Kenkō, Tsurezuregusa (Însemnări din ceasuri de zăbavă). Eseuri budiste, București,
Ed. Humanitas, 2015.
Din pespectiva mea, ca român recent, e
greu să îmi imaginez ca această carte a fost scrisă de un om care a trăit la
sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea., pe vremea
când Basarab întemeia Țara Românească. I. este mefientă vizavi de
înțelepciunile orientale și am încercat să-i explic că aici nu este nici o
filosofie taoistă sau budistă, ci pur și simplu un jurnal stoic al realităților
cotidiene din secolul XIV japonez, un jurnal al unui Aulus Gellius nipon,
paradoxografic pe alocuri, care e surprinzător de actual, izbitor de simplu și
de banal. E un om care citește, se uită în jur și comentează despre cărțile
citite, despre lumea lui și cei de lângă el. Simplitatea aceasta și resemnarea
stoică în fața curgerii inexorabile a timpului (frumusețea lucrurilor stă în
schimbare, în faptul că sunt trecătoare, etc.) au un efect cathartic,
eliberator. Este varianta zen budistă a Călătoriei libere a lui Zhuangzi.
Citindu-l pe Kenkō găsești îndemnuri și
pilde care te ajută să te orientezi în haosul cotidian. Când vopseam balconul,
la etajul 3, cu panourile scoase, mă gândeam la Kenkō, Tsurezuregusa, 109:
«Un bărbat care era faimos pentru
meșteșugul cățărării în copaci îl îndruma pe un altul să urce într-un copac
înalt. I-a poruncit să taie crengile din vârf și, în acele momente, când omul
părea să fie în mare primejdie, maestrul n-a zis nimic. De-abia când omul
cobora și a ajuns la nivelul streșinii meșterul a strigat:
- Ai grijă! Fii atent cum cobori!
L-am întrebat:
- De ce ai grăit așa? La acea înălțime
putea să sară jos, dacă voia.
- Tocmai asta-i chichița, a zis omul.
Câtă vreme a fost sus, la înălțime amețitoare, și crengile erau gata să se
rupă, era așa de înspăimântat că n-am zis nimic. Greșelile se fac întotdeauna
atunci când oamenii ajung în locurile unde e ușor »
Când
aud la tv știri cu mărirea salariilor bugetarilor îmi vine în minte simplitatea voluntară din Kenkō, Tsurezuregusa,
140: «Când moare omul cu scaun la cap nu lasă în urmă bunuri. Dacă a adunat
lucruri fără valoare, e stânjenitor să fie descoperite. Dacă lucrurile sunt de
bună calitate, moștenitorii se întristează gândindu-se cât de legat trebuie să
fi fost de ele. (...) Dacă un om lasă în urmă bunuri, e sigur că vor fi oameni
care să se ciorovăiască aprig pentru ele, zbierând: Eu îl vreau pe ăsta! (...) Probabil că de unele lucruri nu ne putem
lipsi în viața de zi cu zi, cât despre celelalte, cel mai bine e să nu ai
nimic.»
Printre
noi sunt destui oameni care cred ca dietele raw-vegan și mâncatul sănătos, în
general, sunt elixire, garanții ale sănătății, dacă nu chiar ale vieții veșnice
(http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/raw-vegan-sinonimul-sanatatii-vesnice-13249182).
