La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


luni, 3 septembrie 2018

CARROZZA LETTO


Nevăstuica 

Mersul cu trenul te expune la tot felul de conversații. Oameni normali, alții cu probleme la mansardă, tăcuți și vorbăreți, oameni de la țară și de la oraș, femei frumoase și femei urâte, bărbați, copii, grași sau slabi, spălați sau împuțiți, tineri și bătrâni, deștepți și proști, tot spectrul de ființe călătoare este acoperit. În tren nu alegi, alege hazardul pentru tine. Cum în ultimii trei ani am călătorit foarte mult pe ruta Cluj – București și retur cu toate mijloacele de transport posibile, am traversat diverse experiențe de voiaj. De la tăceri insistente și ascunderea deliberată a  nasului într-o carte și a urechilor în căști, la conversații istovitoare cu multe detalii din viața personală a preopinenților. Călătoria cu avionul este cea mai sigură din acest punct de vedere. Acolo toți sunt grăbiți să ajungă la diferitele strungi (check-in, control de securitate, porți de  îmbarcare) și se poartă ca niște animale crispate necuvântătoare. Odată urcați în avion se instalează frica de decolare și aterizare, de turbulențe etc., și atenția este captată de jocul de mim al stewardeselor, de preocuparea lor monotonă și mecanică de a-ți da pachețelele, de a-ți turna lichidele și de a-ți strânge gunoaiele într-un mod reglementat și disciplinat. La călătoria cu avionul totul este supus protocoalelor bine respectate, iar călătorii sunt practic niște oi împinse pe coridoarele strâmte ale regulilor aeroporturilor. De parcă s-ar prăbuși avionul dacă cineva își uită o monedă în buzunar, are un roll-on în bagajul de cabină sau ține măsuța coborâtă la decolare. Dacă nu ești dispus să renunți la toate libertățile individuale pentru a te încadra în tipul călătorului – model cu avionul, ce îți mai rămâne? Carrozza letto, vagonul de dormit, sau pentru bani mai puțini, cușeta de patru sau de șase locuri.  Vorba unui prieten care îl cita pe Alifantis: oare de ce Florian Lungu preferă Trenul de Noapte?
Poți auzi multe povești în trenul de noapte. Ultima dată am venit cu un băiat din Făurei, care mi-a detaliat problemele fotbalului local cu povestea de succes a lui Bănel Nicoliță, apoi mi-a povestit aventurile sale de muncă sezonieră în Cluj, Budapesta și mai ales la un abator din Germania. O persoană care pleacă din gospodăria rurală câteva luni pe an pentru a strânge bani. Vede orașe și locuri din lume, trăiește în universul restrâns al muncitorilor manuali delocalizați, fără acces la comunicarea în limba țării unde lucrează, cu mintea la și în satul lui. Mi-a descris toată gospodăria cu animalele crescute acolo, cu un vier care însămânțează în satul lui și în alte câteva din jur, cu rațe care se înmulțesc anarhic și sunt decimate de un câine aproape sălbăticit din vecini (căruia tot încearcă să-i facă de petrecanie și care se dovedește rezistent la otrăvuri de șobolani), cu vaci care mănâncă rapiță și mor și altele asemenea. Când am ajuns la vaci mi-a povestit că are o vacă care dă lapte numai din trei țâțe pentru că a patra i-a mușcat-o de două ori o nevăstuică.  M-a întrebat dacă știu ce e o nevăstuică și i-am zis că da, e un mic mamifer carnivor, înrudit cu dihorul. A precizat că e foarte rapidă, că se mișcă că nici nu o vezi. Am confirmat că e rapidă, că am văzut și eu nevăstuică de câteva ori în copilărie. El mi-a zis că nu a văzut niciodată, dar știe că există pentru că toată iarna împletește coama la cal. «Toată iarna stă pe cal și împletește, despletește, împletește, despletește...». Și atunci mi-am dat seama că în mintea lui de om de peste 40 de ani dintr-un fel de orășel rural de lângă Brăila nevăstuica nu era un mamifer din familia Mustelidae, ci un fel de strigoaică / zână care fură laptele vacilor mușcându-le țâțele și care împletește, de plictiseală, iarna, coama cailor. Și eu eram un prost cu ochelari care se lăuda că a văzut-o. 

duminică, 12 august 2018

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (16)


Fugi Gimi că vin albaștrii!

