La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


luni, 26 decembrie 2022

Viața la sat

 


„Satul, cred eu, este într-adevăr o matrice reală, fixă, în ciuda atâtor transformări ale civilizațiilor europene; un cristal, un principiu al oricărei întemeieri. Ca să fiu bine înțeles, voi afirma aici,..., că școlarul, tânărul și apoi maturul individ care am fost, să înțeleg bine unul din conceptele, din cristalele, din nodulii esențiali ai civilizației și culturii vechi grecești, fondatoare a spiritului european, de ceea ce s-a numit polisul grecesc....eu m-am apropiat...., sprijinindu-mă ...pe acele urme vii, ..., ale memoriei pe care le numim subconștient sau pus și simplu vise, pe care le păstrăm din copilărie, din satul pe care l-am trăit eu însumi.... Da, satul românesc, ca un polis al locului oarecum etern și magic al nostru, la nord de Dunăre și lângă coroana Carpaților, iar dacă Blaga afirmă că veșnicia s-a născut la sat sau cocoși apocaliptici ce tot strigă din sate, eu o înțeleg și o trăiesc aidoma și mai mult decât fermecat, profund, adânc convins că acest loc se află într-o unduire fizică .... ”  (Nicolae  Breban, Viața mea, Iași, Polirom, 2017, p. 17-18)

E o frumoasă definiție a satului românesc identificat cu polisul grec care a centrat lumea mediteraneană antică. E ceea ce resimt și eu, mai ales de sărbători, când mă transport într-o copilărie îndepărtată rural-industrială de pe vremea lui Ceaușescu. O copilărie care îmi aduce aminte de o lume inerțială în care satul românesc, celula existenței naționale, refuza să dispară. Îmi aduc aminte, când eram copil, că autobuzele care duceau muncitorii la uzină în trei schimburi, nu circulau de sărbători, de la Luna la Câmpia Turzii.  Și mergeam pe jos, prin zăpadă și întuneric, din sat la oraș, cinci kilometri, la colindat. Mergem noaptea, uneori pe întuneric iar când ajungeam la destinație de obicei nu era curent, doar lumină de la  lumânări. Dar oamenii mergeau, așa cum au apucat, așa cum au mers părinții lor, în epoca fără lumină electrică.

Nimeni nu mai merge azi seara la colindat în satul în care am crescut. E ceva din trecut, de pe vremea părinților. Mai vezi la Digi24 etnologi care ne vorbesc de tradiții, de capră și țurcă, dar sunt bizarerii din trecut, dintr-o lume rurală care funda spațiul acesta. Satul neolitic blagian al tradițiilor a fost pulverizat într-o lume globală a socialismului și emigrației postdecembriste. Și ne plimbăm desculți pe asfalt, rătăciți într-o lume fără repere, fără centru. Lumea copiilor noștri, fără sate și fără tradiții moștenite. Lumea de azi.

sâmbătă, 10 decembrie 2022

NOTE DE LECTURĂ

 Circa 6205 zile din viața lui Belu Zilber

Demult voiam să citesc jurnalul lui Belu Zilber. Am ratat în anii '90 prima ediție, deși eram chiar curios ce poate scrie un comunist interbelic despre instalarea comunismului în România sub patronaj sovietic. Ceva știam eu din facultate, din cartea lui Victor Frunză, Istoria comunismului în România. Se pare că am reținut niște date documentare și, în orice caz, neesențiale, pentru că am aflat un pic șocat că Belu Ziber, vechi comunist interbelic, a fost închis 17 ani, din 1948 în 1965. Arestarea lui a premers acuzarea și procesul lui Pătrășcanu, apoi, pe timpul anchetei a aflat de eliminarea Anei Pauker și a grupului sovietic și a fost eliberat de-abia când s-a dat amnistia generală. Un tovarăș care a stat în închisorile comuniste cu moșierii, burghezii și dușmanii poporului până când ceilalți tovarăși au pus bazele societății socialiste multilateral dezvoltate. Nu o zi, cum am citit în cărticica optimistă a lui Soljenițîn despre Ivan Denisovici, ci vreo 6205 zile.

Zice Belu Zilber în preambul: „Mi-am făcut datoria să supraviețuiesc celor 17 ani de temniță și am ajutat pe cei care au reanchetat procesul Pătrășcanu până să afle adevărul”. [Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, ediție îngrijită de G. Brătescu, Humanitas, București, 1997, p. 15].

Am citit în anii '90 multă memorialistică despre închisori: Goma, Fenomenul Pitești, Elisabeta Rizea etc. și nu îmi place să citesc cum oamenii sunt chinuiți de alți oameni. Mă așteptam ca în aceste memorii să găsesc activitatea ilegală interbelică din filmul Pistruiatul („Bejane, unde-i multiplicatorul?”) dar am dat peste niște memorii carcerale întinse pe vreo 250 de pagini. Mă întreb de ce le-am citit?  Cred că am vrut să înțeleg ce l-a motivat pe Belu Zilber să supraviețuiască. Ce anume i-a dat puterea să reziste. Și nu am găsit asta. Sigur că memoriile sunt scrise, de oricine pe lume, justificativ. Adică efortul ăsta de a povesti versiunea ta asupra vieții tale are un scop anume. Din punctul meu de vedere Belu Zilber a învins stalinismul cu prețul pierderii demnității. Nu e nimic de judecat aici, doar cei care sunt sub aceeași tortură pot să judece. A cedat undeva (unde anume nu poate spune în memorii) și mărturia lui a ajutat la condamnarea lui Pătrășcanu. Memoriile pun accent pe nedreptatea inexplicabilă pe care i-au făcut-o Partidul și tovarășii, pe suferința exasperantă în regimul carceral stalinist din România anilor '50 și pe rolul lui de martor-actor forțat în procesul înscenat pentru eliminarea lui Pătrășcanu.    

E o carte apăsătoare a unui om care luptă pentru supraviețuire și se chinuie să înțeleagă ce a greșit. Cum de a intrat în malaxorul unui sistem de distrugere mecanicist? Azi e greu de înțeles tortura fizică continuă combinată cu restricții carcerale și cât poate să reziste un om normal condițiilor de acest fel. Belu Zilber citează cu umor din Anatole France, Insula pinguinilor, când călugărul misionar Colomban trântit pe jos, bătut și murdar de noroi exclamă „Je discerne que la lutte sera dure”.  (Zilber, p. 47).  Și Belu Zilber a rezistat. A fost arestat și închis și în 1930-1931 pentru spionaj și complot (ca ilegalist comunist). Compară ancheta din 1930 (din 9 până în 25 decembrie) cu cea dintre anii 1948-1954, pentru procesul Pătrășcanu. Circa două săptămâni, versus șase ani. În peioada 1930-1931, în  fortul Jilava, „comandantul, un ofițer care nu mai risca vreo avansare, accepta, contra ceva bani și cadouri, să stau de vorbă ore întregi cu familia și prietenii pe o bancă în afara închisorii, o dată sau de două ori pe săptămână. Comisarul regal, bineînțeles tot contra ceva bani, da autorizația să citim cărți ca Statul și revoluția sau Capitalul. Deși aveam zilnic mâncare cu carne, aveam dreptul să primim de afară orice fel de bunătăți. O dată am primit și un butoiaș cu vin”. Și notează Zilber: „Uneori, în cursul celor peste șase ani de anchetă, m-am gândit cu regret la această epocă patriarhală a justiției de clasă, în care un mare proces de spionaj, cu un munte de probe împotriva acuzaților, s-a putut ancheta și judeca în văzul și auzul lumii. Erau conducătorii burgheziei românești democrați și respectau legile democrației? Desigur că nu, dar erau sigur de puterea lor. Când le-a fost frică, au asasinat și ei”. (Zilber, p. 132-133).

Merita chiar și numai pentru pasajul ăsta să citesc memoriile lui Belu Zilber. Să îmi amintesc de ce e bine că sistemul comunist românesc a dispărut. Era un sistem al fricii reciproce, generalizate. Nimeni nu era sigur de puterea lui, nici Pătrășcanu, nici Pauker, nici Gheorghiu-Dej, nici Ceaușescu. Era o putere nenaturală, câștigată prin crimă și abuz și era normal să le fie tuturor frică că o să piardă. Non semper Saturnalia erunt...

miercuri, 30 noiembrie 2022

JURNAL BELGIAN

22 noiembrie 1999

Luni am intrat, în sfârșit, în contact cu ULB.  Mai devreme am fost cu profesorul N. la CGRI de unde am primit actele doveditoare de la o funcționară din Republica Malgașă, cum a zis profesorul. Cunoștințele mele de geografie nu m-au ajutat să localizez republica asta pe harta Africii (poate pentru că nu se mai numea așa). Apoi am mers împreună la universitate și am mâncat la cantina studenților, bine și ieftin. Aș zice, consistent și ieftin, pentru că mi se pare că mâncarea are doar gust de piper. Mai greu a fost să rătăcesc singur prin Bruxelles vreo oră cu planul orașului în mână, să ajung pe rue Haute și să încasez cecul cu bursa de la CGRI. Pe la ora 5 m-am întâlnit cu profesorul C., foarte de treabă și înțelegător. Mâine trebuie să mă înscriu oficial la universitate și pentru asta trebuie să-l caut pe domnul N. B., secretarul universității, cel pe care l-am cunoscut la recepția de la ambasadă. Toată ziua a trecut cu prostii de-astea birocratice. Profesorul N. a zis să-l sun seara să ne vedem, dar nu prea mai am chef să ies afară, unde plouă și e vreme urâtă. Singurul lucru pe care mi l-am cumpărat până acum e o umbrelă mică, ieftină, de la piață, care seamănă cu cele luate de la ruși în România. Sper să mă țină o lună. Profesorul are o teorie, că cineva a ciupit din bursă, care ar fi trebuit să fie mai mare. Cum ar fi putut face asta nu înțeleg. Tot weekendul am mâncat la familia N., de la cafeluța cu lapte de dimineață la cină. Profesorul e un om extraordinar, dar ca orice umanist prestigios nu pare foarte priceput la finanțe și bani. Îmi spunea azi cum din marile magazine din Bruxelles în fiecare lună un sfert dau faliment și atunci se fac reduceri și lichidări și poți cumpăra totul ieftin. Îl ascultam contrariat și neîncrezător și mă gândeam cum numai românii au snobismul ăsta să nu profiți de reduceri și ocaziile de moment oferite de societatea  de consum. Belgianul, indiferent câți bani are, nu pare să se jeneze. Cunosc deja zona centrală a Bruxelles-ului. Mă plimb, schimb autobuze.

