La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 21 aprilie 2018

ARHEOLOGIE






Două teme de reflecție pentru arheologia românească de azi. 

Descentralizare și liberalizare 


       În cercul arheologilor practicanți din România anului 2017 părerile despre felul cum funcționează cercetarea arheologică în general și despre protecția patrimoniului sunt diverse, contrastante, împărțite. Aproape toată lumea este, însă, de acord că trebuie schimbat ceva. Că lucrurile nu merg bine, că legislația este învechită și necorespunzătoate și, în consecință, trebuie făcut ceva ca lucrurile să se îndrepte într-o direcție bună. Pentru că azi, din cauza legislației și procedurilor, au de suferit atât arheologul, cât și patrimoniul. 
             Arheologul liber profesionist de azi din România nu are decât două soluții: fie trăiește precar, cu grija zilei de mâine și cu casa în rucsac, migrând de pe un șantier pe altul, fie renunță la meserie și își caută un nou loc de muncă în IT sau outsourcing, domenii care absorb forța de muncă școlarizată. Contractele de cercetare arheologică preventivă se desfășoară acum prin instituții publice (muzee, institute, universități) care îi angajează ca tehnicieni pe perioada desfășurării lucrărilor în teren. Respectivele instituții, cu organigrame bine bătute în cuie și cu bugete de obicei reduse, nu își permit să angajeze pe perioadă nedeterminată decât o mică parte din acești tineri arheologi. Totuși, în momentul contractării unei lucrări mari de cercetare arheologică preventivă, resursa umană devine insuficientă, mai ales că angajații permanenți au fișe ale postului care prevăd, în general, multe alte activități, de la cercetare fundamentală, muzeografie, gestionarea patrimoniului sau predare la catedră. Există tineri pasionați care nu vor să renunțe la meserie, la șantier și încearcă să își câștige cumva existența din arheologie. Puțini sunt cei care reușesc să reziste în acest sistem după o anumită vârstă. Avem deci în față un paradox: pe de o parte există o nevoie pe piața muncii de arheologi specializați și tehnicieni de săpătură, și de cealaltă parte această nevoie nu se traduce în venituri echitabile care să asigure acestor tineri o viață decentă. Se poate răspunde că aceasta se datorează caracterului sezonier al muncii de arheolog. Parțial da, dar aș adăuga că vina principală o poartă modul în care este azi organizată arheologia public-privată (anume acel segment al instituțiilor publice care oferă servicii de arheologie preventivă unor terți din domeniul privat). Arheologia nu constă exclusiv din scoaterea din pământ a vestigiilor și documentarea în teren a urmelor activităților umane din trecut. Faza de teren trebuie urmată de o fază de inventariere a materialelor descoperite, de predare în bune condiții către instituțiile cu drept de depozit legal și mai mult publicarea unui raport, care într-o perioadă de timp rezonabilă, să fie urmată de publicarea in extenso a rezultatelor. Astfel, un arheolog ar trebui să petreacă un timp determinat pe teren, apoi să urmeze o parte de inventariere și prelucrare primară (rapoarte tehnice preliminare, bune doar pentru obținerea certificatului de descărcare de sarcină arheologică a terenului) și o perioadă de interpretare a datelor și publicarea științifică a rezultatelor cercetării. Primele două faze sunt prinse în contractele negociate cu investitorii privați care solicită descărcarea (munca de teren și raportul tehnic necesar obținerii certificatului de descărcare de sarcină arheologică). Faza a treia este practic absentă din orice deviz al vreunei instituții. Arheologul, angajat pe perioadă nedeterminată sau determinată, este trimis pe un alt șantier, unde începe o nouă muncă de teren care va fi finalizată cu un alt raport tehnic. Și tot așa până la pensionare sau până în momentul schimbării meseriei. Ce se întâmplă cu tot acest patrimoniu «recuperat» și «salvat»? El umple depozitele muzeelor și mucegăiește acolo în timp ce documentațiile se prăfuiesc pe vreun raft din biroul arheologului. Vorba lui Giuseppe Lugli adresându-se unor arheologi români: scavate troppo! 
          Cum s-a ajuns aici? Aș vrea să avansez o ipoteză de lucru și anume că acestă situație se datorează parțial și centralismului moștenit din epoca de dinainte de 1989 cuplat cu monopolul instituțiilor publice asupra cercetărilor arheologice[1]. Instituțiile publice, singure, sunt incapabile să asigure salvarea patrimoniului arheologic amenințat de investițiile distructive, din cauza limitărilor bugetar-fiscale și de resurse umane pe care le-am amintit deja. Ministerul Culturii din ultimele decenii (cu diversele sale nume Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Identității Naționale) are, evident, sarcina de a controla corectitudinea executării cercetărilor arheologice preventive de către personalul specializat. Pentru asta are câteva instrumente, dintre care cele mai importante sunt autorizarea cercetărilor arheologice și eliberarea certificatelor de descărcare de sarcină arheologică. Un alt instrument de control este Registrul Arheologic Național, prin care se încearcă constituirea unui corp profesional de experți, anume arheologi ierarhizați în debutanți, specialiști și experți. Autorizarea, eliberarea certificatului și accesul în registru sunt cele trei butoane pe care cei care au conceput legislația arheologică în Tranziție, la sfârșitul anilor ‘90, le-au lăsat în ograda Ministerului Culturii. În toate aceste decizii Ministerul se servește de consultarea unei Comisii Naționale de Arheologie, aleasă acum din doi în doi ani dintre arheologii din țară propuși de diverse instituții. Cum se acordă această situație cu nevoile crescânde ale pieței de arheologie preventivă din România? Prin faptul că acest control se birocratizează permanent și câștigă în formalism. De la an la an comisia trebuie să vadă tot mai multe hârtii, depuse de două ori, și pe platforma on-line ACERA și în format fizic intens ștampilate și semnate de către reprezentantul legal al «instituției organizatoare». Am lăsat intenționat mai la urmă discutarea acestei sintagme instituție organizatoare, cu tenta ei învechită, de dinainte de 1989. Unde spune legislația actuală explicit că cercetarea arheologică poate fi organizată doar de către o instituție publică, de stat, eventual în parteneriat cu altă instituție deținătoare a arhivei și, absolut obligatoriu, cu o altă instituție deținătoare a materialului arheologic ? Unde este stipulat în lege, negru pe alb, monopolul instituțiilor publice asupra cercetării arheologice din România ? 
        Aici trebuie semnalat un al doilea paradox: un arheolog expert este îndreptățit conform legislației actuale să fie numit «responsabil de șantier». Prin autorizație, în fond un simplu permis de săpătură, deciziile pe șantier îi aparțin în întregime, fiind creditat datorită «expertizei» cu încrederea că poate obține rezultatele scontate din cercetarea respectivă (în urma analizării de către CNA a unui proiect de cercetare, piesă obligatorie la dosarul prin care se solicită autorizația). Dar, el poate obține respectiva autorizație doar dacă aparține unei instituții organizatoare. De ce un arheolog free lancer sau un angajat al unei firme private care are ca domeniu de activitate și cercetarea arheologică nu poate fi autorizat în condițiile actuale ale legii ? Paradoxul este că arheologul autorizabil datorită calității de expert, și-o pierde ca prin farmec dacă nu aparține unei instituții publice. Ori este calificat să fie responsabil de șantier, grație statutului de expert recunoscut de Ministerul Culturii, ori nu este pentru că nu este angajat al unui muzeu, institut sau universitate. Expertiza nu se poate evapora, pur și simplu, odată cu lipsa afilierii instituționale.