Revenit obosit de pe șantier am văzut la televizor că Jandarmeria și-a îndeplinit rolul ieri seară, cel de instrument al unui stat opresiv. Sigur că jandarmii au răspuns la provocări și prin zelul cu care au ripostat au provocat la rândul lor. Vinovățiile individuale se vor stabili din vizionarea filmărilor. Ca în Piața Universității în 1990 vinovatul moral va fi arătat cu degetul mulți ani și niciodată acuzat, într-un proces parodic care va dura până mă voi pensiona. Văzând scenele din 10 august 2018 mi-au venit în minte niște personaje din copilărie, din orașul natal. Gobi și Gimi deranjau uneori ordinea publică și Gobi avertiza adesea: Fugi Gimi că vin albaștrii! Dușmanii prin excelență, instrumentele unui stat totalitar opresiv, pe-atunci numiți milițieni.     

vineri, 6 iulie 2018

Football


Ăsta e ultimul meci la care m-am uitat la Campionatul Mondial de Fotbal 2018. Cel în care Brazilia a pierdut cu 2-1 cu Belgia în sferturile de finală. Nu din motive ideologice: că a câștigat capitalul contra talentului, banul împotriva creativității, de exemplu. Deși, asta s-a întâmplat până la urmă, dar cheia de lectură e greșită. Talentul pur, individul dăruit, individualitatea în sine a pierdut în favoarea colectivismului, a sistemului. Nu mă interesează cotațiile și salariile individuale ale jucătorilor Franței și Braziliei și cât la sută reprezintă ele din PIB-ul României, cât mă interesează problema sportului ca sistem.  Ca sistem, expresie a organizării colective, a inteligenței unui mușuroi de oameni așa cum tind să devină statele super-reglementate din vestul și nordul Europei.
Și o să  dau un exemplu personal. B. (11 ani) joacă tenis de la 4 ani cu antrenori din România. Acum doi ani într-o vacanță scurtă în Munții Apuseni ne-am întâlnit cu o familie româno-olandeză a căror fiu, R. (11 ani) juca și el tenis, de vreo doi ani.  Și, ghicitoare, cine juca mai bine?  Apoi, din discuții, am constatat că familia olandeză plătea, la clubul orășelului din Olanda, pe un an cam cât se plătește pe o lună pentru ore de tenis în România, în situația în care olandezii au salariul de 10 ori mai mare decât românii (în euro). La fotbal e același lucru. Școli private de fotbal înființate de oameni care vor să câștige niște bani din pasiunea și orgoliul unor părinți, în afara unui sistem care să continue undeva, în niște școli de fotbal susținute de stat sau privat, dar în durată medie. Totul e individual, liberă inițiativă, speculă și capital mărunt, în absența unui stat retras de peste tot pe care nu-l mai interesează decât politicianismul, propaganda națională și păstrarea unor sinecuri și funcții administrative. Din perspectiva unui simplu spectator la meciul Belgia – Brazilia, România mi se pare un stat confiscat de niște interese mărunte de vreo treizeci de ani încoace. Rezultatul este că ne uităm la campionate la televizor.

joi, 14 iunie 2018

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (3)