 23 noiembrie   

Mardi. Azi am fost pentru prima dată la bibliotecă. Este o bibliotecă uriașă, pe opt nivele, care funcționează toată în sistem de raft liber (en consultation). Tot catalogul este introdus în rețea și poți să cauți titlurile exclusiv pe computer. Am găsit multe cărți, dar unele importante pe care voiam să le citesc nu sunt nici aici. Internetul este gratis la bibliotecă, dar pentru a intra în rețea trebuie să tastezi numărul matricol de student, pe care eu, ca bursier temporar, evident că nu îl am. Profesorul C. m-a dus de dimineață la biroul lui, să dăm telefon la Cluj, la profesorul B. Am sunat dar l-am prin într-o ședință și n-a putut vorbi. Cel puțin a aflat că am ajuns cu bine în Belgia. Tot calculez banii și îi împart pe zile, ca să-mi dau seama dacă o să îmi ajungă. Nu prea am realitatea prețurilor la mâncare. Încă mai mănânc la micul dejun margarină cu brânză și beau cappuccino la plic primite de la profesorul N. Am mâncat la prânz la cantina studențească cu A. S. și am constatat că reducerile sunt doar pentru studenți (nu și pentru bursieri străini). A. mi-a zis ca mă duce ea la un supermarket unde totul e mai ieftin să mă aprovizionez. Nu prea s-a întâmplat nimic azi demn de notat în jurnal. Dimineața am pierdut-o cu formalități, după-masa la bibliotecă. Cu franceza nu pare să progresez. Încă mă bâlbâi când vreau să spun o propoziție banală.

 24 noiembrie

Mercredi. Azi am reușit să vorbesc ceva mai mult la telefon cu proful.  Marea realizare a fost că am vorbit și cu I., așa că mă pot culca liniștit în seara asta. Oricum observ că somnul nu-mi priește deloc aici. Mă trezesc la cinci, șase sau șapte dimineața și am cearcăne de parcă aș dormi trei ore pe noapte. Nu fac progrese cu franceza. Citesc mult, fără probleme și totul mi se traduce automat în cap, dar când  vreau să zic ceva mi se încleștează gura și uit toate cuvintele. Azi pe scara interioară a casei unde stau a fost un adevărat turn Babel. S-a vorbit franceză, engleză, italiană și neerlandeză. Erau doi flamanzi care vorbeau între ei în limba lor, eu cu unul dintre ei în engleză, mai schimbam câteva cuvinte cu o italiancă și toată lumea o rupea pe franceză. Azi profesorul N. m-a dus în vizită la M. M., pentru că așa cum zicea el, la recepția de la ambasadă, ne-am luat rendez-vous la M. A insistat să vorbesc în franceză, dar am scăldat-o cumva și până la urmă s-a vorbit în română. Oricum și M. M. și asistenta ei S. vorbesc româna mult mai bine decât eu franceza. M. M. mi-a dat niște cărți pentru I.  Trebuie să-i trimit și eu din România, când mă întorc, cartea lui Pecican, Troia, Veneția, Roma. Am mai stabilit și alte contacte prin domnul C.: o doamnă arheolog care se ocupă de portretul roman, C. E., care m-a prezentat și profesorului B. de la LIMC, care îl cunoștea pe profesorul meu. Mâine mi se pare că va fi prima zi când nu o să am program și o să stau doar la bibliotecă.   


sâmbătă, 19 noiembrie 2022

NOTE DE LECTURĂ

Epoca de lemn

Ultimul exemplu... : promovarea tinerei suedeze Greta Thunberg, de 16 ani, ca eroină a luptei împotriva  încălzirii globale. Propusă pentru premiul Nobel, primită de numeroși șefi de stat și de papă, a antrenat în siajul ei zeci de mii de liceeni, jelind pentru planetă și oferindu-și chipul anxios, încadrat de două codițe, pe post de simbol al dezastrului care stă să vină. Numai că Pythia noastră scandinavă, combinație de Pippi Șosețica și Jeanne d'Arc, se mulțumește să reia ceea ce mass-media ne tot repetă de ani întregi, și anume că aventura umană s-a încheiat și că Apocalipsa e pe-aproape. (...) este vorba  de o simplă cameră de ecou, iar la populația puerilă găsim în mod obișnuit cuvintele care i s-au pus în gură printr-o continuă îndoctrinare” Pascal Bruckner, O scurtă eternitate. Filosofia longevității, București, 2020, p. 190-191.

Sigur că textul poate suna acid și ironic dar rezumă lucid o problemă actuală: grija exagerată pentru schimbările climatice a unei părți a societății occidentale. Eu sunt învățat cu cronologia construită de la evoluția tehnologică, cu cele trei epoci ale începuturilor arheologiei: epoca de piatră, de bronz și de fier. Azi suntem, din păcate, în epoca de plastic și se trece, cu scrâșnete ideologice, la epoca de lemn. E adevărat că plasticul ne inundă, ca deșeu, dar nu cred că este direct responsabil de încălzirea globală și de curba temperaturilor în formă de kockey stick. Și cu toate astea de ani de zile se interzic pungile de plastic la supermaket, iar de anul ăsta s-au interzis și tacâmurile de unică folosință din plastic. Am organizat timp de o lună o masă tip catering pentru un șantier în aer liber și nu am gășit tacâmuri de plastic în supermarketuri. Se găseau doar din lemn și e destul de greu să tai o bucată de ceafă de porc cu un cuțit din lemn. Știu că e o schimbare de suprastructură și metanarațiunea ecologică (discursul environmental) se impune pe zi ce trece. Dar, așa cum am citit undeva pe facebook, mașinile electrice nu vor salva planeta, ci industria constructoare de mașini. Cum ajut eu planeta să scape de încălzire globală dacă sfârtec o ceafă de porc cu un cuțit de lemn bont? Poate că nici Greta Thunberg nu poate răspunde la întrebarea asta. Dar mi se pare că ne așteaptă o epocă de lemn, un salt involutiv  dictat de prostie, nu de inteligență. Și  după asta, doar Apocalipsa.

sâmbătă, 10 septembrie 2022

NOTE DE LECTURĂ

unu   
Îmi aduc aminte un articol din Dilema din anii '90 în care Alina Mungiu Pippidi zicea că Revoluția a venit peste generația lor și i-a găsit fără repere. Și singurul reper valabil atunci era lumea vestică, cu capitalismul și valorile lui. Prin generația de legătură a partidelor istorice conduse de Coposu, Câmpeanu, precum și a foștilor deținuți politici reprezentați de Ticu Dumitrescu, anii '90 s-au conectat cu perioada interbelică românească. Tot acest curent neointerbelic a luat ca reper ce era mai rău în interbelic, anume conservatorismul, sămănătorismele și naționalismele de tot felul, ortodoxismul radical, adică valorile dreptei interbelice dominante atunci. Totul venea, în anii '90, dinspre o repulsie față de tot ce însemna stânga și un comunism adus din Rusia sovietelor, de înțeles după cincizeci de ani de regim dictatorial și democrație populară impuse prin tratatele dintre marile puteri.
Nu este vorba aici de recuperarea valorilor stângii. Ele sunt inerente, implicite, într-o societate stratificată social. Și societatea românească a pornit pe drumul stratificării în anii '90 și a ajuns la clase sociale propriu-zise în anii din urmă. Această realitate mai poate fi contrazisă formal o vreme de anticomuniștii de profesie și neointerbelici doar din inerția discursului profesat în perioada postdecembristă.
Ceea ce m-a frapat citind jurnalul lui Sașa Pană a fost marginalitatea gândirii de stânga cuplată cu izolarea avangardei literare. Adică revista unu, fanionul avangardismului literar românesc, a apărut la Dorohoi, un oraș mic din țară.
Sașa Pană povestește în jurnal cum în 1928, în timpul unei greve  a minerilor din Lupeni, prefectul de Hunedoara a împușcat un miner. Greva a continuat și au fost aduși jandarmi care au tras în mineri, omorând circa 30, alții 100 fiind răniți. Poetul suprarealist Stephan Roll conchide că această grevă arată conștiința ridicată de clasă a muncitorilor. Roll, vorbind cu Brunea-Fox, și-a amintit de atacul poliției din același an de la Timișoara și că muncitorii de acolo trebuiau să înmormânteze pe un muncitor mort la închisoarea Doftana. Sașa Pană îi uitase numele, Roll nu:
Ion Fonaghi.... Au desființat sindicatele unitare după ce le-au terorizat. Mă, poeților, în sindicatele alea era puterea muncitorilor.
Pe stradă, vorbind despre altele, Sașa Pană se întreba dacă se gîndește cineva la cei uciși, la familiile lor rămase și mai pe drumuri. (Sașa Pană, Născut în '02, București, 2021, p. 313-314).

vineri, 5 august 2022

Ghid de supraviețuire în România modernă (4)

Low profile

Ăsta a fost unul dintre motto-urile mele de supraviețuire în ultimii 20 de ani, din Tranziție până azi: nu fă un pas în față din rând, pe românește sau keep a low profile, în engleză. Ieri mi s-a părut o politică greșită și am simțit chiar că am enervat pe cineva, dar, până la urmă e opțiunea mea. Când vrei să supraviețuiești într-o lume pe care o percepi ca ostilă, nu vrei să ieși în evidență. Republica Socialistă România, în care mi-am trăit copilăria și un pic de adolescență, clar era o lume ostilă. Nu cred că aici mă poate contrazice cineva. Apoi anii 90, Tranziția, a fost strict o chestiune de supraviețuire. Salariile la stat ale debutanților în anii 90, nu asigurau nici subzistența. Trebuiau soluții alternative și muncă în plus, în timpul liber, ca să ai ce să mănânci. Nu cred că vreun tânăr care se agită azi la Untold  la 4.30 dimineața pe nervii mei, poate înțelege asta. Cert este, ca să analizez un pic, că presiunea din anii RSR și din Tranziție a făcut să mi se instaleze acest reflex că e de ajuns să supraviețuiesc, fără să mai ies în față.