            Cele două paradoxuri explică parțial blocajul în care ne aflăm azi. Nu întrevăd soluții parțiale, cum ar fi îmbunătățiri legislative, adaptări ale OG 43/2000 la situația actuală. Sistemul trebuie regândit în ansamblu, ordonanța 43 trebuie abrogată și înlocuită cu o lege modernă acordată cu necesitățile statului român de azi, membru al Uniunii Europene, nu parte a CAER. Și regândirea trebuie să se facă în jurul acestor concepte de liberalizare și descentralizare. Liberalizarea înseamnă anularea monopolului instituțiilor publice și astfel arheologii experți (controlați în continuare de Ministerul Culturii și de o asociație profesională de tip ONG, Colegiul Arheologilor) să poată obține autorizația fără afiliere la o instituție publică muzeală de cercetare. Probabil într-o primă fază piața va fi inundată de arheologi PFA și firme mici de arheologie care vor acoperi lucrările mărunte de tipul supraveghere arheologică pentru construcția unei case în zona de protecție a unui sit arheologic. Astfel ar fi absorbită o parte din forța de muncă specializată și meseria de arheolog ar putea aduce venituri decente legal. Cererea și oferta din piață va regla numărul și ierarhia actorilor din arheologia privată. Pentru a controla cercetările arheologice de mică amploare și pe acești arheologi care activează în firme private se impune descentralizarea reală, cu întărirea direcțiilor județene de cultură și înființarea unor comisii arheologice zonale (după modelul comisiilor zonale ale monumentelor istorice). Iar patrimoniul va fi predat instituțiilor publice muzeale, care obligatoriu trebuie figureze ca instituții deținătoare a materialului arheologic. Evident că această propunere este o eboșă, o schiță sumară, și trebuie analizate toate implicațiile unei asemenea decizii. Modele diferite pot fi consultate, de pildă cel german, unde în anumite landuri arheologia privată funcționează, salvează patrimoniul amenințat și oferă un loc de muncă multor studenți români, școlarizați gratuit de către Statul Român.



[1] Deși, în lege nu este precizat, expressis verbis, acest lucru. Ordonanța guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor zone arheologice ca situri de interes național, cap. II, Art. 3 (3) precizează: «Cercetarea arheologică se realizează, în condițiile prezentei ordonanțe, de către personalul de specialitate atestat și înregistrat în Registrul arheologilor, conform prevederilor Regulamentului săpăturilor arheologice din România, precum și cu respectarea normelor privind standardele și procedurile arheologice și în acord cu principiile Codului deontologic al arheologilor din România.» Regulamentul  la care se face trimitere, aprobat prin ordinul Ministrului Culturii nr. 2071/30.06. 2000 conține la cap. VII Obligațiile instituțiilor organizatoare de săpături arheologice: finanțare, condiții de lucru și dotare tehnică pe șantier, întocmirea materialului ilustrativ, valorificarea științifică a rezultatelor prin comunicare publică, finanțare pentru prelucrarea rezultatelor cercetării, protejarea și conservarea vestigiilor. La punctele c) și e) sunt precizări legate de prelucrarea muzeistică și evidența științifică de depozit, care se poate asigura conform protocolului. Nu rezultă de niciunde că o firmă privată de arheologie, care are un protocol valabil cu un muzeu cu drept de depozit legal, nu poate organiza o săpătură arheologică dacă are personal de specialitate atestat și înregistrat în Registrul arheologilor. Și totuși, realitatea românească e alta.