Journal de guerre

How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

Eu am fost un copil al războiului rece, un pionier care cânta cântece și spunea poezii despre pacea mondială. Am fost șocat, copil fiind, să aflu că nu este peste tot pace, că este un război în Palestina. Și l-am întrebat pe bunicul meu, care avea 25 de ani la începutul celui de-al doilea Război Mondial unde e Palestina. Departe, mi-a zis, și m-am liniștit, dar a fost prima dată când m-am îndoit de adevărul propagandei despre pacea mondială. Mic pionier, chiar am crezut că poeziile păunesciene recitate de mine, contribuie la menținerea păcii, cam ca ramele de fotografii de profil  de pe facebook-ul de azi. 

Am săpat o locuință subterană în grădină, în care intram, în secret, de după niște tufe de coacăze. Toată copilăria am fost obsedat de ekpyrosis, de combustia universală a cataclismului nuclear. Niciodată nu mi s-a părut că e atât de aproape ca acum două zile când, lucrând la birou, am deschis radioul și am auzit că Rusia a invadat Ucraina. 

După atacul Rusiei asupra Ucrainei de acum două zile nu mai cred că istoriografia marxistă și Școala Analelor avea dreptate când afirma că Istoria e făcută de massele populare. Istoria făcută de indivizi aflați în poziții decizionale. Putin, un boss mafiot, cum i-a zis Kasparov, a acționat după bunul plac, absurd, zguduind ordinea mondială. În realitate nu mai contează decât ce decid Joe Biden și Xi Jinping. 

Străbunicul meu i-a așteptat pe americani până la sfârșitul vieții și nu au mai venit. De-abia după mulți ani am aflat de acordurile de la Yalta când s-au trasat sferele de influență și noi am căzut în custodia Rusiei. Azi ni se spune că avem cele mai puternice garanții de securitate din istorie, că nu vom fi afectați direct de atacurile militare ale Rusiei, dar nu știu dacă să cred asta. Dacă Ucraina cedează, sau chiar înainte, urmează Moldova. Iar Putin, provocatorul, nu se va opri aici. Sunt convins că primele țări NATO pe care le va ataca sunt Polonia și România. Și că toți cei care ne conduc, politic și militar, știu deja asta. Și cum nimeni nu vrea să riște conflictul nuclear, frontul războiului convențional se va muta pe flancul estic al NATO. 

Iar eu o să-mi transform pivnița într-un buncăr ca în anii 80. 

 

JURNAL BELGIAN

 21 noiembrie 1999

 În seara asta am fost, iarăși în aceași formulă, cu dl. N. și surorile S. din Brăila, la un cocktail la ambasada României în Belgia. Până să plecăm am fost acasă la familia N., în compania doamnei, profesorul fiind ocupat cu studiul. La un moment dat, parcă fulgerat, a năvălit în cameră și m-a întrebat ce autor antic îmi place, să lucrăm. Istorici, Tacitus? m-a întrebat. Nu, am zis, Apuleius, Despre demonul lui Socrate. Nu avea decât text latin, așa că mi-a dat Metamorfozele într-o ediție bilingvă, latino-franceză, și a stabilit că o să facem șase ore pe săptămână. Doamna N., mult mai realistă și cu picioarele pe pământ, i-a zis dar când o să ai timp, M. dragă?

Apoi am mers la recepția de la ambasadă. Evident că eram îmbrăcat ca în deplasare cu ginși și un  pulover printre costume fandosite, așa că am mai murit odată de jenă și penibil. Acolo l-am întâlnit pe Coulu, anume profesorul L. C. A zis  că o să discutăm despre proiectul meu luni după masă. Am mai vorbit cu un domn de la universitate, N. B. , care a terminat istoria la Cluj și mi-a zis că îi știe din facultate pe profesorii mei N. B. și. V. V. Am fost prezentat și Excelenței sale Ambasadorul și soției sale (nu le mai rețin numele). Ambasadorul a întins absent o mână; probabil că i-au fost prezentați o gașcă întreagă de tineri în seara aceea. Apoi o doamnă directoare de la CGRI, apoi pe atașata culturală a ambasadei României (din nou n-am reținut numele). Cel mai interesant a fost că am vorbit în românește cu M. M. și asistenta ei. M. M., etnolog, este o doamnă fragilă, mică de statură, care se apropie de vârsta a treia, și care se însuflețea vorbind despre nedreptatea pe care o fac occidentalii desconsiderând Europa de Est și Balcanii. Ca să-l parafrazez pe Hasdeu era cea mai stropșită românofilă de pe-acolo. Asistenta ei, o așa numită Stephanie, știa tot departamentul de etnologie de la Filo, și pe colegii mei B. N. și I. B. 

