorului și societății. Inflamarea unei părți a opiniei publice clujene vizavi de cercetările din Piața Unirii est relatată mai detașat de autor. Cum trebuie reacționat în astfel de situații, când energiile civice se descătușează orientat pentru salvarea unui obiectiv anume?  Nu știm, dar trebuie spus, comunicat, faptul că în fiecare zi în care s-a manifestat în piață pentru Roșia un buldozer a distrus altundeva în România un sit sau un context arheologic.
            Capitolul IV Arheologia și mass-media începe cu o prezentare a subiectelor arheologice în media profesionistă de azi și unde autorul constată că disciplina noastră nu ocupă un loc prea important. Arheologia, sau mă rog, tematica antică este adusă în atenția publicului prin spectacolele de reenacment istoric, cu ocazia diverselor zile ale orașelor, unde publicul spectator poate urmări lupte simulate între tineri costumați în daci și romani. Un loc important în economia cărții ocupă prezentarea temelor istoriei antice și arheologiei românești în new media, presa on-line, blogging, facebook etc. Aici sunt analizate temele protocroniste cu circulație on-line, fiind decelate câteva aspecte principale: primordialitatea teritoriului românesc în civilizația europeană și mondială, descoperirile de aici fiind unicate mondiale, descendența românilor direct din dacii superiori spiritual (și, ca un corolar, negarea latinității românilor), descifrarea scrierilor și limbilor necunoscute și teoria conspirației ascunderii istoriei adevărate de către istoricii oficiali. Bazaconiile mitografilor sunt prezentate pe larg, cu citate din producțiile (ca să nu zic operele) unui Miulescu, Săvescu, Bucurescu,Tonciulescu și de aici aflăm că sumerienii s-au școlarizat la Tărtăria, că  un obiect aluminiu cu funcționalitate neclară a fost găsită lângă niște oase de mamuți și datează de acum 250 000 de ani, că Isus însuși a fost traco-dac, inițiat în Dacia și doctrina creștină este de sorginte zalmoxiană, că limba română nu are origine latină, ci latina și daca erau identice trăgându-se din pelasgă. Intră în scenă alte vedete ale subteranelor mitografiei: misteriosul codex Rohonczi tradus în română de Viorica Enăchiuc sau tăblițele dabogete din plumb de la Sinaia traduse de Dan Romalo. Profesorul Bărbulescu se amuză și aplică metoda de descifrare a lui Romalo sau Bucurescu, parodiind-o, la sintagma PEPE NERO MACINATO, în italiană piper negru măcinat și îl recitește ca PEPENE ROMA CINA TO, adică, în română, un pepene tot (întreg) la cina din Roma (voi mânca).
            Autorul se întreabă ce este de făcut în fața acestui val dacomanic? Cum poate istoricul și arheologul dialoga cu argumente cu cei care produc asemenea elucubrații și cred în ele ca membrii unei secte new-age zalmoxiene? Specialistului i se opun «vechimea teoriilor protocroniste,...aviditatea pentru știrea senzațională, pentru ocultism și parapsihologie, nevoia de mitizare pentru construirea unei identități naționale strălucite...». Totuși, în ciuda acestor dezavantaje, caducitatea acestor teorii fantasmagorice trebuie relevată publicului larg, de către specialist. Și asta face și profesorul Mihai Bărbulescu în acest capitol IV. Personal, mă bucur că mitografii și-au găsit locul meritat într-o carte despre arheologia azi, în România.  
            Anexa II conține trei articole din revista Tribuna  și două rapoarte ale Comisiei Naționale de Arheologie prezentate în vremea mandatului de președinte pe care unii dintre arheologii mai tineri de azi le-au auzit, viva voce, la Mangalia în 2005 și Constanța în 2006.

            În final, alături de îndemnul meu de a citi cartea, trebuie să remarc curajul autorului. Azi, tot mai puțini oameni iau atitudine, majoritatea se lasă cooptați în curentul dominant de gândire caracterizat de pesimism, defetism și retrageri mărunte. Cedăm teren pas cu pas, pași mărunți e adevărat, abdicăm de la principii, presați de sistemul care acționează mecanicist, distrași de lupta pentru existență cotidiană, pentru supraviețuire. Azi un student trecut chiar dacă nu știe nimic, mîine un sit descărcat total și distrus că doar nu se face gaură în cer cu un monument pierdut. Profesorul Mihai Bărbulescu, la o vârstă la care poate spune adevărul cu voce tare, trage un semnal de alarmă și ne arată unde suntem azi. Nu cred că pașii mai pot fi recuperați, indiferent câte cărți scriem, dar cred ca putem încerca să păstrăm ce a mai rămas din arheologia românească.  

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

NOTE ZILNICE

Am vizionat azi o ecranizare proastă după cartea lui Aldous Huxley, Brave New World din 1998 care mi-a întărit convingerea că nu se poate face un film bun după o carte mare. Părerea mea este că regizorii și scenaristul au stricat distopia post-capitalistă a lui Huxley. Au schimbat pe ici pe colo, prin punctele esențiale, astfel încât au reușit să piardă tot mesajul cărții. Și i-au pus și un happy end care m-a oripilat, ceva conform lozincii love conquers all, parte din discursul laic al lui American dream. Au redus la minim referințele la fericirea oferită de consumism, la religia capitalistă a lui Ford. Marele controlor Mustafa Mond nu se mai numea Forditatea sa Mustafa Mond, dar era îmbrăcat cu o robă care te ducea cu gândul la o teocrație medievală. Personajele principale, Bernard Marx (Peter Gallagher) și Lenina au fost veridice (totuși, ce nume bine alese de Huxley în 1931). John Cooper, sălbaticul, a recitat câteva litanii shakespeariene, dar puțin în comparație cu dialogurile obsedante din carte. Mi s-a părut că sensul întreg al poveștii a fost deturnat. Nu știu care a putut fi morala pentru americanul din anii 90. Povestea inițială e o imagine în oglindă a lui 1984, o distopie capitalistă, la fel de rea ca cea a lui Orwell. În mod straniu, eu le-am trăit pe ambele. Primii 17 ani din viață am orbecăit prin 1984 și acum, de câțiva ani încoace, simt că mă îndrept spre minunata lume nouă. Ford fie cu noi!