Dozaj

Mulți prieteni nu înțeleg ce câștig eu muncind ce muncesc, citind și scriind. Nu se cuantifică pecuniar imediat și pare o chestie fără sens, donquijotescă. E ceva ce am învățat de la profesorul meu, că în meseria asta e esențial să muncești constant, fără eforturi mari și ambiție exagerată, să acumulezi zi de zi, și, mai ales, să nu faci pauze care înseamnă doar lipsuri acumulate. Și că orice carte scrisă care, poate nu îți aduce de mâncare azi, îți poate aduce mai târziu. Efortul trebuie să fie constant și dozat și avantajele trebuie împinse într-un viitor abstract când o te bucuri de bunăstarea unei poziții câștigate prin munca din trecut. Sigur că e o strategie sucită, dar supraviețuiești și azi și mai târziu. 



sâmbătă, 30 iulie 2022

NOTE DE LECTURĂ

Am citit vara asta mai multe cărți, pentru că, fiind vacanță, am avut ceva mai mult timp liber. E interesant ce cărți am cumpărat și citit anul ăsta: jurnalele lui Franz Kafka și Sașa Pană, o biografie a lui Mihail Sebastian de Tatiana Niculescu, un roman policier ambientat istoric de Yanic Iczokovits, Fiica măcelarului și o carte eseu - Jeremy Schonfield, Text, timp și teritoriu. Redescifrarea culturii evreiești. Inițial nu am realizat care este punctul comun al achizițiilor mele de cărți, dar când am început să le citesc a devenit evident. Evreitatea, cultura iudaică mozaismul, diferența aceasta aparent minoră, dar, se pare, esențială care a condus la pogromuri, masacre, holocaust. M-am întrebat, de ce această preocupare? Pentru că am biroul de zece ani într-o fostă sinagogă? Pentru că suntem bine amestecați în Transilvania și nu e exclus ca strămoșii mei medieval-moderni să se fi legănat într-o sinagogă?

Nu cred că acestea sunt motivele, ci pur și simplu, un pasaj din cartea scrisă de Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem, pe care am citit-o când a început războiul din Ucraina, ca să mă lămuresc, în contextul noii agresiuni absurde, care e sensul expresiei „banalitatea răului”.

Am aflat astfel, care era atitudinea diverselor state (și popoare) față de evrei în vremea ocupației germane și a legislației anti-evreiești. Eichmann a pretins că, în România, buna lui organizare a ajutat, de fapt, victimele. Și zice H. Arendt: in Rumania even the S. S. were taken aback, and occasionally frightened, by the horrors of old-fashioned , spontaneous pogroms on gigantic scale; they often intervened to save Jews from sheer butchery, so that the killing could be done in what, according to them, was a civilized way. It is hardly an exaggeration to say that Rumania was the most anti-Semitic country in prewar Europe. (...). In August 1940... Marshal Ion Antonescu, .., declared all Rumania Jews to be stateless, with the exception of the few hundred families who had been Rumanian citizens before the peace treaties. (...). Hitler himself was aware that Germany was in danger of being outdone by Rumania, and he complained to Goebbels in August 1941,..., that "a man like Antonescu proceeds in these matters in far more radical fashion than we have done up to the present".

Nu cred că asta e istoria pe care am învățat-o eu la școală în anii '90, sau pe care am citit-o prin cărți de atunci până azi. Și am crezut că Hannah Arendt exagerează. Dar de ce ar face-o? A scris în aceeași carte despre țări ca Olanda, Danemarca, Bulgaria, care au încercat să eludeze legislația antisemită impusă de germani. Apoi am văzut la Cărturești, Radu Ioanid, Pogromul de la Iași (Polirom, 2021) cu poze ale oamenilor simpli uciși pentru simplul fapt că aveau o religie diferită (în continuarea căreia se așează creștinismul, pentru că până la urmă Biblia conține Vechiul Testament al religiei mozaice). Și mi-am zis că am niște cărți de citit în vara asta, să înțeleg, totuși, cum o mică diferență religioasă și culturală a putut declanșa ura și dezastrul din secolul trecut.   

sâmbătă, 23 iulie 2022

PRIN SATUL NAPOCA (6)

Zumzet și anarhie

Dacă ar fi să caracterizez prin două cuvinte satul Napoca, adică municipiul gestionat de primarul vedetă Boc, părintele metroului clujean, aș folosi aceste două cuvinte: zumzet și anarhie. Ele sunt antonimele cuvintelor liniște și ordine, două noțiuni care definesc viața dezirabilă într-o comunitate. 

Prin zumzet înțeleg un zgomot continuu, datorat unor activități permanente, nu neapărat zgomotoase, ci care produc un zgomot deranjant. Am cumpărat un apartament în Cluj, în cartierul Zorilor Vest în 2012 și m-am mutat în anul 2013. I-am zis lui N. atunci că 10 ani vom fi în șantier. Nu mai știu dacă m-a contrazis, dar azi știu că am avut dreptate. Din 2013, în toate cele patru puncte cardinale, s-a construit câte un bloc. Și constructorul nu a predat de atunci străzile cu nume de la primărie, Melodiei și Armoniei, domeniului public. Nu avem iluminat, primăria nu dezăpezește iarna, pentru că e teren privat. Într-un cartier din Zorilor, cu străzi cu nume și număr, stau pe domeniul unui anume Ilea, mare constructor de blocuri care tot construiește de mai mult de 10 ani autorizat de primărie. Bineînțeles că străzile, căile de acces spre casa mea, sunt complet distruse de bascule, betoniere și alte super-vehicule necesare pe șantiere. Merg pe niște străduțe demne de raliul Paris Dakar, niste drumuri de anduranță care îmi solicită mașina și mă trimit periodic în service. Dar, ce pot să zic? Locuiesc în orașul de nu știu câte stele ale lui Boc. Mi se pare că locuiesc în Austria, doar până intru pe strada mea, de fapt a lui Ilea. 
În fiecare zi e zumzet: în față betoniere care toarnă de ani de zile, în spate macarale, macarale, macarale, ca într-un cântec de pe vremea lui Ceaușescu. Și zgomot, zumzet, urlete de muncitori, mizerie, beton spart, uleiuri, sârme, într-un cuvânt șantier, populat cu Dorei care blochează accesul în parcare. 
Serios, vi se pare oraș de cinci stele? Un oraș în care să vrei să locuiești? Sincer, dacă nu aș lucra aici și copilul nu ar face școla aici, aș fugi cât aș vedea cu ochii din satul Napoca. Și cred că și dl. Boc, doar că nu poate să recunoască. 

Anarhie, Nimic nu e mai clar că urbanismul din satul Napoca e complet scăpat de sub control. Există arhitecți-șefi ai orașului și județului, dar probabil au cu totul altă agendă, alta decât urbanismul. Orașul e la cheremul dezvoltatorilor imobiliari, Am stat un an și ceva în coloană pe strada Frunzișului pentru că un dezvoltator (Wings) trebuia să facă un sens giratoriu. Acum l-a făcut, e mișto, se circulă bine, dar cine îmi dă un an și jumătate de nervi înapoi, Boc sau dezvoltatorul? Pentru că unul dintre ei mi-a afectat calitatea vieții, pentru simplul lor interes. Nu pentru intersul public, asta e clar. Zumzet și anarhie e regula în satul Napoca. Nu e un loc stabil, predictibil, dezirabil, de locuit. E o budă sinistră cu probleme acoperite de multă publicitate și sclipici.