În restul serii a cântat trio-ul Anca Parghel & Sons (de fapt un fiu și o fiică), mai mult fără instrumentație. Anca Parghel, pe care o ascultam la concerte în România de la începutul anilor 90, e acum profesoară de canto la Bruxelles. Probabil de-aia nu a mai cântat în România.

Eu m-am întreținut cu C. S. din Brăila, o fată drăguță și sofisticată, dar care are undeva peste 30 de ani și conduce după două pahare de vin prin Bruxelles ca-n Texas, vorba profesorului N.

JURNAL BELGIAN

20 noiembrie 1999

Am ajuns în sfârșit în Belgia, la Bruxelles. Prima călătorie cu avionul din viața mea. În mai puțin de două ore am ajuns de la Budapesta la Bruxelles cu un avion al companiei belgiene Sabena. N-am avut niciun fel de sentiment special: chestiunea cu omul care a înfrânt natura și gravitația nu m-a impresionat. De fapt nu prea a învins gravitația, ci a stabilit un echilibru instabil, ajutându-ne să călătorim rapid într-o cutie propulsată. Tone de metal sunt ținute în aer de motoare cu foarte mulți cai putere, dar se zguduie și troznesc din toate țâțânile la cea mai mică turbulență atmosferică. Deși omul e o ființă tridimensională într-o lume tridimensională, se deplasează prin forțe proprii doar pe două axe. Așa a fost să fie.

După călătorie m-am culcat și am dormit de la șase dupămasa până a doua zi la opt dimineața, cu niște treziri scurte în care am realizat asta. Din cauza nopții pierdute pe microbuz de la Cluj la Budapesta, probabil.

Totul mi se întâmplă cu o repeziciune uimitoare și sunt pus în tot felul de situații complet noi. Acasă duceam o viață obișnuită: mersul zilnic la universitate, tracasările obișnuite la serviciul economic, bibliotecă, dupămasa acasă cu N. și câinele Alma. Simplu și banal, o viață pentru un om de rând așa cum sunt și cum mă pretind. Ajung aici și dl. profesor N. practic mă adoptă: își dau niște brânzică să ai brânzica ta, chifle să am chiflele mele, ceașcă, cuțit, ciocolată, walkman (și o casetă cu Georges Brassens, care era singura casetă din casă cu muzică ușoară, nu simfonică), o geantă etc.

Sâmbătă sunt invitat la prânz la familia N.: o cunosc pe doamna N. și pe nepotul Ș. Un domn Goe de limbă franceză cu care m-am uitat la versiunea animată Disney a legendei lui Hercules după care a trebuit să ne luptăm, să facem judo. Și îmi zicea mereu tu est fort (la cei șase ani ai lui cred și eu că eram puternic). Seara am plecat cu dl. N. să ne întâlnim cu surorile S. (două fete simpatice din Brăila, una stabilită aici după vreo bursă, cealaltă încă studentă) la o conferință în comunitatea română din Bruxelles. Conferința despre Mănăstirile românești din Moldova  a fost ținută de profesorul Ș. Cantacuzino, într-o sală cu o expoziție de icoane și una de fotografie, cu mănăstirile evident. Desigur că nu mă pricep, dar conferința mi s-a părut savantă și a epuizat subiectul: arhitectură, pictură, compoziție chimică a vopselelor, mentalități etc., totul cu diapozitive foarte frumoase. După conferință diaspora s-a întreținut, eu m-am simțit o vreme stingher, apoi m-am conversat cu surorile S. din Brăila. După care am mers la un restaurant cu specific vânătoresc numit Nemrod (vânătorul biblic... a precizat profesorul N.), cu coarne de cerb, un mistreț împăiat, foc deschis într-un fel de șemineu, mese din lemn masiv de cabană. În fapt, un fel de Prințul Vânător Dracula, pentru că astfel de localuri sunt kitsch oriunde, în Turda sau în Bruxelles. La masă profesorul N. a blagoslovit capitalismul, băncile, bunăstarea occidentală (un fel de rahat cu poleială deasupra). Peste tot se fură, zicea el, dar măcar în Belgia este de unde, măcar aici osânza e grasă.

Să revin la schimbări bruște: aterizarea în familia de vechi aristocrați interbelici a profesorului N., conferință și cocktail cu diaspora română din Bruxelles, seara la restaurant a plătit una din fete, C. S. care lucra la Hewlett-Packard. Am trecut, deci, prin mai multe momente jenante.

