M-am culcat liniștit în 2019 și m-am trezit, în 2020, într-un
film american post-apocaliptic ca, de exemplu, în 12 Monkeys. Un film unde un virus nou, acum SARS-Cov2,
care nici măcar nu e produs în laborator, ci a evoluat după niște principii darwiniste
firești, a stopat civilizația umană pe pământ. A oprit pentru moment ceasul
mersului lumii, cu consecințe vizibile asupra economiei capitaliste și asupra
vieții noastre de zi cu zi. Teama de virus a tuturor, în fond teama de un
dușman invizibil atotprezent și de moartea iminentă, a omului de pe stradă și a
politicianului decident, a provocat un blocaj general. Apoape toată lumea stă în
casă, nu mai muncește, nu mai produce. Virusul a atins prima contradicție
fundamentală a materialismului dialectic și istoric, cea dintre om și natură. Omul
căutând să-și producă hrana cotidiană vitală pentru existența lui, în luptă cu
natura, dezvoltă forțele de producție. Forțele de producție sunt bine dezvoltate
acum în capitalismul globalizat, relațiile de producție sunt stabile,
suprastructura I a consumului exagerat și a bunăstării clipei trăite coexista
destul e pașnic cu suprastructura II emergentă a trăitului healthy într-o lume
ecologizată, când, pac, a venit coronavirusul. Și a reușit să facă, în lumea
globalizată de azi ce nu a reușit să facă spaima atomică a războiului rece:
anume să paralizeze procesul de producție și viața, în general. În miercurea în care B. m-a anunțat că li s-a
închis școala gimnazială pentru două săptămâni, cu posibilitate de prelungire,
m-am blocat. Aveam fix vârsta lui, 13 ani, când s-a produs dezastrul de la
Cernobîl. Și noi am mers la școală. Ne-au dat niște pastile cu iod, ni s-a zis
că e un pic de problemă, dar în mare e ok, și am mers la școală. În ianuarie B. mi-a zis în mașină că abia a
început anul și s-au întâmplat atâtea. Ce anume?, am zis. Păi, incendiile din
Australia, războiul din Iran, coronavirusul din China, moartea lui Kobe Bryant,
zice B. Nu erau semne prea bune, întradevăr: dezastru natural, război și epidemie,
dar erau separate de mii de kilometri și păreau focare izolate ale unei probleme
globale. Deocamdată stăm în casă, să ne ferim de contagiune. În fața unui
dușman furișat, invizibil și ubicuu cum este SARS-Cov2 nu avem decât mijloace primitive,
medievale, de apărare, cum este carantina și izolarea. Microscoape digitale și
reactivi, lectura genomului complet a virusului, toate medicamentele de sinteză
din lume, toată știința modernă, totul este neputincios în fața acestui virus
despre care nimeni nu pare să știe nimic. În media au apărut informații ba că
ar fi o simplă gripă inofensivă, ba că
este ceva malefic și mortal, un SARS+HIV. Mai straniu este că doctorii se
contrazic și nu vezi niciunde vreun acord al specialiștilor asupra modului cum
se produce contagiunea (și a metodelor de prevenție, în consecință), asupra
efectelor produse (a mortalității care pare să fie complet diferită între China
și Italia, de exemplu), asupra remediilor, tratamentelor și potențialului
vaccin. Și mai ales, ceea ce e cel mai alarmant, lipsa oricăror previziuni
privind durata carantinei și a pandemiei. Asta explică spaima oamenilor: privirile
lor de victime hăituite când ies din casă 20 de minute să își cumpere mâncare
la supermarket, frustrarea lor de ființe active, agitate, scoase din rutina muncii
mecanice zilnice care substituia sensul. Cred ca România nu va fi afectată masiv
de această epidemie: nu avem spitale, sistem sanitar performant, dar nu avem nici
densitatea de locuire pe kilometru pătrat a marilor metropole occidentale, din
Europa sau America, sau a Wuhan-ului. Nu o să fim o țară prea afectată, pentru
că aproape nu suntem o țară. Din perspectiva globală (a virusului?) suntem o
zonă de la periferia UE, acolo cu Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Polonia, un loc cu granițe pe care le putem închide parțial, o zonă pustiită de migrația forței de muncă, cu sate golite și îmbătrânite, cu câteva centre unde pulsează anemic
capitalismul, cu un sistem sanitar un pic mai bun ca Africa, cu politicieni
abulici și pompieriști, cu birocrație bizantină, simulare și minciună în tot ce
facem.
La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)
sâmbătă, 28 martie 2020
NOTE ZILNICE
Abonați-vă la:
Postări (Atom)