sâmbătă, 11 iunie 2022

NOTE ZILNICE

 B. (15 ani) are săptămâna viitoare examenul de capacitate, în sistem de evaluare națională. Adică subiecte unice stabilite de la Ministerul Educației, corectarea lucrărilor încrucișată între județe, etc. Nu am nici o problemă cu asta, pare un sistem inspirat din Franța, unde totul trebuie să fie național, dar asta e întreaga noastră istorie modernă până la urmă, cel puțin de la Pașopt încoace. Desigur că unii birocrați pursânge îmbătrâniți prin ministere cred că așa trebuie făcut, că e corect și relevant. Și birocrații de pe vremea lui Ceaușescu, când am dat eu treapta întâi, probabil că erau la fel de convinși de justețea sistemului. Ca să zic așa, sunt niște pătuțuri ale lui Procust cu care ne chinuim copiii. Părinții sunt umaniști, copilul nu are din genă de unde să moștenească înclinarea spre științe reale (un eufemism pentru algebră și geometrie). În plus, de când i s-a dezvoltat simțul auzului, s-a vorbit în jurul lui doar despre cărți, literatură, povești, istorii și singurul calcul matematic a fost despre cât ajung banii din salarii. De unde să vină propensiunea pentru matematică. Din genă nu, din educație nu, dar totuși trebuie să extragem radicali, să rezolvăm ecuații complexe, pentru că o să ajute în viitor. Când ne numărăm banii, cu adunare, scădere, înmulțire și împărțire. Părerea mea este că am rămas prinși, dintr-o inerție de neînțeles, în filmul în care am crescut eu, când treapta întâi era obligatorie din mate și română. Diferența este că majoritatea colegilor mei visau să se facă ingineri, să termine, în sfârșit, construcția socialismului. Gorbaciov și perestroika le-au stricat planurile și au ajuns prin Spania. Sunt convins că și B. o să descurce în viitorul pe care nu-l putem anticipa, așa cum m-am descurcat și eu grație Revoluției care a făcut dintr-o clasă de filo la trei județe (Cluj/Sălaj/Bistrița) mai multe decât era voie în țara viitorilor ingineri. Păcat de copiii generației mileniale, nativii digitali, care trebuie să treacă prin aceleași filtre de acum 30 de ani. E doar din vina unor politicieni ignoranți și habarniști, care au impresia că știu ce trebuie să facă, când, de fapt, sunt acolo pentru figurație. Uneori timpul parcă stă în loc în România, țara reformelor balcanice și a conservatorismului etern.

sâmbătă, 4 iunie 2022

SIMPLICITÉ VOLONTAIRE

De ceva vreme citesc H.-D. Thoreau, Walden, or Life in the Woods. Am început pe kindle și am continuat cu o ediție românească. Știu că ar fi trebuit să o citesc mult mai devreme, cândva în adolescență, dar era destul de greu în anii 1990, deși a fost publicată în 1854. Nu era tradusă în română, cărți în limbi străine erau greu de procurat în absența internetului și, în fond, nu era menționată niciunde atunci. Poate dacă aș fi studiat filosofie sau sociologie pe vremea aceea aș fi avut șansa să aud de Thoreau. Nu a fost cazul și o citesc acum când îmi pare desuetă.  La 20 de ani oricine vrea să meargă la munte cu cortul. Dincolo de mesajul principal al cărții centrat pe self-reliance / civil disobedience străbate ceva mult mai profund, mai anti-capitalist, anti-consumerist decât lasă titlul să se înțeleagă. Nu trebuie să trăim literalmente în pădure cu 28 de dolari pe an și să mâncăm doar ce ne oferă natura și pământul cultivat ca să înțelegem că nu avem nevoie de atîtea lucruri inutile. Mâncăm prea mult, stocăm bunuri în exces care fac locuințele noastre neîncăpătoare, ne cumpărăm mașini inteligente care numai că nu ne spală pe dinți, când ar trebui doar să meargă pe șosea (că doar în acest scop au fost inventate și fabricate). Vrem să cunoaștem o dimensiune îngustă a lumii privind-o din vase de croazieră, din hoteluri all-inclusive sau din restaurante cu stele Michelin.  Adunăm hârtii sau puncte pe carduri cu valoare fiduciară de schimb pentru a avea acces la aceste comodități ale vieții. Mesajul lui Thoreau este că suntem prizonierii acestui mod de viață, că intrăm de bunăvoie sau prin destin individual în capcană. Că fiul de fermier care moștenește o fermă cu datorii este condamnat să muncească pământul mai rău ca un iobag și nu are altă perspectivă sau soluție existențială. Desigur că nu putem fugi toți în pădure pentru doi ani ca Thoreau. Walden a fost un experiment care a generat o carte esențială. Dar putem simplifica zi de zi. Nu trebuie să umplem coșul cu vârf la supermarket. Îmi aduc aminte că atunci când ne-a lovit consumerismul, prin 2006-2008, umpleam cu vârf căruciorul de la Kaufland și un sfert din mâncare o aruncam. Pur și simplu unele alimente perisabile se alterau de la o săptămână la alta, le aruncam, și săptămâna următoare cumpăram altele noi, identice. Retrospectiv nu înțeleg de ce făceam asta, poate pentru că erau din abundență și banii la fel, economia duduind, așa cum zicea Tăriceanu. Apoi în 2009 am trăit în Franța, în Paris, cartierul Saint-Denis și vedeam la sfârșitul zilei, pe Vie de la Republique, cum se aruncau metri cubi de legume. Legume pe care cineva le-a produs, le-a vândut și trebuiau să fie cumpărate, ca să fie mâncate. Trăim în lumea abuzului alimentar, a deșeurilor pletorice cere ne inundă, a excesului de bunuri de prestigiu. Poate că acum am ajuns la vremea în care trebuie să citim Thoreau, pentru ca să înțelegem ceva din experimentul lui. În România anilor '90 nu avea sens.   

luni, 9 mai 2022

Journal de guerre

Victoria antifascistă și antiimperialistă

După 74 de zile în Ucraina Putin nu și-a putut proclama nici măcar o victorie parțială. A fost o paradă, am înțeles, dar nu am văzut-o. Mi se pare că este vorba strict despre decalaj istoric și tehnologic. Despre eroismul ucrainienilor, fără îndoială, dar eroismul singur nu ar fi întârziat victoria. Și polonezii au șarjat cu caii împotriva tancurilor și sunt un exemplu de eroism gratuit și inutil. S-a tot vorbit de potemkiniadă, de armată rusească de carton, de corupție masivă care a dus la cheltuirea fondurilor de înarmare pe yachturi și mașini de lux. Așa cum a zis I. în primele zile ale războiului: Putin și-a tras prea sus pantalonii costumului Armani și i s-au văzut, pe dedesubt, izmenele alea rele, peticite, rusești.


duminică, 24 aprilie 2022

 La sixième République

Nu știu multe evenimente esențiale care au fondat lumea modernă. Am citit în timpul studiilor Voltaire și Rousseau și cred că reflecțiile lor au prevestit marea schimbare care a definit lumea în care trăim. Mai degrabă cred că în lumea primatelor inteligente suprastructura generează structura și nu invers. Prima Republică Franceză, cea din 1792, a iacobinilor și a ghilotinei, a însemnat o ruptură cu lumea veche, clericală și nobiliară, cum nu s-a putut imagina până atunci. Nimic de azi n-ar fi existat fără Revoluția Franceză: nici socialismul, nici stânga, nici ecologismul. Nu ar fi avut sens și loc într-o lume fără Prima Republică Franceză.

Unul din cele mai bune discursuri politice pe care le-am auzit la tv în viața mea a fost al lui Macron la revelionul din 2019/2020. Atunci am remarcat că, cu discursurile de revelion ale lui Băsescu și Johannis de la TVR, suntem la ani lumină de lumea civilizată. Că suntem și din punct de vedere politic încă în lumea țărilor în curs de dezvoltare.


Azi a câștigat Macron în fața extremei drepte, în contextul internațional complicat al agresiunii rusești în Ucraina. Nu știu sigur dacă e a șasea republică franceză, dar simbolic e o victorie importantă. Cred că trăim în vremuri decisive, pe muchia radicalizării politice și a războiului mondial. Că libertatea individuală e din nou amenințată de mirajul colectivist, de tribalism și ține de fiecare să opteze, la vot sau în discursul cotidian.

duminică, 17 aprilie 2022

Data Paștelor

Sunt două tradiții atestate din antichitate în legătură cu data sărbătorii Paștelor la creștinii timpurii. Prima, care va deveni universală, este celebrarea învierii lui Isus Christos în duminica de după Paștele evreiesc, dat fiind că cele patru evanghelii canonice plasează Învierea în prima zi a săptămânii. A doua, atestată mai ales în surse din Asia Mică și Syria, face din Paște un memorial al morții lui Isus și o situează în noaptea dintre 14 și 15 a lunii Nisan din anul evreiesc, prima zi a primăverii. Cei care urmau această tradiție au fost numiți quartodecimani de către ceilalți creștini. Există o dezbatere care variantă a fost prima, care se celebra în epoca apostolică.În secolul IV Eusebius menționează ruptura care are loc în jur de 195 între quartodecimani și cei care celebrau Paștele duminica (Euseb. Hist. eccl. 5.23-25.). Episcopii asiatici, conduși de Polycrates, aduc ca argument o enumerare a predecesorilor lor, până în epoca apostolică, care celebrau Paștele în 14 Nisan.

Determinarea datei exacte pentru Paștele evreiesc era o problemă pentru evreii din diaspora. Luna nouă era observată la Ierusalim la 29 de zile și jumătate, iar cei aflați departe nu știua care zi a fost declarată luna nouă. Paștele creștin era astfel și mai greu de stabilit, orientându-se după sărbătoarea vecinilor evrei.  Quartodecimanii din Asia Mică, în loc să urmărească ziua de 14 Nisan din calendarul evreiesc, au preluat calendarul local și anume a paisprezecea zi  a lunii Artemisios, prima lună de primăvară, care ar cădea în  6 aprilie. Quartodecimani din Cappadocia aveau a paisprezecea zi a lunii Teireix, adică 25 martie.

Practica quartodecimanilor continuă până la conciliul de la Niceea din 325, când se legiferează că toți creștinii trebuie să sărbătorească Paștele în ziua de duminică. E un fel de tăiere a nodului gordian: prima duminică de după luna plină care cade după sau de echinoțiul de primăvară. Soluționarea problemei datelor diferite între cei care sărbătoreau în duminica de după Paștele evreiesc și quartodecimani nu a dus, duă cum putea vedea și azi, la alegerea unei singure date, determinate astronomic. Astfel biserica de răsărit a ales un echinox convențional (21 martie în calendarul iulian, respectiv 3 aprilie în cel gregorian) iar catolicii și protestanții echinoxul real de primăvară din fiecare an (adică cel astronomic în care ziua și noaptea sunt egale iar Soarele se află exact pe ecuatorul ceresc).

