Distrugerea
unui templu
Lângă blocul
meu se construiește un altul, destul de aproape, conform planului de
degringoladă urbanistică din satul Napoca. Zi-lumină, ca la Bumbești –
Livezeni, excavatoarele sapă fundația noului bloc. M-am întrebat dacă au aviz
de la Direcția Județeană pentru Cultură și
Patrimoniu Cultural Național, dar nu mi s-a părut important, dat fiind ca zona
unde locuiesc este una fără vestigii arheologice reperate. Deci, probabil că au
primit aviz, nu cu descărcare de sarcină arheologică sau supraveghere, ci,
conform legislației, cu obligativitatea anunțării autorităților în cazul
descoperirii unor urme de cultură materială din vremurile de demult.
N-am putut
să mă abțin și, din defect
profesional, m-am tot uitat în gropile lor. Nu am văzut nici un ciob, dar atenția
mi-a fost atrasă de niște sculpturi din piatră, din gresie, de formă sferoidală
sau de combinații de volume sferice din care rezultă chiar siluete
antropomorfe. M-am tot întrebat de când sunt aceste sculpturi, pe care vecinii
le-au luat pentru a înfrumuseța / decora spațiul verde din fața scării? Dacă sunt opere de artă din vechime, de pe vremurile când
omul nu cunoștea ceramica? Dacă
constructorul neatent a distrus un templu, un loc sacru al înaintașilor noștri
de foarte demult? Așa că m-am documentat și
am aflat că sunt într-adevăr sculpturi și
că, în funcție de unghiul de incidență a razei soarelui, transmit mesaje codate
din vremuri imemoriale, atlanto-pelasge. Sunt lucrări ale unor Brâncuși anonimi
ancestrali care populau spațiul autohoton înaintea strămoșilor daci. Niște proto-daci neolitico-pelasgi din ere aproape
geologice. Este o împărăție împietrită cifrată, după cum ne spune poetul
protocronist. Cifrul pentru decriptarea acestor mesaje ni-l oferă formula
metamorfozei orfice, regăsită în mitologia populară românească. Statuile
ilustrează «dogma tinereții fără bătrânețe și
a nemuririi omului carpato-danubian originar». Personajul masculin reprezentat
este Dionysos - Făt Frumos – Prîslea de Crô-Magnon și este descris în felul următor de către
poet: «Mesager, purtător al soliilor, prototipul muritorului de Crô-Magnon
carpato-danubian, eroul salvator, omul ridicat mai apoi la rangul de semizeu,
de zeu suprem. Și iată cum omul
primordial, Purușa indicul, Anthropos europeanul, zeul mai apoi, părinte al
nostru se arată a fi botos; cel cu părul lung, cel cu strâmtă frunte, cel
îmbrăcat în piei, trăind în peșteri și
în locuințe pe piloți deasupra lacurilor, vânătorul și îmblînzitorul de fiare» (Ion Gheorghe, Mitul zburătorului (Opiniile poetului
despre lumea miturilor autohtone), București,
Ed. Eminescu, 1974, p. 8, 15). Uitându-mă printre statuile găsite nu am găsit
reprezentări ale acestui Rahan autohton, doar ale unei femei, o Madonă
atlanto-pelasgă sau, poate chiar Dochia cu oile, văzute ca miorițe sferoidale,
din mitul călinescian al etnogenezei românești. Lăsând deoparte gluma și
bla-bla-urile ezoteric-perenialiste trebuie spus că sunt de fapt niște pietre
simple, niște concrețiuni grezoase, numite trovanți sau «ouă de Feleac». Sunt
naturale și nu s-a distrus nici un fel
de templu. Mai multe pot fi văzute în Muzeul trovanților din Costești, jud. Vâlcea
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Trovant).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.