Ca în bancul cu cei doi bătrâni ajunși în Rai, unde doamna zice: «Ce frumos e
aici!», iar domnul răspunde acru: «Eu ți-am spus, dar tu nu și nu, că să mâncăm
sănătos.». Și Kenkō are o intervenție la acest subiect, cel puțin ironică (Tsurezuregusa, 68):
«Era
cândva în Tsukushi un om, polițist, se pare, care timp de mulți ani a mâncat în
fiecare dimineață două ridichi prăjite, convins fiind că ridichile sunt
remediul suprem pentru toate bolile. Odată, niște dușmani au atacat clădirea
jandarmeriei și au încercuit-o, alegând un moment în care era pustie. Tocmai
atunci, doi oșteni s-au năpustit afară din clădire și s-au încăierat cu
dușmanii, luptând fără să se sinchisească dacă mor sau nu, până ce i-au alungat
pe toți. Polițistul, foarte mirat i-a întrebat pe cei doi oșteni: Domnilor, v-ați luptat de mai mare mirarea,
dacă mă gândesc nu v-am văzut niciodată pe aici. Pot să vă întreb cine sunteți? Suntem
ridichile pe care le-ai mâncat cu credință în fiecare dimineață timp de atâția
ani, au răspuns ei și cu aceste cuvinte au dispărut. Atât de adâncă a fost
credința lui în ridichi, încât s-a putut întâmpla până și o astfel de minune. »
Uneori
mă enervez pe centralismul statului român, pe decizii (care mă afectează cumva)
luate în agitația din Mordor, pardon, din București, din interesele meschine
ale miticilor. Și-aunci îmi amintesc
ce zicea omul sfânt Gyōren din Hiden-in (cuvinte notate de Kenkō, Tsurezuregusa, 141):
«Odată a venit un om din locul de unde se
trăgea el și, pe când stăteau la taifas, a zis:
- Poți să te încrezi în ceea ce zice un
om din răsărit. Oamenii din capitală se pricep să facă promisiuni, dar nu te
poți bizui pe ei.
Omul sfânt a răspuns:
- Îmi dau seama de ce gândești așa, dar,
după ce am trăit în capitală mult timp și am ajuns să cunosc bine oamenii, nu
cred că firea lor e mai rea. Sunt atât de amabili și buni la inimă, că nu pot
să refuze de-a dreptul orice li s-ar cere. Dat fiind că nu-și pot scoate la
iveală gândurile, nu le rămâne decât să se declare de acord cu orice cerere. Nu
îi amăgesc pe ceilalți cu bună știință, dar mulți dintre ei sunt săraci și nu
le stă în puteri să facă întocmai ceea ce ar vrea. Se întâmplă adesea ca, lucru
la care ne putem aștepta, să nu fie în stare să se țină de cuvânt. Oamenii din
răsărit, deși mă număr printre ei, nu au inimile atât de bune și nici la fel de
multă simpatie pentru ceilalți. Sunt aspri și zic nu de la bun început, ca să nu li se mai ceară nimic. »
Sunt multe exemple cu asemenea învățături
în jurnalul de idei al lui Kenkō, relevante și pentru românul de azi, cu toate
că a fost scris la începutul secolului XIV când la nord de Dunăre singurul
care știa carte era, probabil, mitropolitul Ungrovlahiei. Nu le pot consemna pe toate, ci
mai notez doar una, bună pentru momentul când te enervează femeile din jur.
Aici se poate vedea un Kenkō misogin și maschilist până-n măduva oaselor (Tsurezuregusa, 107):
«Ne-am putea întreba, atunci, ce
făpturi importante trebuie să fie femeile ca să stârnească o așa teamă în
bărbați. De fapt, toate femeile sunt din fire puse pe rele. Au un egoism adânc
înrădăcinat, sunt cum nu se poate mai apucătoare, n-au nici o aplecare către
rațiune, nu pregetă să se lase în voia practicilor superstițioase. Sunt
iscusite la vorbă, dar pot să nu scoată un cuvânt când li se pune până și cea mai nevinovată
întrebare. Am putea crede că asta înseamnă că sunt prudente, dar pot la fel de
bine să înceapă să discute, fără să li se ceară părerea, chestiuni peste care
ar fi fost mai bine să se treacă în tăcere. Ingeniozitatea lor în brodarea
poveștilor e mai presus de înțelepciunea oricărui bărbat, dar atunci când minciunile
lor ies la iveală nu-și dau niciodată seama. Femeile sunt viclene, dar proaste.
Ce neplăcut e să fii silit să le îndeplinești dorințele ca să le intri în voie.
Ce femeie merită atâta respect? Chiar dacă ar exista vreo femeie inteligentă,
cu siguranță s-ar dovedi rece și fără vino’ncoace. Doar atunci când un bărbat
înrobit de iubire îi face curte unei femei pare ea fermecătoare și amuzantă.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.