Este, în fond, în alegerea acestei date o opțiune între tradiție (în contra observației directe) și convenție universal acceptată. Suntem de acord, toți, că toate calendarele moderne sunt făcute de oameni prin observarea ceasornicului cosmic al soarelui, planetelor și stelelor și este imposibil să corelăm în calendarele anuale universale o anume zi din antichitate. Dar să stabilim o convenție, în care fiecare biserică să recunoască același echinox, cred că ar fi posibil, totuși. Și am sărbători toți creștinii învierea lui Iisus deodată.

sâmbătă, 16 aprilie 2022

Journal de guerre

 

Andriy Khlyvnyuk & The Kiffness

Sunt deja 50 de zile de război în Ucraina. Românii s-au repezit în primele zile să ajute refugiații și au fost cu ochii pe știrile televizoarelor iar asta e ceva pozitiv care indică empatie, bun simț și civism, calificări pe care poporul nostru nu le primea de obicei de la ceilalți. Am fost așa cum trebuie o dată și noi, românii, oile negre ale UE. Sigur, nu în opinia unor Purici cretini care mai populează spațiul geografic al României. Treptat, așa cum bănuiam s-a intrat în obișnuință, în lumea răului cotidian și banalizat. Refugiații s-au împuținat și noi urmărim știrile distrați și preocupați de nimicuri cotidiene. Ne bucură când auzim că americanii trimit arme în Ucraina și că Bono și Pink Floyd cântă pentru susținerea Ucrainei. Sigur că e bine că lumea culturală se poziționează pro-Ucraina și orchestrația cântecului lui Andriy Khlyvnyuk de la Boombox făcută de Pink Floyd e ceva semnificativ în dimensiunea cultural-muzicală, dar asta nu face decât să creeze un curent de opinie favorabil. Oamenii mor în continuare la Mariupol, Herson și în Donbas. Nu vreau să minimizez importanța muzicii și a gesturilor de susținere culturală, dar cred că trebuie să facem mai mult de-atât.  La Cluj s-a organizat un concert caritabil We Rock for Ukraine și cineva dintre organizatori s-a șifonat că s-au cumpărat prea puține bilete în prima zi. Poate că unii nu gustă stilul ăsta de pastișă simfonică a muzicii rock și și-au cumpărat bilete la meciul caritabil CFR Cluj - Dynamo Kiev. Trebuie să-i lași fiecăruia opțiunea ajutorului pe care poate să-l dea Ucrainei. Unii vor să doneze alimente pentru refugați, alții merg la concerte sau la meci, alții donează sânge în campania Rock FM România are sânge de rocker pentru Ucraina. Ăsta este avantajul lumii în care trăim, anume că nimeni nu mai trebuie să fie constrâns să adopte o atitudine oarecare, impusă, că are opțiuni multiple, potrivite cu personalitatea și necesitățile sale.
Am zis undeva că anii '30 sunt înaintea noastră, în sensul că istoria se repetă. Că războiul civil spaniol a fost o repetiție pentru al doilea război mondial. Că acolo s-au cristalizat opțiunile, s-au decantat comunismul și fascismul și fiecare a găsit un loc să se poziționeze politic și militar. Comunism și fascism nu sunt decât niște cuvinte, ca toate -ismele pe care le folosim în limbajul curent. În Spania războiului civil și în Ucraina de azi nu se luptă decât individualismul și colectivismul (alte cuvinte), libertatea și autoritarismul. Și, tot așa, de la începutul istoriei, în diferite forme. Ce putem face? Câțiva o să se înroleze, ca Moța și Marin, dar sper că de partea bună a istoriei (de data asta). Ceilalți nu avem decât să așteptăm să se termine repetiția și să ne ajungă războiul adevărat. 

sâmbătă, 2 aprilie 2022

Journal de guerre

Despre denazificarea Rusiei

Nu am mai urmărit cu atenție știrile de război, dar am citit, în timpul liber, Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem. Și am urmărit, astfel, pas cu pas, aberațiile nazismului care au culminat cu Final Solution. Am vrut să văd simetriile cu lumea de azi, cu ce se întâmplă în Rusia lui Putin pentru a înțelege cum indivizii și colectivitățile ajung să tolereze și să conviețuiască cu crima și, mai mult, pentru a vedea spre ce ne îndreptăm. Odată pornit caruselul războiului, a uciderii în masă, e greu de oprit.  Înainte să dea ordinul uciderii evreilor din Protectorat Hitler a testat camerele de gazare pe germanii cu probleme psihice, cărora voia să le ofere o moarte ușoară. Majoritatea germanilor au fost de partea lui. Cei care s-au opus nu au reușit să se organizeze relevant, cam ca rușii de azi. Desigur că sunt indivizi în Rusia care nu sunt de acord cu operațiunea specială a lui Putin din Ucraina, dar nu rezultă de niciunde că sunt majoritari și că ar fi capabili de opoziție. Pe de altă parte popularitatea lui Putin a crescut, rușii sunt mândri că sunt ruși, imperiali, ocupanți, temuți de alți etc.  Sunt terifiante exemplele lui Hannah Arendt de la sfârșitul războiului când germanii de rând sperau ca în cazul unei înfrângeri, să nu cadă în mâna rușilor și Fuhrerul să le ofere o moarte demnă prin gazare.  Frazele cheie ale lui Himmler despre misiunea unei generații, care e provocată să rezolve o problemă milenară, care trebuie să poarte o greutate supraomenească, au indus în mințile naziștilor iluzia invincibilității și a rolului epocal în istorie. Nu știu ce li se spune rușilor acum, în afară clișeele unei istorii paseiste și ale unui antimericanism revanșard post Cold War. Azi mi se pare că e greu de spălat pe creier un popor întreg și de ținut sub cizmă, dar îmi aduc aminte de vremea lui Ceaușescu. De frica și obedianța românilor sub dictatură și, parcă, nu îmi mai vine atât de ușor să îi judec pe rușii de azi sau pe germanii de ieri. 

 

sâmbătă, 26 martie 2022

Journal de guerre


Everybody's gotta live and everybody's gonna die

Războiul din Ucraina durează deja de 30 de zile și nu știu cum să mă mai raportez la el. Contează desigur cine vor fi învingătorii și cine învinșii, dar și mai mult contează că mor mulți oameni degeaba, civili și militari. Bărbați, femei, bătrâni, copii, în orașe distruse fără discriminare sau pe câmpuri, în mașini de război sau la coadă la supermarket. Războiul de lângă noi, care părea la început absolut inacceptabil, se insinuează în cotidian, ajunge să devină tolerabil ca răul banalizat al naziștilor lui Eichmann. Ajungi să te întrebi ce sens are acest război, această distrugere care pare la început. Ceva mai grav se ghicește în viitor, ceva mai sumbru, ca un război mondial, chiar dacă nu o distrugere nucleară totală. Și ajungi să te întrebi dacăr asta vor zeii, dacă ăsta e planul divin pentru Pământ. Și de ce e îngăduită această crimă la scară mondială, această criză umanitară de proporții. De ce justiția divină nu acționează pentru a scurta conflictul și a opri distrugerea. Pentru că zeii au picioare de lână, cum ne zice Petronius (Satyr. 44: dii pedes lanatos habent). Pentru că ei nu acționează direct în cotidian și răzbunarea lor întârziată are loc în alt plan temporal, asupra sufletului celui care comite fărădelegi, cum ne zice Plutarh în De sera numinis vindicta.

Circulă pe net un citat aproximativ din Albert Einstein care ar fi zis: I know not what weapons the Third World War will be fought, but the fourth one will be fought with sticks and stones. De fapt Einstein a spus asta în germană și suna cam așa: Ich bin mir nicht sicher, mit welchen Waffen der dritte Weltkrieg ausgetragen wird, aber im vierten Weltkrieg werden Sie mit Stöcken und Steinen kämpfen. (Alice Calaprice, The new quotable Einstein, Princeton University Press 2005, 173). Într-un interviu în engleză din 1949 savantul a spus că al patrulea război mondial se va duce doar cu pietre (Interview with Alfred Werner, Liberal Judaism, 16, April - May 1949; 12. Einstein Archive 30-1104). Indiferent de limba folosită e clar că Einstein a spus asta sub impactul utilizării armelor nucleare la Hiroshima și Nagasaki, impresionat de nivelul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă.

Am văzut că rușii au zis că bombardează delicat orașele ucrainiene. Am citit chiar că e posibil să folosească moderat armele nucleare.  Poate americanii o să bombardeze delicat Moscova și în felul acesta ne vom îndrepta spre o apocalipsă nucleară moderată și urmașii noștri vor trebui să strângă bețe și pietre. 