miercuri, 26 octombrie 2016

NOTE ZILNICE


Când am ajuns în seara asta acasă, B. (9 ani si ceva) mă întreabă de ce am venit așa târziu și îi răspund că am fost la o conferință. El zice, citez: dacă o să ajung președinte o să interzic conferințele și sesiunile de comunicări.
Ce inutile îmi par discuțiile în public, mesele rotunde, cu teme generoase și fără un fir roșu și o pregătire prealabilă. Dacă îi asculți pe vorbitori poți să îți dai seama ce îl preocupă pe fiecare. Orice luare de poziție se raportează la propria temă de casă, totul se reduce la perspectiva personală. Un ghiveci de idei aruncate anarhic spre un public care nu poate și nu știe ce să aleagă. Azi Clujul a fost capitala specialiștilor în patrimoniu imobil. Am aflat că, la modul declarativ, pe toți din sală ne preocupă monumentele, până a ne lega în lanțuri de ele numai ca să le salvăm de lăcomia autorităților locale și de asediul butaforiei și kitch-ului atât de plăcute omului / turistului - masă. N-am auzit vreo soluție concretă, doar lamentații, vinovați anonimi, aluzii și am reținut doar că refacem acum monumentele patriei și probabil le vom vizita când vom fi pensionari. Nu știu dacă o să ne mai placă atunci.

sâmbătă, 23 aprilie 2016

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (12)

Zilele astea am început să citesc memoriile lui Vladimir Dumitrescu din 1945-1946, intitulate «Mărturisirile unui criminal politic». Memoriile au fost publicate postum, la multe decenii de la scrierea lor și mult după căderea regimului comunist. Arheologul bucureștean, elev al lui Pârvan, a fost șef de cuib, comandant legionar, înscris în legiune din 1932.  Cartea mi-am cumpărat-o la un târg de carte unde era o tarabă complet verde, plină cu scrieri legionare, în anul de grație 2016. Era și Pentru legionari a lui Codreanu într-o ediție frumoasă, diferită mult de xeroxul editat pe care l-am citit eu la începutul anilor 90.  Știam că Vladimir Dumitrescu a scris în 1945 și, deci, nu avea cum să se dezică atunci de crezul său (mai mult chiar se înverșunase din cauza victoriei comuniștilor și a evoluției lumii de-atunci spre ceea  ce știm că s-a întâmplat). Mi-am cumpărat cartea ca să văd ce zice despre branșă, despre săpătorii în pământ, și nu despre politica vremurilor interbelice.
Evenimentele din prezent nu mă lasă, însă, să o citesc ca pe un document de istoria arheologiei. E acolo o critică, din perspectivă naționalistă și antisemită, a României interbelice, a disfuncționalităților acelei țări relative recente, care nu poate fi ignorată. E abolut frapantă paralela cu România de azi intrată în zodia politicianismului post-decembrist. În viziunea lui Dumitrescu pentru tot sunt vinovați liberalii subjugați de finanța evreiască Blank & Co. Azi, noii liberali fac o figură proastă și propun candidat la Primăria Bucureștiului un suflet neo-legionar mercantilizat. Diferența între România interbelică din memoriile lui Dumitrescu sau din Schimbarea la față a României e că atunci puteau să identifice vinovații pentru disfuncționalități. Cine sunt azi? Cu ce e diferit PSD-ul de liberali, sau viceversa? Cine sunt vinovații de azi? FMI-ul, UE, multinaționalele, străinii în general. Niște abstracțiuni, dacă compară cu evreul interbelic, țapul ispășitor universal, bun de sacrificat pentru interesul proaspetei națiuni române. În lumea complexă de azi antisemitismul pare complet stupid și irațional, un reflex moștenit din Evul Mediu, o vânătoare de vrăjitoare prelungită până în modernitate.
            Cred că și atunci era de fapt ca acum, fără mari diferențe: politica se structura în funcție de agitația fripturiștilor și sinecuriștilor și deciziile la nivel statal nu erau (și nu sunt, de fapt, nici acum) decît transpunerea la nivel macro a meschinăriilor de grup și personale ale unora. Iată de ce, încă o dată, nu mă interesează politica.

duminică, 10 aprilie 2016

NOTE DE LECTURĂ



Kenkō, Tsurezuregusa (Însemnări din ceasuri de zăbavă). Eseuri budiste, București, Ed. Humanitas, 2015.

Din pespectiva mea, ca român recent, e greu să îmi imaginez ca această carte a fost scrisă de un om care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea., pe vremea când Basarab întemeia Țara Românească. I. este mefientă vizavi de înțelepciunile orientale și am încercat să-i explic că aici nu este nici o filosofie taoistă sau budistă, ci pur și simplu un jurnal stoic al realităților cotidiene din secolul XIV japonez, un jurnal al unui Aulus Gellius nipon, paradoxografic pe alocuri, care e surprinzător de actual, izbitor de simplu și de banal. E un om care citește, se uită în jur și comentează despre cărțile citite, despre lumea lui și cei de lângă el. Simplitatea aceasta și resemnarea stoică în fața curgerii inexorabile a timpului (frumusețea lucrurilor stă în schimbare, în faptul că sunt trecătoare, etc.) au un efect cathartic, eliberator. Este varianta zen budistă a Călătoriei libere a lui Zhuangzi.