Fotbal și apartenență 


B. (11 ani) ține cu România, la fotbal, handbal și alte sporturi de echipă și individuale. E modul în care naționalismul injectat de școală și societate se manifestă sublimat. Eu i-am zis azi că ar putea să țină de pe-acum cu Belgia, Franța, Canada sau USA, pentru că una din astea va fi țara în care va trăi în viitor, la vârstă adultă, și acolo își va crește copiii. Nu vreau să facă greșeala pe care am făcut-o eu și să rămână să trăiască aici. Studiile superioare, facultatea, nu are sens să o facă aici. Nu are ce să învețe în țara asta unde cuvintele învățământ și educație apar pe buzele politicienilor doar odată la patru ani, în campania electorală. Școala românească e un eșec și o prefăcătorie de la un capăt la altul. Și cea mai bine plasată universitate din România, în toate clasamentele internaționale (dominate de statistici, scientometrie și formalism), scoate analfabeți funcționali pe bandă rulantă. Și mizeria din școala românească nu e decât un simptom al eșecului general: în politică, administrație, justiție, sănătate, fotbal etc. Suntem un proiect eșuat, o corabie care se scufundă și de unde șobolanii (că bine zicea Dragnea) nu au altă soluție decât să fugă. Noroc că lumea e largă și dacă noi, copiii fiarei, am ratat șansa asta, copiii noștri mai pot să o facă. În țara asta e cam de netrăit.

duminică, 10 iunie 2018

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (15)


Speedy Simo și  mitingul lui Dragnea

Există o Românie normală și una inventată, una care există doar în imaginația unor români. România reală a generat-o pe Virginia Ruzici, care cum 40 de ani a câștigat Rolland Garos-ul și pe Simona Halep care l-a câștigat azi. România fictivă și greșită l-a produs pe Nicolae Ceaușescu și pe Liviu Dragnea, copia lui palidă, homunculus-ul ecoului unui fost totalitarism.
Nu am văzut meciul Virginiei Ruzici de la Rolland Garos din 1978, dar am crescut în umbra legendei ei, pe același teren de tenis, concitadini fiind. Acaparat de cotidian și de o imersiune în România rurală, nu am văzut nici meciul de azi al Simonei Halep. În schimb am văzut mitingul din 22 decembrie 1989 organizat de soții Ceaușescu. Și am văzut și mitingul de azi al tricourilor albe organizat de un guvern orb împotriva unui dușman invizibil. După decembrie 1989 am crezut că nu o să mai văd așa ceva, că istoria nu se repetă la intervale așa scurte. Nu mi-a venit deloc să râd, în ciuda absurdului situației. Nici măcar când au vorbit Olguța Vasilescu, doamna prim-ministru Dăncilă și Liviu Dragnea. Am văzut niște inadecvați, niște reduși mintali, chinuindu-se să fie politicieni. Recitând niște discursuri învățate, forțându-se să reproducă cuvinte false care li se opreau în gât. Nu am crezut că o să mai trăiesc așa ceva și, momentan, nu am nici o reacție. Cred că succesul Simonei Halep ține de România reală și normală și isteria pesedistă și mitingul maoist al lui Liviu Dragnea de o Românie din benzi desenate proletare și nkvediste cu recolte umflate la hectar și alte minciuni care mi-au umbrit copilăria. 

Care Românie o celebrăm la centenar?

luni, 28 mai 2018

Prin satul Napoca (3)