 



sâmbătă, 19 martie 2022

ARHEOLOGIE (3)

De vreo cinci ani lucrez, cu intermitențe, la un proiect de punere în valoare cu fonduri europene a unui sit arheologic. Am încercat să aplic bunele practici din lumea civilizată și m-am ținut cu dinții de respectarea principiilor convenției de la Valetta privind protecția patrimoniului arheologic. După mulți ani preliminari de colaborare pentru caiete de sarcini, studii de fezabilitate, DALI-uri, PT-uri, cu multe ore din timpul meu pierdute pe gratis, după un an de execuție cu multe împiedicări și rateuri, în sfârșit se vede ceva concret și pozitiv. Un început promițător că suntem pe calea cea bună, că, în sfârșit, am înțeles toți cei implicați cum stă treaba și că vorbim aceeași limbă. Și chiar atunci, când mă bucuram și eu un pic, un maistru de pe șantier mă întreabă ce sunt sugestiile volumetrice din fier, că o să aterizeze un ozeneu acolo? Nu, i-am zis, alea sunt un OZN care tocmai a aterizat pe sit. Și mi-a zis că el niciodată nu o să-și aducă copiii pe sit, că o să râdă de el, că de ce nu se reconstruiesc zidurile cum au fost? Și i-am zis că nu e voie azi să mai faci reconstrucție pe ruine, că nu ne dă voie legea. S-a uitat la mine neîncrezător și mi-am dat seama că nu a înțeles nimic și nu va înțelege oricum îi explic. Poate dacă îi ziceam că legile sunt făcute de oameni deștepți pentru ca proștii să le respecte s-ar fi ofensat. Sau dacă afla de la mine că toți oamenii se nasc proști și doar educația îi face mai deștepți, ar fi înțeles că nu pot să contrafac un sit arheologic prin reconstrucție și că datoria mea e să reintrepretez situl și să învăț publicul de azi să înțeleagă realitatea de ieri. Dar mi s-a părut complicat de explicat și l-am abandonat în lumea lui întunecată de certitudini.  

Există diferite discuții despre drepturile științifice ale arheologului asupra materialelor/artefactelor descoperite. Este, după părerea mea, o discuție inutilă. Să zicem că cineva vrea să publice niște artefacte, să le pozeze, să le deseneze, să le interpreteze, cu maxima lui erudiție și cunoștințe nemaiîntâlnite. E foarte simplu de fapt: nu ar avea ce poza, desena, intrepreta, glosa erudit despre etc., atâta vreme cât respectivele artefacte nu ar fi fost scoase de arheolog din pământ. Cum nu poți studia ce nu există încă, eu zic că dreptul arheologului asupra materialului descoperit este absolut, dincolo de orice interpretare sofistă asupra timpului în care el o să îl facă public. Cei care publică materiale fără acordul celui care le-a descoperit sunt, pur și simplu, hoți.  Bandiți la drumul mare, cu ștaif academic. 

sâmbătă, 12 martie 2022

Journal de guerre

Putin è un cesso!

În 2003 eram în Messina și izbucnise unul dintre războaiele din Irak. Și Uniunea Eurpeană tocmai decisese că aderarea României la UE nu e oportună. Și nu eram încă membri NATO și toată lumea era împotriva americanilor. Așa cum se salută azi Slava Ukraini! se saluta atunci Ci siamo contro la guerra! Peste tot, pe stradă, în tramvai, la radio, graffiti pe pereții clădirilor, numai Ci siamo contro la guerrra! Retrospectiv mi se pare normal că era așa. Am atins și noi românii, de mult timp în NATO și UE, nivelul acesta al manifestării civice contra actelor politice aberante. Mi se pare acum firesc să protestezi cu un gest cotidian contra a ceea ce te nemulțumește politic.

Nu îi înțeleg pe cei prost informați și manipulați care încearcă să stabilească adevărații vinovați pentru războiul din Ucraina. Vinovați care, inevitabil, nu sunt rușii, ci alții, americanii de exemplu, care vor să domine lumea, să stăpânească piețele și sursele de energie. Deși e clar că nu americanii sau NATO au atacat Ucraina, totuși ei au provocat. Ei și ucrainienii l-au înjurat pe Putin de mamă și atunci e și normal că le-a dat dat un cap în gură.

Cred că în tinerețe Putin a fost un școlar prost, chiar dacă isteț. Nu a putut acumula pe un spectru larg de înformație și s-a limitat la o învățare conștiincioasă a tehnicilor de manipulare kîgîbiste. Mai slăbuț, probabil, la economie politică și la materialismul dialectic și istoric. Poate ar fi reținut ceva despre  cele trei contradicții fundamentale, mai ales despre cea dintre relațiile de producție și suprastructură. Nu poți doar să vinzi materie primă și să creezi structuri simple de tip feudal într-o lume a capitalului bancar globalizat și a societății interconectate pe multe nivele. El îi zice colhoznicului traktorist de Lukașenko că sancțiunile le vor face bine și că cele două organisme socio-economice, Rusia și Belarus, își vor dezvolta organele lipsă. Avea dreptate Nemțov că, până la urmă, Rusia e ca dinozaurii, cu corpul mare și capul mic (motiv pentru care ar fi dispărut și dinozaurii). Și cu multe organe lipsă, care trebuie dezvoltate foarte repede.

Revenind la Italia și la războiul din Ucraina. Îmi imaginez pe pereții clădirilor un graffito de tip Putin è un cesso!, pentru că avem de-a face cu un criminal de război. Atât pentru civilii ucrainieni bombardați de-al dracului, de nervi și din strategie kîgîbistă, cât și pentru copiii soldați ruși care mor în tancuri fără să știe ce i-a lovit în Ucraina, omorâți de rachete ghidate din satelit și laptop.

Mă uit cu groază la știri și mi-e frică că rușii au mai cucerit un oraș. Aud tot timpul la tv că NATO va apăra fiecare inch (tradus cu centimetru) din teritoriul lui. Azi Johannis a zis că fiecare milimetru. Până să mă bazez pe NATO zic Slava Ucraini! Kosakam Slava!

sâmbătă, 5 martie 2022

Journal de guerre

Nu am cum să mă raportez la războiul din Ucraina și la Rusia decât personal. Viața de zi cu zi, bunăstarea personală, trebuie să se situeze dincolo de ideologie. Nu mă interesează decât dacă eu trăiesc în democrație sau într-un regim autoritar, totalitar, recte, într-o dictatură. Și am trăit în ambele felurile de regim, astfel încât pot să discern. Ăsta ar fi, să zic așa, singurul meu avantaj, față de alții care nu pot să aprecieze, prin experiența personală, diferența dintre o democrație și o dictatură. 

Ucrainienii au experimentat o democrație și posibilitatea unei vieți mai bune și nu vor să se întoarcă sub knut-ul și sub cizma rusească. Nu e vorba de cristalizarea accelerată a națiunii ucrainiene, ci, pur și simplu, de opțiunea pentru libertate sau sclavie.  

Rusia rulează  narațiuni din vremuri apuse: cnezate, imperii medievale, ureseseuri, realități dispărute mai demult sau mai recent și nu rezultă de niciunde că trebuie să se întoarcă. Putin crede că poate să răsucească înapoi ceasul istoriei. E ca și cum Erdogan ar vrea să refacă Imperiul Otoman, așa cum Mussolini voia să restaureze Imperiul Roman. Pe Vladimir Vladimirovici, eu l-aș compara, ca istoric, cu Iustinian. Pe vremea lui au erupt vulcanii din Indonezia, au fost anii cu veri reci și cer întunecat, a izbucnit și o pandemie devastatoare (ciuma lui Iustinian) dar el s-a și încăpățânat să restabilească Imperiul Roman în vechile frontiere. A cucerit un pic din Africa vandală și din Italia ostrogotă și apoi Imperiul a colapsat sub loviturile strămoșilor prezumtivi ai lui Vladimir Vladimirovici Putin (deși după mutră el pare mai degrabă un calmâc rusificat). 

Nu cred că Putin are probleme psihice, altele decât că e bolnav de putere și se crede predestinat pentru restaurarea URSS. Cred că nimic din ceea ce declară public nu  are nici cea mai mică valoare. Putin a promis că nu va ataca alte țări. Lupul a promis că o să mănânce doar o oaie. Neamul nostru de ciobani români și moldoveni din Republică trebuie să știe că lupul ucide mai multe oi decât poate mânca pe loc și Putin o să atace  atâtea țări câte i se va permite. 

Apropo de bunăstare și ideologie, știu că în momentul în care războiul se mută la vest de linia de fractură dintre cele două complexe militaro-industriale de azi, adică pe teritoriul României, noi o să trăim ca ucrainienii azi, indiferent cât de mult ne apără sau nu NATO.

sâmbătă, 26 februarie 2022

Journal de guerre

How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

Eu am fost un copil al războiului rece, un pionier care cânta cântece și spunea poezii despre pacea mondială. Am fost șocat, copil fiind, să aflu că nu este peste tot pace, că este un război în Palestina. Și l-am întrebat pe bunicul meu, care avea 25 de ani la începutul celui de-al doilea Război Mondial unde e Palestina. Departe, mi-a zis, și m-am liniștit, dar a fost prima dată când m-am îndoit de adevărul propagandei despre pacea mondială. Mic pionier, chiar am crezut că poeziile păunesciene recitate de mine, contribuie la menținerea păcii, cam ca ramele de fotografii de profil  de pe facebook-ul de azi. 

Am săpat o locuință subterană în grădină, în care intram, în secret, de după niște tufe de coacăze. Toată copilăria am fost obsedat de ekpyrosis, de combustia universală a cataclismului nuclear. Niciodată nu mi s-a părut că e atât de aproape ca acum două zile când, lucrând la birou, am deschis radioul și am auzit că Rusia a invadat Ucraina. 

După atacul Rusiei asupra Ucrainei de acum două zile nu mai cred că istoriografia marxistă și Școala Analelor avea dreptate când afirma că Istoria e făcută de massele populare. Istoria făcută de indivizi aflați în poziții decizionale. Putin, un boss mafiot, cum i-a zis Kasparov, a acționat după bunul plac, absurd, zguduind ordinea mondială. În realitate nu mai contează decât ce decid Joe Biden și Xi Jinping. 

Străbunicul meu i-a așteptat pe americani până la sfârșitul vieții și nu au mai venit. De-abia după mulți ani am aflat de acordurile de la Yalta când s-au trasat sferele de influență și noi am căzut în custodia Rusiei. Azi ni se spune că avem cele mai puternice garanții de securitate din istorie, că nu vom fi afectați direct de atacurile militare ale Rusiei, dar nu știu dacă să cred asta. Dacă Ucraina cedează, sau chiar înainte, urmează Moldova. Iar Putin, provocatorul, nu se va opri aici. Sunt convins că primele țări NATO pe care le va ataca sunt Polonia și România. Și că toți cei care ne conduc, politic și militar, știu deja asta. Și cum nimeni nu vrea să riște conflictul nuclear, frontul războiului convențional se va muta pe flancul estic al NATO. 

