NOTE ZILNICE

 B. (15 ani) are săptămâna viitoare examenul de capacitate, în sistem de evaluare națională. Adică subiecte unice stabilite de la Ministerul Educației, corectarea lucrărilor încrucișată între județe, etc. Nu am nici o problemă cu asta, pare un sistem inspirat din Franța, unde totul trebuie să fie național, dar asta e întreaga noastră istorie modernă până la urmă, cel puțin de la Pașopt încoace. Desigur că unii birocrați pursânge îmbătrâniți prin ministere cred că așa trebuie făcut, că e corect și relevant. Și birocrații de pe vremea lui Ceaușescu, când am dat eu treapta întâi, probabil că erau la fel de convinși de justețea sistemului. Ca să zic așa, sunt niște pătuțuri ale lui Procust cu care ne chinuim copiii. Părinții sunt umaniști, copilul nu are din genă de unde să moștenească înclinarea spre științe reale (un eufemism pentru algebră și geometrie). În plus, de când i s-a dezvoltat simțul auzului, s-a vorbit în jurul lui doar despre cărți, literatură, povești, istorii și singurul calcul matematic a fost despre cât ajung banii din salarii. De unde să vină propensiunea pentru matematică. Din genă nu, din educație nu, dar totuși trebuie să extragem radicali, să rezolvăm ecuații complexe, pentru că o să ajute în viitor. Când ne numărăm banii, cu adunare, scădere, înmulțire și împărțire. Părerea mea este că am rămas prinși, dintr-o inerție de neînțeles, în filmul în care am crescut eu, când treapta întâi era obligatorie din mate și română. Diferența este că majoritatea colegilor mei visau să se facă ingineri, să termine, în sfârșit, construcția socialismului. Gorbaciov și perestroika le-au stricat planurile și au ajuns prin Spania. Sunt convins că și B. o să descurce în viitorul pe care nu-l putem anticipa, așa cum m-am descurcat și eu grație Revoluției care a făcut dintr-o clasă de filo la trei județe (Cluj/Sălaj/Bistrița) mai multe decât era voie în țara viitorilor ingineri. Păcat de copiii generației mileniale, nativii digitali, care trebuie să treacă prin aceleași filtre de acum 30 de ani. E doar din vina unor politicieni ignoranți și habarniști, care au impresia că știu ce trebuie să facă, când, de fapt, sunt acolo pentru figurație. Uneori timpul parcă stă în loc în România, țara reformelor balcanice și a conservatorismului etern.

SIMPLICITÉ VOLONTAIRE

De ceva vreme citesc H.-D. Thoreau, Walden, or Life in the Woods. Am început pe kindle și am continuat cu o ediție românească. Știu că ar fi trebuit să o citesc mult mai devreme, cândva în adolescență, dar era destul de greu în anii 1990, deși a fost publicată în 1854. Nu era tradusă în română, cărți în limbi străine erau greu de procurat în absența internetului și, în fond, nu era menționată niciunde atunci. Poate dacă aș fi studiat filosofie sau sociologie pe vremea aceea aș fi avut șansa să aud de Thoreau. Nu a fost cazul și o citesc acum când îmi pare desuetă.  La 20 de ani oricine vrea să meargă la munte cu cortul. Dincolo de mesajul principal al cărții centrat pe self-reliance / civil disobedience străbate ceva mult mai profund, mai anti-capitalist, anti-consumerist decât lasă titlul să se înțeleagă. Nu trebuie să trăim literalmente în pădure cu 28 de dolari pe an și să mâncăm doar ce ne oferă natura și pământul cultivat ca să înțelegem că nu avem nevoie de atîtea lucruri inutile. Mâncăm prea mult, stocăm bunuri în exces care fac locuințele noastre neîncăpătoare, ne cumpărăm mașini inteligente care numai că nu ne spală pe dinți, când ar trebui doar să meargă pe șosea (că doar în acest scop au fost inventate și fabricate). Vrem să cunoaștem o dimensiune îngustă a lumii privind-o din vase de croazieră, din hoteluri all-inclusive sau din restaurante cu stele Michelin.  Adunăm hârtii sau puncte pe carduri cu valoare fiduciară de schimb pentru a avea acces la aceste comodități ale vieții. Mesajul lui Thoreau este că suntem prizonierii acestui mod de viață, că intrăm de bunăvoie sau prin destin individual în capcană. Că fiul de fermier care moștenește o fermă cu datorii este condamnat să muncească pământul mai rău ca un iobag și nu are altă perspectivă sau soluție existențială. Desigur că nu putem fugi toți în pădure pentru doi ani ca Thoreau. Walden a fost un experiment care a generat o carte esențială. Dar putem simplifica zi de zi. Nu trebuie să umplem coșul cu vârf la supermarket. Îmi aduc aminte că atunci când ne-a lovit consumerismul, prin 2006-2008, umpleam cu vârf căruciorul de la Kaufland și un sfert din mâncare o aruncam. Pur și simplu unele alimente perisabile se alterau de la o săptămână la alta, le aruncam, și săptămâna următoare cumpăram altele noi, identice. Retrospectiv nu înțeleg de ce făceam asta, poate pentru că erau din abundență și banii la fel, economia duduind, așa cum zicea Tăriceanu. Apoi în 2009 am trăit în Franța, în Paris, cartierul Saint-Denis și vedeam la sfârșitul zilei, pe Vie de la Republique, cum se aruncau metri cubi de legume. Legume pe care cineva le-a produs, le-a vândut și trebuiau să fie cumpărate, ca să fie mâncate. Trăim în lumea abuzului alimentar, a deșeurilor pletorice cere ne inundă, a excesului de bunuri de prestigiu. Poate că acum am ajuns la vremea în care trebuie să citim Thoreau, pentru ca să înțelegem ceva din experimentul lui. În România anilor '90 nu avea sens.