Ceaușismul ca doctrină
De multe ori
m-am întrebat ce e greșit în România post-decembristă. Ani de zile, după Revoluție,
am dat vina pentru tot ce nu îmi convenea pe generația părinților mei, pe cei
care au trăit în comunismul târziu, în ceaușism și de care, parcă, nu voiau să
se desprindă. Capitalismul și democrația le provocau frică, se agățau de reperele
tinereții lor, de stabilitatea din comunism, de paternalismul statal, de
istoria eroic-națională îngurgitată în școală și de multe altele pe care nu mai
am chef să mi le reamintesc acum. Veneau dintr-o societate închisă, dintr-un
totalitarism rigid și se temeau de impredictibilitatea și nesiguranța produsă
de fluctuațiile capitalului. Și eu am trăit în comunism o perioadă, copilăria
și începutul adolescenței, primele două perioade ale formării trupurilor fizic
și astral din antroposofia lui Steiner și a școlii Waldorf. Educația mea
este rezultatul ingineriei pedagogice
a comunismului târziu, fiind «școlarizat» pe vremea când ceaușismul era
doctrină.
Țin minte o
discuție cu cineva, într-un tren din anii 90, când am zis că singura salvare
pentru România ar fi o purgație totală, o perioadă de anarhie care să
destructureze formele și rețelele moștenite. Un incendiu social care să permită
reconstrucția unei țări din cenușă, fără nimic moștenit din totalitarismul
ceaușist. Spaima mea era că structurile moștenite se vor perpetua în viitor sub
forme ușor schimbate, acceptabile, că «noua generație» (adică generația mea) va
continua ideologia național-comunistă purtându-i steagurile tricolore în viitor.
Iată că acum suntem în acel viitor, la 30 de ani de la revoluție și mi se pare
că am avut dreptate. Ceaușismul ca doctrină a supraviețuit în România, s-a transmis
insidios, în forme digerabile și este omniprezent în partea activă politic și
civic a generației mele.
Avem un stat
centralizat unde banii sunt colectați la bugetul central, la guvern și de-acolo
redistribuiți în teritoriu. Învățământul este gestionat de un minister al
educației care face programe naționale, editează manuale care ajung în școlile
din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Manuale de istorie în care scrie în
continuare că Burebista i-a unit pe daci. I-a unit, nu a cucerit triburi
dacice, i-a unit prefigurând viitorul stat național român. Manuale prin care se
inoculează în mintea copilului meu de 11 ani idei care vin din trecut, din național-comunism.
Pentru că micii oameni nu trebuie educați, trebuie «școlarizați». Un alt exemplu
e cu studenții Erasmus la universitate. Programul Erasmus a fost conceput
pentru ca tinerii să călătorească, să cunoască culturile diferitelor țări europene,
să se cunoască între ei și să-și învețe limbile. La noi studenților Erasmus li
se fac cursuri în engleză, nu în română. Și ei sunt înrolați la aceste cursuri,
că vor, că nu vor, pentru că trebuie și ei «școlarizați». Li se predă
obligatoriu istoria României în engleză ca să învețe și ei cum i-a unit
Burebista pe daci. Iată cum doctrina ceaușistă strecurată pervers în prezent
denaturează programele europene. Mimându-se disponibilitatea multi-culti
(predăm în engleză ca să înțeleagă toți) se revine mecanicist la obișnuința de «școlariza»,
nu de a învăța.
Ce conține
doctrina ceaușistă / național-comunistă în esența ei? Stat național, națiune ca
formă de manifestare plenară a conștiinței poporului român, ortodoxia ca
religie națională și Biserica ortodoxă ca pilon central al construcției
socio-politice care este statul român centralizat și unitar, o istorie glorioasă
care a avut drept vector unificarea poporului român într-o națiune. Jaloanele
exemplare ale acestei istorii teleologice sunt Burebista unificatorul dacilor,
martirii rezistenței antiotomane (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan
cel Mare, Vlad Țepeș etc.), Mihai Viteazu unificatorul Românilor, intelligentsia
daco-românismului care a unificat conștiințele (Școala Ardeleană, Pașoptiștii),
totul culminând cu 1918, împlinirea visului de veacuri al românilor, moment pe care îl
celebrăm acum lozincard, la 100 de ani după înfăptuirea lui. Toată acestă agitație prilejuită de centenar
îmi arată că ceaușismul ca doctrină n-a murit, a supraviețuit în noi, cei
modelați în comunismul târziu și, din păcate, va supraviețui și în copiii noștri
prin «școlarizare» și prin ce văd în jur, în România, când încep să deschidă ochii
și să priceapă.
La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)
miercuri, 28 noiembrie 2018
DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (17)
sâmbătă, 10 noiembrie 2018
NOTE DE LECTURĂ
Conflictul între generații mi s-a părut, mult timp, o idee inventată
pentru reglarea presiunii sociale, așa ca și corectitudinea politică. Probabil
din cauză că am fost tânăr și neatent la lumea din jur, ca toți tinerii, apoi nu știu ce, matur?
și indolent, dar totuși, după maturitate va urma, inevitabil, la un moment dat
bătrânețea.
Am citit recent romanul lui Adolfo Bioy Casares, Jurnal din «Războiul
Porcului». Un scriitor imens, așa cum numai un
scriitor latino-american poate fi. Personajul principal din roman, don Isidro,
anume Isidoro Vidal, este între vârste. Nu știm precis câți ani are, un pic
peste 50 și este tratat de unii de bătrân, de alții ignorat. Căci Războiul Porcului
este o distopie argentiniană care are ca subiect chiar conflictul între
generații. Tinerii încep să îi bată pe bătrâni pe stradă, adică chiar să îi
omoare în bătaie la propriu. Statul și autoritățile par absente, retrase, și
permit aceste escaladări ale violenței fizice. Bătrânii încep să se ascundă în
case, să nu mai meargă la meciuri, la jocuri de societate, la orice alte activități
tipice pentru vârsta a treia. Treptat se construiește o ideologie (o
suprastructură) centrată pe repulsia tinerilor față de bătrâni. Când conflictul
ajunge la apogeu, așa, fără nici o explicație, se stinge. În opinia mea tot
mesajul sumbru al romanului e anulat de idila lui don Isidro cel expirat cu
Nelida cea tânără și atrasă de reprezentanții vârstei a treia. Cumva din fundal
dragostea, al cincilea element, a mai
salvat odată situația. Și Războiul Porcului s-a stins subit, ca o Revoluție Franceză
sucită și neînțeleasă de actorii ei.