Citindu-l pe Kenkō găsești îndemnuri și pilde care te ajută să te orientezi în haosul cotidian. Când vopseam balconul, la etajul 3, cu panourile scoase, mă gândeam la Kenkō, Tsurezuregusa, 109:
«Un bărbat care era faimos pentru meșteșugul cățărării în copaci îl îndruma pe un altul să urce într-un copac înalt. I-a poruncit să taie crengile din vârf și, în acele momente, când omul părea să fie în mare primejdie, maestrul n-a zis nimic. De-abia când omul cobora și a ajuns la nivelul streșinii meșterul a strigat:
- Ai grijă! Fii atent cum cobori!
L-am întrebat:
- De ce ai grăit așa? La acea înălțime putea să sară jos, dacă voia.
- Tocmai asta-i chichița, a zis omul. Câtă vreme a fost sus, la înălțime amețitoare, și crengile erau gata să se rupă, era așa de înspăimântat că n-am zis nimic. Greșelile se fac întotdeauna atunci când oamenii ajung în locurile unde e ușor »

            Când aud la tv știri cu mărirea salariilor bugetarilor îmi vine în minte simplitatea voluntară din  Kenkō, Tsurezuregusa, 140: «Când moare omul cu scaun la cap nu lasă în urmă bunuri. Dacă a adunat lucruri fără valoare, e stânjenitor să fie descoperite. Dacă lucrurile sunt de bună calitate, moștenitorii se întristează gândindu-se cât de legat trebuie să fi fost de ele. (...) Dacă un om lasă în urmă bunuri, e sigur că vor fi oameni care să se ciorovăiască aprig pentru ele, zbierând: Eu îl vreau pe ăsta! (...) Probabil că de unele lucruri nu ne putem lipsi în viața de zi cu zi, cât despre celelalte, cel mai bine e să nu ai nimic.»

            Printre noi sunt destui oameni care cred ca dietele raw-vegan și mâncatul sănătos, în general, sunt elixire, garanții ale sănătății, dacă nu chiar ale vieții veșnice (http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/raw-vegan-sinonimul-sanatatii-vesnice-13249182). Ca în bancul cu cei doi bătrâni ajunși în Rai, unde doamna zice: «Ce frumos e aici!», iar domnul răspunde acru: «Eu ți-am spus, dar tu nu și nu, că să mâncăm sănătos.». Și Kenkō are o intervenție la acest subiect, cel puțin ironică (Tsurezuregusa, 68):
            «Era cândva în Tsukushi un om, polițist, se pare, care timp de mulți ani a mâncat în fiecare dimineață două ridichi prăjite, convins fiind că ridichile sunt remediul suprem pentru toate bolile. Odată, niște dușmani au atacat clădirea jandarmeriei și au încercuit-o, alegând un moment în care era pustie. Tocmai atunci, doi oșteni s-au năpustit afară din clădire și s-au încăierat cu dușmanii, luptând fără să se sinchisească dacă mor sau nu, până ce i-au alungat pe toți. Polițistul, foarte mirat i-a întrebat pe cei doi oșteni: Domnilor, v-ați luptat de mai mare mirarea, dacă mă gândesc nu v-am văzut niciodată pe aici. Pot să vă întreb cine sunteți?  Suntem ridichile pe care le-ai mâncat cu credință în fiecare dimineață timp de atâția ani, au răspuns ei și cu aceste cuvinte au dispărut. Atât de adâncă a fost credința lui în ridichi, încât s-a putut întâmpla până și o astfel de minune. »

            Uneori mă enervez pe centralismul statului român, pe decizii (care mă afectează cumva) luate în agitația din Mordor, pardon, din București, din interesele meschine ale miticilor. Și-aunci îmi amintesc ce zicea omul sfânt Gyōren din Hiden-in (cuvinte notate de Kenkō, Tsurezuregusa, 141):
«Odată a venit un om din locul de unde se trăgea el și, pe când stăteau la taifas, a zis:
- Poți să te încrezi în ceea ce zice un om din răsărit. Oamenii din capitală se pricep să facă promisiuni, dar nu te poți bizui pe ei.
Omul sfânt a răspuns:
- Îmi dau seama de ce gândești așa, dar, după ce am trăit în capitală mult timp și am ajuns să cunosc bine oamenii, nu cred că firea lor e mai rea. Sunt atât de amabili și buni la inimă, că nu pot să refuze de-a dreptul orice li s-ar cere. Dat fiind că nu-și pot scoate la iveală gândurile, nu le rămâne decât să se declare de acord cu orice cerere. Nu îi amăgesc pe ceilalți cu bună știință, dar mulți dintre ei sunt săraci și nu le stă în puteri să facă întocmai ceea ce ar vrea. Se întâmplă adesea ca, lucru la care ne putem aștepta, să nu fie în stare să se țină de cuvânt. Oamenii din răsărit, deși mă număr printre ei, nu au inimile atât de bune și nici la fel de multă simpatie pentru ceilalți. Sunt aspri și zic nu de la bun început, ca să nu li se mai ceară nimic. »

Sunt multe exemple cu asemenea învățături în jurnalul de idei al lui Kenkō, relevante și pentru românul de azi, cu toate că a fost scris la începutul secolului XIV când la nord de Dunăre singurul care știa carte era, probabil,  mitropolitul Ungrovlahiei. Nu le pot consemna pe toate, ci mai notez doar una, bună pentru momentul când te enervează femeile din jur. Aici se poate vedea un Kenkō misogin și maschilist până-n măduva oaselor (Tsurezuregusa, 107):
       «Ne-am putea întreba, atunci, ce făpturi importante trebuie să fie femeile ca să stârnească o așa teamă în bărbați. De fapt, toate femeile sunt din fire puse pe rele. Au un egoism adânc înrădăcinat, sunt cum nu se poate mai apucătoare, n-au nici o aplecare către rațiune, nu pregetă să se lase în voia practicilor superstițioase. Sunt iscusite la vorbă, dar pot să nu scoată un cuvânt  când li se pune până și cea mai nevinovată întrebare. Am putea crede că asta înseamnă că sunt prudente, dar pot la fel de bine să înceapă să discute, fără să li se ceară părerea, chestiuni peste care ar fi fost mai bine să se treacă în tăcere. Ingeniozitatea lor în brodarea poveștilor e mai presus de înțelepciunea oricărui bărbat, dar atunci când minciunile lor ies la iveală nu-și dau niciodată seama. Femeile sunt viclene, dar proaste. Ce neplăcut e să fii silit să le îndeplinești dorințele ca să le intri în voie. Ce femeie merită atâta respect? Chiar dacă ar exista vreo femeie inteligentă, cu siguranță s-ar dovedi rece și fără vino’ncoace. Doar atunci când un bărbat înrobit de iubire îi face curte unei femei pare ea fermecătoare și amuzantă.»