Iar eu o să-mi transform pivnița într-un buncăr ca în anii 80. 

 

sâmbătă, 12 februarie 2022

JURNAL BELGIAN

 21 noiembrie 1999

 În seara asta am fost, iarăși în aceași formulă, cu dl. N. și surorile S. din Brăila, la un cocktail la ambasada României în Belgia. Până să plecăm am fost acasă la familia N., în compania doamnei, profesorul fiind ocupat cu studiul. La un moment dat, parcă fulgerat, a năvălit în cameră și m-a întrebat ce autor antic îmi place, să lucrăm. Istorici, Tacitus? m-a întrebat. Nu, am zis, Apuleius, Despre demonul lui Socrate. Nu avea decât text latin, așa că mi-a dat Metamorfozele într-o ediție bilingvă, latino-franceză, și a stabilit că o să facem șase ore pe săptămână. Doamna N., mult mai realistă și cu picioarele pe pământ, i-a zis dar când o să ai timp, M. dragă?

Apoi am mers la recepția de la ambasadă. Evident că eram îmbrăcat ca în deplasare cu ginși și un  pulover printre costume fandosite, așa că am mai murit odată de jenă și penibil. Acolo l-am întâlnit pe Coulu, anume profesorul L. C. A zis  că o să discutăm despre proiectul meu luni după masă. Am mai vorbit cu un domn de la universitate, N. B. , care a terminat istoria la Cluj și mi-a zis că îi știe din facultate pe profesorii mei N. B. și. V. V. Am fost prezentat și Excelenței sale Ambasadorul și soției sale (nu le mai rețin numele). Ambasadorul a întins absent o mână; probabil că i-au fost prezentați o gașcă întreagă de tineri în seara aceea. Apoi o doamnă directoare de la CGRI, apoi pe atașata culturală a ambasadei României (din nou n-am reținut numele). Cel mai interesant a fost că am vorbit în românește cu M. M. și asistenta ei. M. M., etnolog, este o doamnă fragilă, mică de statură, care se apropie de vârsta a treia, și care se însuflețea vorbind despre nedreptatea pe care o fac occidentalii desconsiderând Europa de Est și Balcanii. Ca să-l parafrazez pe Hasdeu era cea mai stropșită românofilă de pe-acolo. Asistenta ei, o așa numită Stephanie, știa tot departamentul de etnologie de la Filo, și pe colegii mei B. N. și I. B. 

În restul serii a cântat trio-ul Anca Parghel & Sons (de fapt un fiu și o fiică), mai mult fără instrumentație. Anca Parghel, pe care o ascultam la concerte în România de la începutul anilor 90, e acum profesoară de canto la Bruxelles. Probabil de-aia nu a mai cântat în România.

Eu m-am întreținut cu C. S. din Brăila, o fată drăguță și sofisticată, dar care are undeva peste 30 de ani și conduce după două pahare de vin prin Bruxelles ca-n Texas, vorba profesorului N.

miercuri, 9 februarie 2022

JURNAL BELGIAN

20 noiembrie 1999

Am ajuns în sfârșit în Belgia, la Bruxelles. Prima călătorie cu avionul din viața mea. În mai puțin de două ore am ajuns de la Budapesta la Bruxelles cu un avion al companiei belgiene Sabena. N-am avut niciun fel de sentiment special: chestiunea cu omul care a înfrânt natura și gravitația nu m-a impresionat. De fapt nu prea a învins gravitația, ci a stabilit un echilibru instabil, ajutându-ne să călătorim rapid într-o cutie propulsată. Tone de metal sunt ținute în aer de motoare cu foarte mulți cai putere, dar se zguduie și troznesc din toate țâțânile la cea mai mică turbulență atmosferică. Deși omul e o ființă tridimensională într-o lume tridimensională, se deplasează prin forțe proprii doar pe două axe. Așa a fost să fie.

După călătorie m-am culcat și am dormit de la șase dupămasa până a doua zi la opt dimineața, cu niște treziri scurte în care am realizat asta. Din cauza nopții pierdute pe microbuz de la Cluj la Budapesta, probabil.

Totul mi se întâmplă cu o repeziciune uimitoare și sunt pus în tot felul de situații complet noi. Acasă duceam o viață obișnuită: mersul zilnic la universitate, tracasările obișnuite la serviciul economic, bibliotecă, dupămasa acasă cu N. și câinele Alma. Simplu și banal, o viață pentru un om de rând așa cum sunt și cum mă pretind. Ajung aici și dl. profesor N. practic mă adoptă: își dau niște brânzică să ai brânzica ta, chifle să am chiflele mele, ceașcă, cuțit, ciocolată, walkman (și o casetă cu Georges Brassens, care era singura casetă din casă cu muzică ușoară, nu simfonică), o geantă etc.

Sâmbătă sunt invitat la prânz la familia N.: o cunosc pe doamna N. și pe nepotul Ș. Un domn Goe de limbă franceză cu care m-am uitat la versiunea animată Disney a legendei lui Hercules după care a trebuit să ne luptăm, să facem judo. Și îmi zicea mereu tu est fort (la cei șase ani ai lui cred și eu că eram puternic). Seara am plecat cu dl. N. să ne întâlnim cu surorile S. (două fete simpatice din Brăila, una stabilită aici după vreo bursă, cealaltă încă studentă) la o conferință în comunitatea română din Bruxelles. Conferința despre Mănăstirile românești din Moldova  a fost ținută de profesorul Ș. Cantacuzino, într-o sală cu o expoziție de icoane și una de fotografie, cu mănăstirile evident. Desigur că nu mă pricep, dar conferința mi s-a părut savantă și a epuizat subiectul: arhitectură, pictură, compoziție chimică a vopselelor, mentalități etc., totul cu diapozitive foarte frumoase. După conferință diaspora s-a întreținut, eu m-am simțit o vreme stingher, apoi m-am conversat cu surorile S. din Brăila. După care am mers la un restaurant cu specific vânătoresc numit Nemrod (vânătorul biblic... a precizat profesorul N.), cu coarne de cerb, un mistreț împăiat, foc deschis într-un fel de șemineu, mese din lemn masiv de cabană. În fapt, un fel de Prințul Vânător Dracula, pentru că astfel de localuri sunt kitsch oriunde, în Turda sau în Bruxelles. La masă profesorul N. a blagoslovit capitalismul, băncile, bunăstarea occidentală (un fel de rahat cu poleială deasupra). Peste tot se fură, zicea el, dar măcar în Belgia este de unde, măcar aici osânza e grasă.

Să revin la schimbări bruște: aterizarea în familia de vechi aristocrați interbelici a profesorului N., conferință și cocktail cu diaspora română din Bruxelles, seara la restaurant a plătit una din fete, C. S. care lucra la Hewlett-Packard. Am trecut, deci, prin mai multe momente jenante.

Bruxelles-ul este un oraș de saci de plastic de gunoi la ușile caselor înguste și înalte; un oraș de oameni preocupați care plimbă mulți câini pe stradă (cea mai populară rasă mi se pare un fel de pudel care seamănă cu Verdel din As good as it gets). N-am căzut în cur, excuse my French, când am văzut cea mai bună dintre lumile posibile. Este peste tot mâncare bună și multă, dar încă nu pot să spun dacă e scumpă sau ieftină și accesibilă. Deocamdată totul îmi pare scump. Mizerie este destulă, se circulă anarhic (oamenii pe roșu și mașinile pe verdele pietonilor), dar au clădiri frumoase, statui de burgermeisteri, turiști, servicii bune și prompte (autobuze, telefoane publice etc.). Cei câțiva români cu care am conversat mi-au zis că belgieni sunt reci.

Noaptea (sau spre dimineață?) am avut un vis ciudat. De undeva a apărut un peruș verde-galben (așa cum am avut în copilărie) și eu încercam să îl îndes într-o colivie prea mică. Îl împingeam pe ușiță, el se zbătea, mă mușca cu ciocul și probabil l-am strâns prea tare și a murit. Imediat apoi au apărut un pițigoi și un pui de ciocănitoare. I-am prins, pițigoiul l-am pus în colivie fără probleme. M-am trezit cu o mână întredeschisă: țineam gentil un pui de ciocănitoare invizibil. Nu am nici o explicație pentru vis.

sâmbătă, 5 februarie 2022

NOTE ZILNICE

 

Cândva, după circa un an de pandemie, de izolare și de comportament social anormal, mi-am dat seama, brusc, că nu mai am nevoie de toate cunoștințele pe care le-am acumulat în lumea modernă. Că îmi ajunge ce știau anticii și, eventual, medievalii. Că nimic din cuceririle științei moderne - de exemplu dublul helix al lui Watson și Clark - nu mă ajută. Ce dacă s-a publicat genomul virusului SARS Cov-2 într-o săptămână de la anunțul pandemiei în Nature sau Science, pe undeva prin reviste de banda roșie? Eu oricum am stat închis în casă în lockdown, o carantină (quarantaine) de 40 de zile ca în Veneția medievală. Și de doi ani suntem în stare de alertă cu restricții care îi fac pe majoritatea semenilor mei să creadă că pandemia COVID e o conspirație a reptilienilor.  