Bruxelles-ul este un oraș de saci de plastic de gunoi la ușile caselor înguste și înalte; un oraș de oameni preocupați care plimbă mulți câini pe stradă (cea mai populară rasă mi se pare un fel de pudel care seamănă cu Verdel din As good as it gets). N-am căzut în cur, excuse my French, când am văzut cea mai bună dintre lumile posibile. Este peste tot mâncare bună și multă, dar încă nu pot să spun dacă e scumpă sau ieftină și accesibilă. Deocamdată totul îmi pare scump. Mizerie este destulă, se circulă anarhic (oamenii pe roșu și mașinile pe verdele pietonilor), dar au clădiri frumoase, statui de burgermeisteri, turiști, servicii bune și prompte (autobuze, telefoane publice etc.). Cei câțiva români cu care am conversat mi-au zis că belgieni sunt reci.

Noaptea (sau spre dimineață?) am avut un vis ciudat. De undeva a apărut un peruș verde-galben (așa cum am avut în copilărie) și eu încercam să îl îndes într-o colivie prea mică. Îl împingeam pe ușiță, el se zbătea, mă mușca cu ciocul și probabil l-am strâns prea tare și a murit. Imediat apoi au apărut un pițigoi și un pui de ciocănitoare. I-am prins, pițigoiul l-am pus în colivie fără probleme. M-am trezit cu o mână întredeschisă: țineam gentil un pui de ciocănitoare invizibil. Nu am nici o explicație pentru vis.

NOTE ZILNICE

 

Cândva, după circa un an de pandemie, de izolare și de comportament social anormal, mi-am dat seama, brusc, că nu mai am nevoie de toate cunoștințele pe care le-am acumulat în lumea modernă. Că îmi ajunge ce știau anticii și, eventual, medievalii. Că nimic din cuceririle științei moderne - de exemplu dublul helix al lui Watson și Clark - nu mă ajută. Ce dacă s-a publicat genomul virusului SARS Cov-2 într-o săptămână de la anunțul pandemiei în Nature sau Science, pe undeva prin reviste de banda roșie? Eu oricum am stat închis în casă în lockdown, o carantină (quarantaine) de 40 de zile ca în Veneția medievală. Și de doi ani suntem în stare de alertă cu restricții care îi fac pe majoritatea semenilor mei să creadă că pandemia COVID e o conspirație a reptilienilor.  

Mie mi se pare o scuză totală pandemia COVID. Astă toamnă se discuta în consiliul profesoral dacă să facem orele fizic sau online. Cică se profila valul Delta, care a și venit până la urmă, și s-au făcut orele hibrid, cam cum a hotărât fiecare. Am înțeles că era un coleg foarte vehement, speriat de pandemie și care pleda pentru ore online. L-am văzut ieri restaurantul Bulgakov, la prânz, defila fără mască, acum pe coama valului de tip tsunami Omicron.  Cam atât despre ipocrizie, dar nu am putut să nu mă întreb cum ar fi dacă am lucra toți online, de frica pandemiei. 

Și pentru că în afară de ce mi-au zis anticii nu mai este nimic de zis din punctul meu de vedere (politologii de azi pot să mă contrazică), mi-am adus aminte de un text din Platon pe care îl discut, de obicei, semestrul viitor.   

Platon, Republica, XI: (Socrates) Statul, după părerea mea se naște de obicei din motivul că nici unul dintre noi nu este suficient pentru sine, ci are nevoie de mai multe lucruri. (...) Cea mai de frunte dintre nevoile noastre este câștigarea hranei pentru păstrarea ființei și vieții noastre, ...a doua e a locuinței; a treia a îmbrăcămintei și a altor feluri de lucruri de felul acesta. (...) Să vedem acum, ..., cum va satisface statul nevoile acestea? Nu va trebui ca unul să fie plugar, altul arhitect, un altul țesător. Și vom mai adăuga și un cizmar ori vreun alt meseriaș, care se îngrijește de trebuințele corpului nostru? (...) Deci și statul cel mai sărăcăcios se va alcătui din cel puțin patru sau cinci bărbați. (...) Dar apoi va trebui ca fiecare dintre aceștia să facă din munca sa un bun comun pentru toți, bunăoară plugarul să se îngrijească singur de hrana celorlalți patru,..., ori nebătându-și capul cu nimenea să-și câștige pentru sine a patra parte din hrană în a patra parte din timp, .., iar celelalte trei părți din timp să le petreacă cu clădirea locuinței, a doua cu pregătirea veștmintelor, a treia cu a încălțămintelor...? ...ne deosebim după fire, unul are înclinare spre un lucru, altul spre altul.. ce socoți, când ar merge lucrurile mai bine când s-ar ocupa unul singur cu mai multe meserii, sau dacă s-ar ocupa numai cu una?   