sâmbătă, 2 aprilie 2016

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)


             · Trăiesc într-o țară a contrastelor. Adică într-un loc unde un om de știință este ridicat, după niște criterii recunoscute de stat, la cea mai înaltă recunoaștere, fiind primit în Academia română la zenitul carierei, și unde, același om, nu se califică, după alte criterii, recunoscute de același stat,  să depună un banal proiect de cercetare. Dacă cineva, de pildă domnul ministru Curaj, reușește să mă convingă că așa ceva este normal, îmi dau demisia din învățământul univesitar și îi pup din mers pe toți birocrații imbecili care au făcut posibil acest lucru.
            · Când am fost în Canada m-am întrebat cât o să mai dureze până când o să-i persecute și la noi pe fumători. Ei, acum am răspunsul: a durat circa 7 ani, ca în Biblie. Acum fumătorii sunt scoși în afara gardurilor, dincolo de poartă, nu de ușă,  la nu-știu-câți pași de intrare, într-o lege copiată după Canada sau Norvegia și aplicată prost de niște oameni cu suflet de lacheu.

sâmbătă, 26 martie 2016

PRIN SATUL NAPOCA (3)





Distrugerea unui templu

Lângă blocul meu se construiește un altul, destul de aproape, conform planului de degringoladă urbanistică din satul Napoca. Zi-lumină, ca la Bumbești – Livezeni, excavatoarele sapă fundația noului bloc. M-am întrebat dacă au aviz de la Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național, dar nu mi s-a părut important, dat fiind ca zona unde locuiesc este una fără vestigii arheologice reperate. Deci, probabil că au primit aviz, nu cu descărcare de sarcină arheologică sau supraveghere, ci, conform legislației, cu obligativitatea anunțării autorităților în cazul descoperirii unor urme de cultură materială din vremurile de demult.

N-am putut să mă abțin și, din defect profesional, m-am tot uitat în gropile lor. Nu am văzut nici un ciob, dar atenția mi-a fost atrasă de niște sculpturi din piatră, din gresie, de formă sferoidală sau de combinații de volume sferice din care rezultă chiar siluete antropomorfe. M-am tot întrebat de când sunt aceste sculpturi, pe care vecinii le-au luat pentru a înfrumuseța / decora spațiul verde din fața scării? Dacă sunt opere de artă din vechime, de pe vremurile când omul nu cunoștea ceramica? Dacă constructorul neatent a distrus un templu, un loc sacru al înaintașilor noștri de foarte demult? Așa că m-am documentat și am aflat că sunt într-adevăr sculpturi și că, în funcție de unghiul de incidență a razei soarelui, transmit mesaje codate din vremuri imemoriale, atlanto-pelasge. Sunt lucrări ale unor Brâncuși anonimi ancestrali care populau spațiul autohoton înaintea strămoșilor daci. Niște proto-daci neolitico-pelasgi din ere aproape geologice. Este o împărăție împietrită cifrată, după cum ne spune poetul protocronist. Cifrul pentru decriptarea acestor mesaje ni-l oferă formula metamorfozei orfice, regăsită în mitologia populară românească. Statuile ilustrează «dogma tinereții fără bătrânețe și a nemuririi omului carpato-danubian originar». Personajul masculin reprezentat este Dionysos - Făt Frumos – Prîslea de Crô-Magnon și este descris în felul următor de către poet: «Mesager, purtător al soliilor, prototipul muritorului de Crô-Magnon carpato-danubian, eroul salvator, omul ridicat mai apoi la rangul de semizeu, de zeu suprem. Și iată cum omul primordial, Purușa indicul, Anthropos europeanul, zeul mai apoi, părinte al nostru se arată a fi botos; cel cu părul lung, cel cu strâmtă frunte, cel îmbrăcat în piei, trăind în peșteri și în locuințe pe piloți deasupra lacurilor, vânătorul și îmblînzitorul de fiare» (Ion Gheorghe, Mitul zburătorului (Opiniile poetului despre lumea miturilor autohtone), București, Ed. Eminescu, 1974, p. 8, 15). Uitându-mă printre statuile găsite nu am găsit reprezentări ale acestui Rahan autohton, doar ale unei femei, o Madonă atlanto-pelasgă sau, poate chiar Dochia cu oile, văzute ca miorițe sferoidale, din mitul călinescian al etnogenezei românești. Lăsând deoparte gluma și bla-bla-urile ezoteric-perenialiste trebuie spus că sunt de fapt niște pietre simple, niște concrețiuni grezoase, numite trovanți sau «ouă de Feleac». Sunt naturale și nu s-a distrus nici un fel de templu. Mai multe pot fi văzute în Muzeul trovanților din Costești, jud. Vâlcea (https://ro.wikipedia.org/wiki/Trovant).