Mie mi se pare o scuză totală pandemia COVID. Astă toamnă se discuta în consiliul profesoral dacă să facem orele fizic sau online. Cică se profila valul Delta, care a și venit până la urmă, și s-au făcut orele hibrid, cam cum a hotărât fiecare. Am înțeles că era un coleg foarte vehement, speriat de pandemie și care pleda pentru ore online. L-am văzut ieri restaurantul Bulgakov, la prânz, defila fără mască, acum pe coama valului de tip tsunami Omicron.  Cam atât despre ipocrizie, dar nu am putut să nu mă întreb cum ar fi dacă am lucra toți online, de frica pandemiei. 

Și pentru că în afară de ce mi-au zis anticii nu mai este nimic de zis din punctul meu de vedere (politologii de azi pot să mă contrazică), mi-am adus aminte de un text din Platon pe care îl discut, de obicei, semestrul viitor.   

Platon, Republica, XI: (Socrates) Statul, după părerea mea se naște de obicei din motivul că nici unul dintre noi nu este suficient pentru sine, ci are nevoie de mai multe lucruri. (...) Cea mai de frunte dintre nevoile noastre este câștigarea hranei pentru păstrarea ființei și vieții noastre, ...a doua e a locuinței; a treia a îmbrăcămintei și a altor feluri de lucruri de felul acesta. (...) Să vedem acum, ..., cum va satisface statul nevoile acestea? Nu va trebui ca unul să fie plugar, altul arhitect, un altul țesător. Și vom mai adăuga și un cizmar ori vreun alt meseriaș, care se îngrijește de trebuințele corpului nostru? (...) Deci și statul cel mai sărăcăcios se va alcătui din cel puțin patru sau cinci bărbați. (...) Dar apoi va trebui ca fiecare dintre aceștia să facă din munca sa un bun comun pentru toți, bunăoară plugarul să se îngrijească singur de hrana celorlalți patru,..., ori nebătându-și capul cu nimenea să-și câștige pentru sine a patra parte din hrană în a patra parte din timp, .., iar celelalte trei părți din timp să le petreacă cu clădirea locuinței, a doua cu pregătirea veștmintelor, a treia cu a încălțămintelor...? ...ne deosebim după fire, unul are înclinare spre un lucru, altul spre altul.. ce socoți, când ar merge lucrurile mai bine când s-ar ocupa unul singur cu mai multe meserii, sau dacă s-ar ocupa numai cu una?   

XIV. Astfel va trebui iarăși să mai mărim statul (...); va trebui să-l umplem cu o grămadă și o mulțime de astfel de lucruri și de oameni, pe care nu trebuința neapărată îi introduce în stat, cum sunt bunăoară vânătorii de tot felul, artiștii, care știu imita, fie în chipuri și culori, fie în sunete, apoi poeții, cu tot alaiul lor, rapsozii, actorii, dansatorii, întreprinzătorii de teatre, meseriașii de tot felul de lucrări și între alții, mai cu seamă, cei ce pregătesc articolele de toaletă ale femeilor.  Vom mai avea trebuință și de o mulțime de slujitori. (..) Dar și pământul, care până atunci ajungea să hrănească locuitorii, acum deodată va fi prea mic. Deci, dacă vom vrea să avem pământ îndeajuns pentru pășunat și pentru arat, oare nu va trebui să luăm din pământul vecinilor? (..) Prin urmare va trebui să ne războim (...) Astfel, vom avea nevoie de un stat și mai mare, ca să aflăm loc într-însul pentru o armată nu mică, ci cât se poate de numeroasă, care să iasă la luptă împotriva dușmanilor și să apere statul (...) (Glaukon): Cum așa? Cetățenii nu sunt în stare să facă aceasta? Nu, dacă ne-am înțeles bine și tu și noi toți, când am făcut planul statului. (...) ne-am înțeles că un singur om nu e în stare să lucreze mai multe meșteșuguri deodată, ..., sau lupta în război nu ți se pare un fel de meșteșug?

Trecând peste faptul că profesorii nu se regăsesc în acest text despre statul minimal și obligatoriu al lui Platon (Atena educată?) o să fac un exercițiu de imaginație să văd cum ar funcționa online. Cum s-ar rezolva prima problemă, esențială, a lumii în general și nu, neapărat, a statului, câștigarea hranei pentru păstrarea ființei și vieții noastre? (ceea ce Marx numea contradicția funadamentală dintre om și natură; P. S.: și Marx pare inutil din perpectiva propoziției lui Platon, mai ales că nici nu se născuse încă). Să zicem  că agricultorul ar lucra online și ar însămânța două hectare de grâu în Metavers, iar doamna de la Panemar nu s-ar mai duce la la magazin și ne-ar trimite un power point cu sortimentele de produse de panificație de azi. Noi l-am downloada în laptop și am înghiți în sec. 

Zice Platon, deștept cum era: a doua e a locuinței. Să ne imaginăm un arhitect lucrând online. Generează un proiect de casă super mișto, niște randări de mare efect, cu copăcei și copii alergând fericiți într-un decor paradiziac. Luăm proiectul și vrem să construim locuința. Inginerul zice, online, că e pandemie, nu pot să îmi risc sănătatea. Și zic eu, dar unde o să stau? Unde-ai stat și până acum, dar, dacă vrei, ți-o pot construi online. În realitate, construcțiile au cunoscut un boom în pandemie, fiind în aer liber (mai ales în satul Napoca).

Cel puțin generația mea nu ar avea mari probleme cu îmbrăcămintea pentru că prin revistele Neckermann (https://www.neckermann.at) și Burda (https://www.burdastyle.es) am rezolvat problema îmbrăcatului imaginar chiar înainte de apariția  lumii virtuale.

Timpul în care se rezolvă asta nu se relativizează, pentru că același timp trebuie să-l petreacă în fața calculatorului și agricultorul, și constructorul de case și croitorul. 

În paragraful următor vin cei din zona hashtag cancel culture,  văzuți de Platon ca (aproape) inutili: vânătorii, artiștii, poeții, actorii, dansatorii, cei care organizează teatre și cei care produc obiecte de toaletă feminine. Fiind atât de puțin importanți pot să lucreze online: să joace piese de teatru, să recite poezii, să danseze etc. Mai greu cu produsul cosmeticelor, astea nu se pot produce online și să aibă efect în spațiul fizic. În consecință femeile se vor lipsi de ele și va scădea sex appeal-ul, ceea ce va afecta și mediul virtual. 

Singurii care vor beneficia, la propriu, de viața online din statul lui Platon vor fi soldații, cei care vor ieși la luptă împotriva dușmanilor și să apere statul. O să iasă online pe CS:GO (i. e. Counterstrike). Nu va curge sânge, cel mult vor învăța să înjure în rusă. 

sâmbătă, 15 ianuarie 2022

NOTE ZILNICE

Școală online și uneori fizic

Azi am încheiat al patrulea semestru de predat în pandemie și parcă se întrevede o speranță. Miercuri și azi am ținut în total cinci cursuri și seminarii dintre care trei online și două fizic. Am încheiat cu un seminar ținut, ca în vremurile bune, într-o expoziție de muzeu. E drept că am vorbit o oră și ceva cu o mască FFP2 pe față, dar a fost ok. Mi-a fost dor, după aproape doi ani, să țin un seminar într-o expoziție. Am mai facut ghidaje și prezentări în expoziții de vreo câteva ori în pandemie, dar mai mult vara când curba infectărilor era jos. 

Groaznic a fost primul semestru și lockdownul din primăvara 2020. De pe o zi pe alta m-am trezit că nu mai pot merge la servici, să predau, așa cum o fac de 25 de ani, într-o sală de curs. Și că trebuie să stăm acasă și nimeni nu ne-a spus ce trebuie să facem în săptămâna următoare. Să predăm cumva, să muncim? L-am întrebat pe B., clasa a 6-a, voi ce faceti? Păi, zice B., ne-au făcut niște clase pe class room și acolo ne trimit temele. Și am auzit prima dată în viața mea de google class room, dar mi-am făcut și eu niște clase pentru cele două grupe de master din semestrul II. Nu știam cum să fac și în prima săptămână am zis că că o să-mi înregistrez cursul și o să li-l trimit. Am contatat că un fisier de două ore filmate pe tabletă nu ai cum să îl expediezi pe gratis niciunde pe internet. Și am filmat episoade de câte 10 -15 minute și le-am încărcat gratis pe you tube și le-am trimis link-urile pe class room. Sper că le-au vizionat măcar unii dintre ei.  Apoi am găsit un cloud unde puteai să pui nu-mai-știu-câți giga gratuiți și acolo le-am pus bibliografia pdf. Îl am și azi, pentru că pandemia COVID nu s-a terminat. Am și scris trei cursuri pe care le-am postat pe class room. După două săptămâni s-a trezit și universitatea și ne-a sugerat o platformă pe care să facem cursurile online. Mergea prost, așa că tot semestrul am folosit skype și am ținut cursurile conform orarului. Am avut senzația plăcută că atât eu, cât și studenții, voiam  să ne întâlnim și așteptam cursul. Izolarea era apăsătoare și zvonurile alarmante. Am încercat să îi linistesc la fiecare curs, să îi confortez, că semestrul viitor o să ne vedem în clasă, că prostia asta o să treacă repede. Sper că am reușit asta atunci, chiar dacă n-am avut dreptate.

Semestrul ăsta sper că a fost ultimul online. La început am făcut majoritatea cursurilor și seminariilor fizic, dar apoi am trecut online, pentru simplul fapt că unii studenți nu erau la Cluj. După un an și jumătate s-au obișnuit acasă și și-au prelungit anii de liceu (ceea ce poate fi plăcut de fapt). La începutul semestrului m-am îmbrăcat frumos, în sacou, mi-am pus masca și am facut orele fizic. Treptat interacțiunea s-a redus, am rămas doar cu două seminarii, dar a fost ok. Am văzut luminița de la capătul tunelului.