XIV. Astfel va trebui iarăși să mai mărim statul (...); va trebui să-l umplem cu o grămadă și o mulțime de astfel de lucruri și de oameni, pe care nu trebuința neapărată îi introduce în stat, cum sunt bunăoară vânătorii de tot felul, artiștii, care știu imita, fie în chipuri și culori, fie în sunete, apoi poeții, cu tot alaiul lor, rapsozii, actorii, dansatorii, întreprinzătorii de teatre, meseriașii de tot felul de lucrări și între alții, mai cu seamă, cei ce pregătesc articolele de toaletă ale femeilor.  Vom mai avea trebuință și de o mulțime de slujitori. (..) Dar și pământul, care până atunci ajungea să hrănească locuitorii, acum deodată va fi prea mic. Deci, dacă vom vrea să avem pământ îndeajuns pentru pășunat și pentru arat, oare nu va trebui să luăm din pământul vecinilor? (..) Prin urmare va trebui să ne războim (...) Astfel, vom avea nevoie de un stat și mai mare, ca să aflăm loc într-însul pentru o armată nu mică, ci cât se poate de numeroasă, care să iasă la luptă împotriva dușmanilor și să apere statul (...) (Glaukon): Cum așa? Cetățenii nu sunt în stare să facă aceasta? Nu, dacă ne-am înțeles bine și tu și noi toți, când am făcut planul statului. (...) ne-am înțeles că un singur om nu e în stare să lucreze mai multe meșteșuguri deodată, ..., sau lupta în război nu ți se pare un fel de meșteșug?

Trecând peste faptul că profesorii nu se regăsesc în acest text despre statul minimal și obligatoriu al lui Platon (Atena educată?) o să fac un exercițiu de imaginație să văd cum ar funcționa online. Cum s-ar rezolva prima problemă, esențială, a lumii în general și nu, neapărat, a statului, câștigarea hranei pentru păstrarea ființei și vieții noastre? (ceea ce Marx numea contradicția funadamentală dintre om și natură; P. S.: și Marx pare inutil din perpectiva propoziției lui Platon, mai ales că nici nu se născuse încă). Să zicem  că agricultorul ar lucra online și ar însămânța două hectare de grâu în Metavers, iar doamna de la Panemar nu s-ar mai duce la la magazin și ne-ar trimite un power point cu sortimentele de produse de panificație de azi. Noi l-am downloada în laptop și am înghiți în sec. 

Zice Platon, deștept cum era: a doua e a locuinței. Să ne imaginăm un arhitect lucrând online. Generează un proiect de casă super mișto, niște randări de mare efect, cu copăcei și copii alergând fericiți într-un decor paradiziac. Luăm proiectul și vrem să construim locuința. Inginerul zice, online, că e pandemie, nu pot să îmi risc sănătatea. Și zic eu, dar unde o să stau? Unde-ai stat și până acum, dar, dacă vrei, ți-o pot construi online. În realitate, construcțiile au cunoscut un boom în pandemie, fiind în aer liber (mai ales în satul Napoca).

Cel puțin generația mea nu ar avea mari probleme cu îmbrăcămintea pentru că prin revistele Neckermann (https://www.neckermann.at) și Burda (https://www.burdastyle.es) am rezolvat problema îmbrăcatului imaginar chiar înainte de apariția  lumii virtuale.

Timpul în care se rezolvă asta nu se relativizează, pentru că același timp trebuie să-l petreacă în fața calculatorului și agricultorul, și constructorul de case și croitorul. 

În paragraful următor vin cei din zona hashtag cancel culture,  văzuți de Platon ca (aproape) inutili: vânătorii, artiștii, poeții, actorii, dansatorii, cei care organizează teatre și cei care produc obiecte de toaletă feminine. Fiind atât de puțin importanți pot să lucreze online: să joace piese de teatru, să recite poezii, să danseze etc. Mai greu cu produsul cosmeticelor, astea nu se pot produce online și să aibă efect în spațiul fizic. În consecință femeile se vor lipsi de ele și va scădea sex appeal-ul, ceea ce va afecta și mediul virtual. 

Singurii care vor beneficia, la propriu, de viața online din statul lui Platon vor fi soldații, cei care vor ieși la luptă împotriva dușmanilor și să apere statul. O să iasă online pe CS:GO (i. e. Counterstrike). Nu va curge sânge, cel mult vor învăța să înjure în rusă.