joi, 3 martie 2016

PATRIMONIU




Despre dezastre arheologice în SUA și patrimoniul românesc

Cartea scrisă de Darby C. Stapp și Julia G. Longenecker (Avoiding Archaeological Disasters. A Risk Management Approach, Left Coast Press Inc., Walnut Creek, 2009) se deschide, din prefață, cu o istorie banală în care un excavatorist, săpând, scoate cupa plină cu lemn, piatră, fragmente ceramice și oase. Acolo în SUA, pentru că există legi și se și aplică, proiectul se oprește iar antreprenorii, arheologii, birocrații și părțile civice interesate țin ședință după ședință pentru a hotărî ce să facă în continuare. Costs escalate, schedules evaporate, and people become frustrated, angry, and confused (p. 9)
Se întâmplă și în România, în fiecare zi. Aproape sigur, chiar în acest moment undeva, într-un sat sau oraș de la noi, un constructor distruge un context arheologic.  De cele mai multe ori evenimentul trece neobservat, instituțiile statului (direcțiile și poliția de patrimoniu) fiind subdimensionate și toată energia civică fiind concentrată pentru salvarea Roșiei Montane. În plus, primul om în stat, fostul președinte Traian Băsescu, devine frustrat, nervos și confuz și vrea să modifice și bruma de legislație de protecție a patrimoniului astfel încât autostrăzile să nu se mai împiedice de «două cioburi» sau de o «mierlă cu penele nu știu cum»[1].
În cartea autorilor americani, în capitolul 2, The Anatomy of Archaeological Disasters, sunt prezentate două exemple, două studii de caz: The Blaine Wastewater Treatment Facility Expansion Project (în Blaine, Washington, la nord de Seattle) și The Port Angeles Graving Dock Project (în Port Angeles, Washington). În ambele cazuri construcții industriale au afectat (distrus parțial) patrimoniul arheologic (istoric) respectiv situri arheologice ale indienilor americani.
O să rezum unul dintre ele pentru a putea inventaria etapele și procedurile unei săpături arheologice preventive din US of A.
În cazul Blaine a existat un raport inițial de diagnoză arheologică făcut de o cunoscută firmă de «cultural resource» din zona Pacificului de Nord-Vest, raport care a descris situl și cimitirul și a detaliat munca de cercetare arheologică preliminară construcției. Se cunoștea de câteva decenii că în zonă este un cimitir al indienilor americani (tribul Lummi), câteva zeci de morminte fiind descoperite anterior de arheologii unei universități locale. Arheologul a încercat să coreleze planurile cercetărilor vechi cu cel al proiectatei instalații industriale, fără succes. În plus, membrii comunității tribale locale au confirmat faptul că cimitirul a fost folosit și în vremuri mai recente.
În faza următoare arheologul care a câștigat lucrările a semnat un contract (a memorandum of agreement) cu finanțatorul lucrărilor - RDA (Rural Development Agency) și executantul proiectului (autoritatea locală – City of Blaine), cu SHPO (pronunțat «ship-o», the Washington State Historic Preservation Officer), dar și cu Lummi Nation (reprezentanții comunității locale). Înainte de demararea proiectului agenția federală care a oferit banii pentru proiect a solicitat o documentație care să certifice faptul că locul ales respectă condiții prevăzute în legislația existentă, de exemplu, NEPA (National Environmental Policy Act) și NHPA (National Historic Preservation Act). Secțiunea 106 din NHPA prevedea obligativitatea unei evaluări arheologice.
Firma de arheologie locală (cu o bună reputație și vastă experiență) care a făcut evaluarea inițială a pierdut licitația, în detrimentul unei firme de construcții internațională (cu o mică divizie arheologică), care a făcut o ofertă mai apropiată de cât era dispusă primăria din Blaine să cheltuiască (aproximativ 50 000 USD, din care 40000 USD erau destinați lucrărilor arheologice propriu-zise).
În agreement-ul arheologilor cu părțile interesate s-au prevăzut metode non-distructive de diagnoză (scanare cu ground-penetrating radar) și 20 de sondaje stratigrafice manuale cu dimensiunile de 1 x 1 m (vezi plan).
În faza anterioară construcției s-au executat, cu mijloace mecanice, două secțiuni lungi, pentru a vedea unde se află complexele și, în funcție de asta, să se amplaseze cele 20 de sondaje. În prima zi s-au identificat oase umane, drept care, arheologii, urmând procedurile din contract, au contactat reprezentanții tribali și le-au transferat acestora.  În următoarele 10 zile arheologii nu au mai raportat tribului descoperirea de oase umane.  După această perioadă o comisie de specialiști (arheologi) și doi reprezentanți ai Lummi Nation au vizitat situl. Nu s-au văzut oase umane, doar numeroase artefacte, fără identificarea complexelor arheologice (structuri de locuit). Pe baza acestor observații arheologul a recomandat primăriei începerea construcției (planificarea activităților nu a mai permis pregătirea raportului arheologic), cu supraveghere arheologică (o echipă de două persoane, supervizată de arheologul șef). Ar fi trebuit să fie și doi reprezentanți ai tribului, dar participarea acestora a fost suspendată din rațiuni financiare. Din prima zi au fost descoperite oase, pe care cei care supravegheau, nu le-au identificat ca fiind umane (din cauza lipsei de experiență). În a patra zi au fost descoperite mai multe oase, dintre care unele au fost, însă, identificate ca umane. Din motive niciodată explicate nu s-au respectat înțelegerile și contractul semnat și nimeni nu a contactat tribul sau autoritățile. Pentru că au continuat să descopere morminte, lucrul a încetat și arheologii au prelevat oasele umane, artefactele și au documentat situația din teren. În a șasea zi autoritatea locală și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu creșterea costurilor, datorate încetării lucrărilor de construcții. Până la sfârșitul celei de-a doua săptămâni de excavații au fost identificate, prelevate și puse în cutii circa 30 de morminte. Cu excepția unui mesaj telefonic (voice mail) la sediul tribal, nu s-au raportat descoperirile către tribul Lummi.