Euphoria Biergarten

Nu pot să ignor aspectul rural al metropolei de pe Someș. Plimbările mele cotidiene prin satul iobăgesc transilvan de pe malul Someșului mă aduc tot timpul în contact cu persoane a căror unică educație este școala de dans și bune maniere din Dej.
Cum a dat căldura Clujul s-a transformat iarăși într-un festival perpetuu. Nu zic că asta ar fi un lucru rău, pentru că astfel se atrag turiști care cresc nivelul consumului și tuturor celor care trăim în satul Napoca ne va merge mai bine cândva. Evenimentele sunt obligatorii pentru că și-a dat seama și primăria că sunt puține lucruri interesante de văzut în Cluj. Un pliant turistic recomanda turiștilor să vadă cimitirul Hajongard și restaurantul Vărzărie. Eu mâncând săptămânal la Vărzărie nu mi-am dat seama că e ceva vizitabil, decât dacă vrei să faci o călătorie în timp, în anii 90, în Tranziție. Oricum acolo e mai civilizat și mai ok decât pe multe terase cu pretenții și prețuri pe măsură din centru. Afluxul de turiști combinat cu lipsa de educație a chelnerilor și chelnerițelor (ca să nu le zic direct mârlani) fac aceste terase de nefrecventat. Am fost azi, în plin festival TIFF, la Euphoria Biergarten, lângă canalul morii, și m-am așezat la o masă. În cinci minute a apărut o chelneriță educată la școala din Dej mai sus menționată și a trântit pe masă un carton cu Rezervat. După ce ne așezasem deja la masă și avut și tupeul și să ne spună că trebuie să eliberăm masa respectivă pentru că va fi rezervată. Nu știu cine este patron la Euforia, dar chiar ar trebui să-și evalueze minimal angajații. Știu că nu trebuie să ai nu știu ce curriculum vitae ca să fii chelner la o terasă în Cluj, că este lipsă de forță de muncă pe piață, dar o minimă pregătire pentru a lucra în servicile publice s-ar impune. Adică să nu angajeze chiar așa pe oricine se perindă pe la ușa lui.
Nu trebuie, însă, să te enervezi deloc. Sunt destule terase în centrul Clujului și te poți muta de pe una pe alta dacă nu-ți convine. Și evenimente, festivaluri, vară, cocktailuri, bruschete (nu mici și bere că nu cadrează)....

sâmbătă, 21 aprilie 2018

ARHEOLOGIE






Două teme de reflecție pentru arheologia românească de azi. 

