PRIN SATUL NAPOCA (3)

Distrugerea unui templu

Lângă blocul meu se construiește un altul, destul de aproape, conform planului de degringoladă urbanistică din satul Napoca. Zi-lumină, ca la Bumbești – Livezeni, excavatoarele sapă fundația noului bloc. M-am întrebat dacă au aviz de la Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național, dar nu mi s-a părut important, dat fiind ca zona unde locuiesc este una fără vestigii arheologice reperate. Deci, probabil că au primit aviz, nu cu descărcare de sarcină arheologică sau supraveghere, ci, conform legislației, cu obligativitatea anunțării autorităților în cazul descoperirii unor urme de cultură materială din vremurile de demult.

N-am putut să mă abțin și, din defect profesional, m-am tot uitat în gropile lor. Nu am văzut nici un ciob, dar atenția mi-a fost atrasă de niște sculpturi din piatră, din gresie, de formă sferoidală sau de combinații de volume sferice din care rezultă chiar siluete antropomorfe. M-am tot întrebat de când sunt aceste sculpturi, pe care vecinii le-au luat pentru a înfrumuseța / decora spațiul verde din fața scării? Dacă sunt opere de artă din vechime, de pe vremurile când omul nu cunoștea ceramica? Dacă constructorul neatent a distrus un templu, un loc sacru al înaintașilor noștri de foarte demult? Așa că m-am documentat și am aflat că sunt într-adevăr sculpturi și că, în funcție de unghiul de incidență a razei soarelui, transmit mesaje codate din vremuri imemoriale, atlanto-pelasge. Sunt lucrări ale unor Brâncuși anonimi ancestrali care populau spațiul autohoton înaintea strămoșilor daci. Niște proto-daci neolitico-pelasgi din ere aproape geologice. Este o împărăție împietrită cifrată, după cum ne spune poetul protocronist. Cifrul pentru decriptarea acestor mesaje ni-l oferă formula metamorfozei orfice, regăsită în mitologia populară românească. Statuile ilustrează «dogma tinereții fără bătrânețe și a nemuririi omului carpato-danubian originar». Personajul masculin reprezentat este Dionysos - Făt Frumos – Prîslea de Crô-Magnon și este descris în felul următor de către poet: «Mesager, purtător al soliilor, prototipul muritorului de Crô-Magnon carpato-danubian, eroul salvator, omul ridicat mai apoi la rangul de semizeu, de zeu suprem. Și iată cum omul primordial, Purușa indicul, Anthropos europeanul, zeul mai apoi, părinte al nostru se arată a fi botos; cel cu părul lung, cel cu strâmtă frunte, cel îmbrăcat în piei, trăind în peșteri și în locuințe pe piloți deasupra lacurilor, vânătorul și îmblînzitorul de fiare» (Ion Gheorghe, Mitul zburătorului (Opiniile poetului despre lumea miturilor autohtone), București, Ed. Eminescu, 1974, p. 8, 15). Uitându-mă printre statuile găsite nu am găsit reprezentări ale acestui Rahan autohton, doar ale unei femei, o Madonă atlanto-pelasgă sau, poate chiar Dochia cu oile, văzute ca miorițe sferoidale, din mitul călinescian al etnogenezei românești. Lăsând deoparte gluma și bla-bla-urile ezoteric-perenialiste trebuie spus că sunt de fapt niște pietre simple, niște concrețiuni grezoase, numite trovanți sau «ouă de Feleac». Sunt naturale și nu s-a distrus nici un fel de templu. Mai multe pot fi văzute în Muzeul trovanților din Costești, jud. Vâlcea (https://ro.wikipedia.org/wiki/Trovant).