În a 16-a zi un reprezentant tribal a vizitat situl, a aflat despre descoperirea mormintelor și a anunțat Washington SHPO și, în câteva zile, lucrările au fost oprite. SHPO a decis că mutarea a două duzini de morminte a fost o încălcare a contractului, acesta a fost denunțat și procesul a început.
S-a aflat că o mare cantitate de pământ a fost excavată din zona cimitirului, transportată în altă parte pentru amenajări și împrăștiată pe o mare suprafață (cu tot cu oasele umane). Munca de recuperare a oaselor a continuat și zece ani mai târziu.
După mai mulți ani de procese s-a ajuns la o înțelegere prin care comunitatea Lummi a primit din partea firmei de construcții și a autorității locale din Blaine despăgubiri de 5 000 000 USD. Proiectul nu a mai fost început pe acel teren și o altă locația a fost găsită pentru construirea stației de epurare. Membrii tribului au fost afectați de faptul că strămoșii lor au fost dezgropați și oasele lor împrăștiate across the landscape. Nici un raport arheologic n-a fost vreodată produs, așa că, conchid autorii, din orice perspectivă am privi lucrurile, acest proiect a fost un dezastru arheologic.
Cartea continuă cu alte exemple, cu o strategie a planificării lucrărilor, cu tehnici de management al riscului, cu anexe despre legislația și structurile instituționale din diverse țări din lume (sunt amintite 23 de țări europene, dar nu și România).
În România nu se va întâmpla niciodată ceva care să respecte acest scenariu al succesiunii evenimentelor și raportul acțiuni – consecințe, din mai multe motive. În primul rând lipsesc «indienii», adică lipsesc actorii interesați în păstrarea patrimoniului. Pentru comunitățile locale din țara noastră vestigiile arheologice sunt din categoria «două cioburi», ele nu aparțin nimănui, nu sunt revendicate de comunitate, sunt prostii inutile care încurcă lucrările agricole sau de construcție. Iar arheologii, pentru simplul fapt că par interesați de asemenea prostii, sunt niște ciudați care umblă după potcoave de cai morți și oale sparte. Mai sunt, desigur, și excepții. Proiectul construirii unei parcări subterane în Cluj-Napoca, pe străzile Universității și Mihail Kogălniceanu, deci în a doua incintă medievală a Clujului, a mobilizat, în toamna 2012, energiile comunității maghiare care a protestat timid în presă și în proximitatea sondajului arheologic. Proiectul a fost abandonat de Primăria Cluj-Napoca, probabil din alte considerente, dar exemplul e suficient pentru a demonstra că uneori ruinele pot fi revendicate. Vestigiile romane ale Clujului sunt clamate de românii verzi, cele medievale de maghiari.
Apoi, vestigiile nu sunt protejate de statul român. În fiecare județ există câte o direcție județeană pentru cultură și patrimoniu unde ar trebui să lucreze și un arheolog specialist pe post de consilier. Nu cunosc organigramele direcțiilor județene din țară dar știu sigur că nu toate au un angajat specializat pe problemele patrimoniului arheologic (de obicei sunt arhitecți, specialiști în patrimoniul construit, și el extrem de important și aflat sub asediu din cauza modernizării edilitare). În comisiile zonale ale monumentelor, organisme consultative ale direcțiilor, abia dacă mai există câte un arheolog pentru patru județe, rătăcit printre arhitecți și ingineri constructori. Poliția de patrimoniu are un angajat pe județ. Și-atunci, mă întreb, cum poate o asemenea structură subdimensionată și subfinanțată, să gestioneze riscurile distrugerii patrimoniului arheologic?
Celălalt punct slab al cazului Blaine, diagnoza arheologică insuficientă și nerespectarea procedurilor de protecție a patrimoniului, este regulă în România de azi. Foarte puține lucrări care implică excavații și, deci, distrugerea vestigiilor din sol și subsol ajung să urmeze calea procedurilor legale. De obicei, birourile de urbanism din primării, acordă autorizații de construcție fără să țină cont de faptul că perimetrele se află în zone cu vestigii reperate (sau, mai mult chiar, în zonele de protecție arheologică). Este adevărat și că planurile de urbanism general și zonal ale localităților nu sunt aduse la zi și zonele de protecție nu sunt delimitate corect sau deloc. Deficitară este, în România, și inventarierea și cartarea zonelor cu vestigii arheologice reperate.
Nu cred că lucrări de construcție au fost oprite pentru «două cioburi» sau că cineva a plătit despăgubiri în România pentru distrugerea unui sit arheologic. Societatea civilă ignoră în bună măsură riscul distrugerii patrimoniului și asediul continuu la care sunt supuse moștenirile cultural-istorice (fie că e vorba de patrimoniu arheologic, construit sau imaterial). Pentru politicieni și administrația centrală problemele legate de prezervarea și/sau salvarea patrimoniului arheologic sunt piedici suplimentare în calea proiectelor economice și a planurilor mărețe de dezvoltare a infrastructurii. Legislația, și așa permisivă, este greu de aplicat și respectat de către toți actorii implicați. Despre corectitudinea licitațiilor și a acordării contractelor de execuție a lucrărilor (și de descărcare de sarcină arheologică) nu are rost să mai amintim (e suficient să deplângem condiția noastră balcanică și să dăm vina pe moștenirea bizantină și influența otomană).

