La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 25 iunie 2011

MABINOGII

Mabinogii lui Pwyll
Pwyll Pandeuic Dyfed era stăpânul celor şapte districte ale lui Dyfed. Odată ca niciodată el era la Arberth, capitala sa, şi a fost stăpânit de dorinţa de a vâna. Partea ţării sale în care vroia să vâneze era Glyn Cuch. A pornit în acea seară din Aberth şi a ajuns la Pan Llwyn Diarwya, unde a rămas peste noapte.
În dimineaţa următoare, în zorii zilei, el s-a trezit şi a mers la Glyn Cuch pentru a-şi lăsa câinii lângă pădure. A sunat din cornul său şi a început vânătoarea, gonind după câinii săi şi despărţindu-se de tovarăşii săi.
Şi încercând să audă lătratul haitei el a auzit o altă haită, cu un alt lătrat, venind să o întâlnească pe a sa. A putut să vadă o poiană în pădure, ca un câmp întins, şi haita sa a ajuns la marginea poienii. Acolo a văzut un cerb urmărit de cealaltă haită. Şi, în mijlocul poienii, era haita, urmărind şi doborând la pământ cerbul.
Atunci el s-a uitat la culoarea câinilor din haită, de-abia observând cerbul. Dintre toţi câinii pe care i-a văzut în lumea asta nu era nici unul care să aibă o asemenea culoare. Culoarea pe care o aveau era un alb strălucitor ca al miresei şi cu urechi roşii. Albeaţa era la fel de strălucitoare ca şi strălucirea roşului urechilor.
A ajuns la câinii care au ucis cerbul şi i-a alungat, lăsându-i pe câinii săi, în schimb, să se hrănească din carnea cerbului.
În timp ce era ocupat să-şi hrănească câinii astfel a văzut un călăreţ venind pe un cal uriaş, gri-tărcat, cu un corn de vânătoare la gât şi un haină de vânătoare gri maronie. Călăreţul s-a apropiat şi i-a grăit:
- Boierule, ştiu cine eşti, dar nu o să îţi dau bun venit!
- Da, aprobă Pwyll, poate eşti aşa important că nu trebuie să-mi dai bineţe?
- Dumnezeu ştie, zise el, nu rangul meu este cel ce mă împiedică.
- Dar ce atunci, boierule?
- Între mine şi Dumnezeu fie zise, e lipsa ta de politeţe.
- Dar ce obrăznicie am comis în ochii tăi, boierule?
- N-am văzut o mai mare obrăznicie din partea cuiva decât să alunge haita care a ucis cerbul şi apoi să-şi hrănească câinii din acesta. Aceasta, zise el, a fost obrăznicia şi o să mă răzbun, între mine şi Dumnezeu fie zise, o să cer răscumpărarea onoarei de la tine în valoare de o sută de cerbi.
- Boierule, dacă te-am ofensat vreau să-ţi răscumpăr prietenia.
- Şi cum anume vrei să o răscumperi?
- Cum cere rangul tău, dar nu ştiu care este ...
- Un rege încoronat sunt, în ţara mea.
- Stăpâne, zise Pwyll, bună ziua ţie. Dar din ce ţară îi fi?
- Din Annwvyn. Arawn, regele Annwfn-ului sunt.
- Stăpâne, cum aş putea să fiu prietenul tău.
- Iată cum: este un om al cărui regat se mărgineşte cu al meu şi care este totdeauna în război cu mine. El e Hafgan, regele din Annwfn. Îndepărtează primejdia ce vine de la el, ceea ce tu poţi face cu uşurinţă, şi vei fi prietenul meu.
- Din partea mea, bucuros. Spune-mi doar cum pot să o fac.
- Acum o să-ţi spun. Poţi să faci astfel: o să devenim buni prieteni şi am să îţi dau locul meu în Annwfn şi o să-ţi dau cele mai frumoase femei pe care le-ai văzut ca să dormi cu ele în fiecare noapte. Iar tu vei avea forma şi înfăţişarea mea, ca nici un camerist şi nici un slujitor să nu ştie că eşti tu şi nu sunt eu. Şi, continuă el, începând de mâine va fi aşa până la sfârşitul anului când ne vom întâlni chiar în locul ăsta.
- Bine, răspunse Pwyll, voi fi acolo până la sfârşitul anului. Şi cum mă sfătuieşti să-l găsesc pe cel de care vorbeşti?
- Peste un an din seara asta, zise Arawn, va fi o întâlnire între mine şi el la vad. Tu vei fi acolo, sub înfăţişarea mea, şi trebuie să-i dai o singură lovitură: el nu va supravieţui.
- Bine, zise Pwyll, dar ce o să fac cu ţara mea?
- Pot să fac în aşa fel încât nici un bărbat sau femeie din ţara ta să nu ştie că sunt eu şi nu tu: voi merge în locul tău.
- Foarte bine, zise Pwyll, am pornit deja.
- Fără piedici să-ţi fie drumul până vei ajunge în ţara mea: o să-ţi îndrept eu paşii.
Îl conduse până a putut vedea curtea şi acareturile. Iată, zise el, curtea şi ţara pe care o stăpâneşti. Du-te la curte şi nu o să fie nimeni să nu te recunoască şi văzând slujba de acolo o să deprinzi obiceiurile curţii. Ajuns la curte a putut vedea odăile de dormit, conacul şi camere cu cea mai frumoasă zugrăveală văzută vreodată. A intrat în conac să-şi scoată cizmele. Angajaţii şi slujitorii au venit să-i scoată cizmele şi toată lumea l-a salutat. Doi cavaleri i-au scos haina de vânătoare şi l-au îmbrăcat într-un veştmânt de mătase brodată cu aur. Odaia a fost pregătită. Apoi el a văzut familia şi slujbaşii venind, cele mai slăvite şi rafinate gazde pe care le-a văzut cineva. Şi în urma lor venea regina, cea mai frumoasă femeie văzută vreodată, îmbrăcată într-un veştmânt strălucitor de mătase brodată cu fir de aur. Atunci ei s-au dus să se spele şi să se pregătească de masă şi s-au aşezat astfel: regina de o parte a lui şi comitele (cum bănuia) în partea cealaltă. Începu o conversaţie cu regina şi vorbind cu ea constată că era cea mai modestă femeie pe care a întâlnit-o şi cea mai gentilă ca maniere şi conversaţie. Şi-au petrecut, deci, timpul cu mâncare şi băutură, cântând şi benchetuind. Din toate curţile pe care le-a văzut pe pământul ăsta, aici erau cea mai bună mâncare şi băutură, cele mai frumoase vase şi bijuterii regale.
A venit şi vremea de culcare şi s-au dus în pat, el şi regina. Ajunşi în pat, el s-întors cu faţa spre margine, cu spatele la ea. De-atunci până a doua zi nu i-a spus nici un cuvânt. Ziua au avut o discuţie tandră şi plină de afecţiune, dar orice s-ar fi întâmplat între ei în timpul zilei, nu a fost o singură noapte să nu fie ca prima.
El şi-a petrecut anul vânând, cântând, dansând, legând prietenii şi discutând cu prietenii săi, până în noaptea când se sfârşea legământul. Data acestei nopţi este la fel de proaspătă în memoria celui mai îndepărtat om din ţinut ca şi într-a sa. El a venit la întâlnire împreună cu nobilii ţării. Când a ajuns la vad a apărut un călăreţ şi a grăit astfel:
(va urma)