Credeam că va fi reconfortant, ca român, să citesc această carte și să văd că nu suntem singurii care ne distrugem cu zâmbetul pe buze patrimoniul arheologic și istoric. Dar efectul scontat a fost invers, cazurile americane nu au făcut decât să sublinieze, să evidențieze, disfuncțiile societății noastre, să ne arate cât de departe suntem de soluții. La noi principala problemă este disprețul față de bunul public și bagatelizarea și nerespectarea legilor (National Environmental Policy Act = «mierlă cu penele nu știu cum»; National Historic Preservation Act = «două cioburi»).








[1]http://www.ziare.com/basescu/presedinte/basescu-de-cate-ori-dai-de-doua-cioburi-se-opresc-lucrarile-la-autostrada-862332.

duminică, 21 februarie 2016

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)

Trăim în lumile vârstelor noastre. Lumea copilăriei mele rămâne umbrită de privațiunile și restricțiile anilor ’80, de defecțiunile unei societăți deraiate de la proiectul inițial. Lumea adolescenței era colorată și exuberantă, fără reguli prea multe, proteică, în căutarea unui sens, adică lumea tranziției din anii ’90. Cea în care trăim e greu de definit, pentru că ne lipsește privirea de sus pe care ne-o dă timpul care a trecut. Cert este faptul că lumea noastră de azi a pierdut mult sub raportul egalității sociale față de epoca RSR. Deși eșuat, proiectul socialist a reușit cumva să ne uniformizeze procustian. Detestabile au fost metodele prin care a făcut asta, anume amputarea inteligențelor și instalarea domniei proștilor, anume a dictaturii celor mulți. Nu cred că mai pot exista reparații, de genul condamnărilor lui Vișinescu și Ficior (ultimul încă arogant și impertinent cred că totuși trebuie pedepsit în justiție și numai așa din principiu) sau restitutiones in integrum ale proprietăților. Cred că răul făcut este ireparabil, că trebuie să învățăm din asta conform îndemnului ciceronian și să mergem mai departe. Nu spre o ordine socială din cărțile lui Marx aplicată realului, ci spre restaurarea egalității. M-am tot întrebat în frământările mele ideologice cum se poate face asta, ce soluție poate exista în afara luptei de clasă? Ce e egalitatea socială, altceva decât o idee frumoasă? Cum se poate transpune practic, în așa fel în cât să nu genereze alte inegalități. Instinctul proprietății este cablat în genele noastre de homo sapiens. Nimeni nu renunță de bunăvoie la ceea ce consideră că îi aparține. Și atunci cum să lupți pentru egalitate socială altfel decât prin revoluție? El Marxismo – Leninismo abrirá el sendero luminoso hacia la revolucíon. Se presupune prea adesea, necritic, că retorica și activitățile revoluționarilor reflectă credințele lor sincere și onorabile născute din dorința de justiție politică și socială pentru poporul lor și sunt trecute cu vederea alte motivații cum ar fi setea de putere și răzbunare, ura distrugătoare (chiar dacă poate părea justificată) și predispoziția pentru anomia prezentă în fiecare răsturnare a ordinii existente.

Cred, totuși, că activismul civic și protestul social sunt bune, atâta timp cât nu se sustrag scopurilor lor și nu se autonomizează în protest de dragul protestului. Este bine să existe, pentru echilibru în lumea noastră în care inegalitățile sociale se adâncesc zilnic. Un pic de anarhism este bun, deci, atâta timp cât nu degenerează în troțkism. Dacă eliminăm protestul și revolta ce mai rămâne lumii de azi pentru estomparea inegalităților? Nu știu, poate lupta sindicală, caritatea, simplitatea voluntară, ecologismul ca substitut al acțiunii politice....



marți, 16 februarie 2016

NOTE ZILNICE

• Fetișizarea culturii din epoca comunistă a generat conceptul de «întâlniri admirabile». Adică, cei retranșați în cultural, absenți din societatea dominată de totalitar, se întâlneau decisiv pe coordonate literare. Dincolo de paseimul ideii, este ceva adevărat aici. Acum 15 ani, am scos o carte din raft și i-am dat-o  prietenului J.-R. Azi citesc Apropiaciones de la Antigüedad. De getas, godos, Reyes Católicos, yugos y flechas, Madrid, 2015. A fost un gest anodin, gratuit și neintenționat, cu consecințe peste ani. Nu mă miră faptul că îmi aduc eu aminte, ci că și-a adus aminte J.-R.   

• Știința istorică la români a suferit o evoluție mai specială. Izolarea bibliografică din anii comunismului a dat naștere unor idei ciudate, gălbejite și contorsionate ca plantele de seră.  Maladiile acestea se recunosc ușor de către oricine petrece un timp într-o bibliotecă adevărată din lumea civilizată.
În urmă cu mulți ani am mers în Italia să cercetez un subiect omniprezent în literatura românească de specialitate: gemele abrasax considerate de către aproape toți istoricii și arheologii români ca ilustrând gnoza creștină, în varianta ei basilidiană. Oricât am căutat în bibliografia din secolul XX despre Gnoză și Basilide n-am găsit referiri la gemele de tipul acesta. Doar în literatura anticarilor și până în secolul XIX, fapt care ne arată defazarea și întârzierea mediului de specialitate românesc. Așa că m-am întors și am scris despre magie antică și geme abrasax care erau, de fapt, instrumenta ale magicienilor. Toți au pufnit  și s-au uitat la mine ciudat atunci.
Acum câțiva ani, într-o bibliotecă canadiană, am căutat să mă lămuresc asupra funcționalități unor artefacte, niște tipare de teracotă care, în bibliografia românească, erau considerate tipare pentru confecționarea unor prăjituri /pituțe care se dădeau cu ocazia sărbătorilor religioase. Trebuie să spun că nu am găsit nici o bibliografie unde să fie considerate ca atare, în afară de două articole românești și un articol unguresc interbelic care le-a inspirat. În rest, în toată literatura pe care am găsit-o acolo erau considerate médaillons d’applique pentru confecționarea de vase ceramice cu decor în relief. La noi continuă să se viseze pituțe, prăjituri, biscuiți și se poartă polemici care încing spiritele. Vorba lui C. Daicoviciu, nesciendi ars… În asta excelăm noi, mari profesori și oameni de știință români.

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (2)

Acesta nu este un manual de dezvoltare personală, de wellness, pentru că nu e vorba aici despre succes și fericire, în genul cărților Cum să ai succes în 10 pași, ci despre rezistență și supraviețuire.

• Standarde scăzute.


Toți trebuie să fim conștienți că nimic în țara noastră nu este făcut la standarde normale. Adică stasul și exigența au scăzut și ne mulțumim cu puțin. Suntem obișnuiți să zicem că aceia care ne conduc nu corespund, că clasa politică e sub orice critică. În fapt, același standard este peste tot, în toate sectoarele vieții sociale. Fie că este vorba despre învățământ, sănătate, construcții, servicii, știință, totul este la nivel scăzut și buget redus. Cei mai buni indicatori ai degringoladei generale sunt perfecțiunea în scripte și omniprezența actorilor-eroi. Acolo unde domnește incompetența trebuie să fie clar că toți cei evaluați vor lua nota 10. Indiferent de tipul inspecției, comisiei de concurs etc., unde toți sunt unanimi că totul este perfect, acolo duhoarea este mai mare. Mulți de 10 și de foarte bine în acte și comentarii uniforme copiate din hârtii vechi ne asigură că e o conspirație universală a celor mulțumiți, pentru a păstra status quo-ul. Nimeni, în țara noastră, nu e dispus măcar să încerce să zică NU, dacă asta îi periclitează poziția (și aici nu mă refer la nu știu ce poziții impresionante, ci la minabile locuri în comisii). Un alt simptom al mascaradei de competență în condiții de standarde scăzute este parada geniilor, vârfurilor, olimpicilor. De exemplu, în spitale: vedem cu toții că este dezastru, că nu au paturi și bolnavii stau pe scaun pe hol cu perfuzia în mână și amețiti de anestezic, că poți să mori în România de la o viroză, dar avem medici-eroi care fac cu un simplu bisturiu ce fac alții în vest cu tomografe, computere și bisturie laser. Sau în învățământ, de exemplu: vedem ca totul e simulare, că se reproduc programe de pe vremea când eram eu elev de către un minister inept și inspectorate veroase, că ne prefacem că totul e roz și perfect, și în același timp avem olimpici, mici genii împinse pentru a masca mizeria, a deturna atenția de la problema reală. Anume că avem standarde scăzute, că trăim în țara lui «merge și așa». Îmi place când unii conaționali se iluzionează că în vreun domeniu anume nu e așa. Că doctorii, săracii, își fac treaba. Că profesorii, în ciuda veniturilor derizorii de 25 de ani încoace, sunt dedicați și își dau și sufletul pentru elev. Că inginerii noștri, de școală veche, fac lucruri care dăinuie, poduri ca ale lui Apollodor din Damasc. Că jurnaliștii sunt corecți și luptă să scoată adevărul la lumină. Doar politicienii sunt așa cum sunt. Greșit, suntem toți la fel, funcționăm după aceleași standarde. Scăzute.

duminică, 10 ianuarie 2016

PATRIMONIU

Obiceiul țerii

În 1913, publicând monumente epigrafice de la Troesmis, Vasile Pârvan descrie condițiile de descoperire:
«În apropierea comunei Turcoaia, la sud de Iglița (Troesmis). Locuitorul Petcu Slave a găsit în anul 1904, întâmplător, pe pământul său de cultură așezat ca la vreo 1500 m de raza comunei, un zid de piatră gros de c. 0,55 m, pe care l-a distrus până la o adâncime de 1.70 m și pe o lungime de c. 3.50, scoțând după obiceiul țerii toate pietrele, pentru a le folosi la vreo clădirea de-a sa.»
Arheologul profită de ocazie și se lamentează suplimentar într-o notă de subsol, deplângând starea de fapt și nepăsarea cronică a autorităților:
«Socotesc ca o datorie de conștiință să protestez și cu acest prilej împotriva vandalismelor dela Celei, unde subt ochii jandarmilor și ai autorităților comunale, cu toate intervenirile noastre repetate, atât prin Ministerul Instrucțiunei cât și direct la inspectoratul general al Jandarmeriei, distrugerea importantelor resturi antice de la cetate (castelul antic) și de subt sat (orașul civil antic), continuă absolut neturburată». (V. Pârvan, Descoperiri nouă din Scythia Minor, în Analale Academiei Române, seria 11, tom XXXV, Mem. Secț. Ist., București, 1913, p. 491, n.1.).

Fenomenul are rădăcini adânci în civilizația locală, după cum se poate vedea din jurnalul cancelarului Transilvaniei, Bethlen Miklós. Acesta, studiind arhitectura în Germania, își construiește singur castelul pe moșia de la Sânmiclăuș (comuna Șona, județul Alba). Să-l lăsăm să vorbească pe întreprinzătorul nobil transilvan:
«În ăst an 1668, în mai, m-am apucat să așez pietrele casei din Sânmiclăuș (…). 1. Domnul a arătat într-un mod miraculos, prin scurmătură făcută de un porc și printr-un porcar, la hotarul de către Glogoveț, fundamentul unei cetăți păgâne, din pietrele căreia s-a format grosul. Asta trebuie să fi fost o construcție cumplit de veche, căci nici din istorie, nici din acte, nici din tradiții nu i-am putut da de urmă; n-am găsit nici o piatră sculptată, nici un document scris; avea un perete grozav de compact și atât de puternic, încât mai ușor se crăpa piatra de râu rezistentă decât varul; săparea sa a înghițit fier mult, pe ea au crescut stejari groși de rotunjimea unui butoi de patruzeci. Omul acela mi-a înfățișat-o pentru trei forinți și grâu opt banițe; întâi vătaful aproape că a omis-o și până-ntr-a treia zi nu a descoperit acolo decât praf de var și bucăți mici de alabastru; noi însă, discutând pe urmă cu tatăl meu, am trimis acolo o sută de oameni, poruncindu-le să taie de-a curmezișul muntele pe vârfu-i și astfel am dat de fundament. Avea un perimetru de șaizeci și opt de stânjeni și o formă, în funcție de loc, ovală, având la cele două capete câte un turn din care cel de către vârful  muntelui era compact de un stânjen și jumătate. Dacă Domnul nu ne-ar fi arătat asta, cred că nimic nu era cu casa aceea (…)». (Nicolae Bethlen, Descrierea vieții sale de către el însuși, trad. Francisc Pap, Cluj-Napoca, 2004, p. 123).


Petcu Slave a distrus zidul unei case din municipium Troesmense iar Nicolae Bethlen a devalizat cetatea medievală de la Glagoveț (jud. Alba). În ciuda legislației îmbunătățite nu s-a schimbat mare lucru privind protecția patrimoniului arheologic. Omul simplu din România distruge și refolosește vestigiile găsite pe pământul său sau distruge și ascunde urmele distrugerii. Autoritățile se prefac că protejează patrimoniul, iar arheologii se lamentează și protestează în note de subsol sau pe facebook. După obiceiul țerii...