Descentralizare și liberalizare 


       În cercul arheologilor practicanți din România anului 2017 părerile despre felul cum funcționează cercetarea arheologică în general și despre protecția patrimoniului sunt diverse, contrastante, împărțite. Aproape toată lumea este, însă, de acord că trebuie schimbat ceva. Că lucrurile nu merg bine, că legislația este învechită și necorespunzătoate și, în consecință, trebuie făcut ceva ca lucrurile să se îndrepte într-o direcție bună. Pentru că azi, din cauza legislației și procedurilor, au de suferit atât arheologul, cât și patrimoniul. 
             Arheologul liber profesionist de azi din România nu are decât două soluții: fie trăiește precar, cu grija zilei de mâine și cu casa în rucsac, migrând de pe un șantier pe altul, fie renunță la meserie și își caută un nou loc de muncă în IT sau outsourcing, domenii care absorb forța de muncă școlarizată. Contractele de cercetare arheologică preventivă se desfășoară acum prin instituții publice (muzee, institute, universități) care îi angajează ca tehnicieni pe perioada desfășurării lucrărilor în teren. Respectivele instituții, cu organigrame bine bătute în cuie și cu bugete de obicei reduse, nu își permit să angajeze pe perioadă nedeterminată decât o mică parte din acești tineri arheologi. Totuși, în momentul contractării unei lucrări mari de cercetare arheologică preventivă, resursa umană devine insuficientă, mai ales că angajații permanenți au fișe ale postului care prevăd, în general, multe alte activități, de la cercetare fundamentală, muzeografie, gestionarea patrimoniului sau predare la catedră. Există tineri pasionați care nu vor să renunțe la meserie, la șantier și încearcă să își câștige cumva existența din arheologie. Puțini sunt cei care reușesc să reziste în acest sistem după o anumită vârstă. Avem deci în față un paradox: pe de o parte există o nevoie pe piața muncii de arheologi specializați și tehnicieni de săpătură, și de cealaltă parte această nevoie nu se traduce în venituri echitabile care să asigure acestor tineri o viață decentă. Se poate răspunde că aceasta se datorează caracterului sezonier al muncii de arheolog. Parțial da, dar aș adăuga că vina principală o poartă modul în care este azi organizată arheologia public-privată (anume acel segment al instituțiilor publice care oferă servicii de arheologie preventivă unor terți din domeniul privat). Arheologia nu constă exclusiv din scoaterea din pământ a vestigiilor și documentarea în teren a urmelor activităților umane din trecut. Faza de teren trebuie urmată de o fază de inventariere a materialelor descoperite, de predare în bune condiții către instituțiile cu drept de depozit legal și mai mult publicarea unui raport, care într-o perioadă de timp rezonabilă, să fie urmată de publicarea in extenso a rezultatelor. Astfel, un arheolog ar trebui să petreacă un timp determinat pe teren, apoi să urmeze o parte de inventariere și prelucrare primară (rapoarte tehnice preliminare, bune doar pentru obținerea certificatului de descărcare de sarcină arheologică a terenului) și o perioadă de interpretare a datelor și publicarea științifică a rezultatelor cercetării. Primele două faze sunt prinse în contractele negociate cu investitorii privați care solicită descărcarea (munca de teren și raportul tehnic necesar obținerii certificatului de descărcare de sarcină arheologică). Faza a treia este practic absentă din orice deviz al vreunei instituții. Arheologul, angajat pe perioadă nedeterminată sau determinată, este trimis pe un alt șantier, unde începe o nouă muncă de teren care va fi finalizată cu un alt raport tehnic. Și tot așa până la pensionare sau până în momentul schimbării meseriei. Ce se întâmplă cu tot acest patrimoniu «recuperat» și «salvat»? El umple depozitele muzeelor și mucegăiește acolo în timp ce documentațiile se prăfuiesc pe vreun raft din biroul arheologului. Vorba lui Giuseppe Lugli adresându-se unor arheologi români: scavate troppo! 
          Cum s-a ajuns aici? Aș vrea să avansez o ipoteză de lucru și anume că acestă situație se datorează parțial și centralismului moștenit din epoca de dinainte de 1989 cuplat cu monopolul instituțiilor publice asupra cercetărilor arheologice[1]. Instituțiile publice, singure, sunt incapabile să asigure salvarea patrimoniului arheologic amenințat de investițiile distructive, din cauza limitărilor bugetar-fiscale și de resurse umane pe care le-am amintit deja. Ministerul Culturii din ultimele decenii (cu diversele sale nume Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Identității Naționale) are, evident, sarcina de a controla corectitudinea executării cercetărilor arheologice preventive de către personalul specializat. Pentru asta are câteva instrumente, dintre care cele mai importante sunt autorizarea cercetărilor arheologice și eliberarea certificatelor de descărcare de sarcină arheologică. Un alt instrument de control este Registrul Arheologic Național, prin care se încearcă constituirea unui corp profesional de experți, anume arheologi ierarhizați în debutanți, specialiști și experți. Autorizarea, eliberarea certificatului și accesul în registru sunt cele trei butoane pe care cei care au conceput legislația arheologică în Tranziție, la sfârșitul anilor ‘90, le-au lăsat în ograda Ministerului Culturii. În toate aceste decizii Ministerul se servește de consultarea unei Comisii Naționale de Arheologie, aleasă acum din doi în doi ani dintre arheologii din țară propuși de diverse instituții. Cum se acordă această situație cu nevoile crescânde ale pieței de arheologie preventivă din România? Prin faptul că acest control se birocratizează permanent și câștigă în formalism. De la an la an comisia trebuie să vadă tot mai multe hârtii, depuse de două ori, și pe platforma on-line ACERA și în format fizic intens ștampilate și semnate de către reprezentantul legal al «instituției organizatoare». Am lăsat intenționat mai la urmă discutarea acestei sintagme instituție organizatoare, cu tenta ei învechită, de dinainte de 1989. Unde spune legislația actuală explicit că cercetarea arheologică poate fi organizată doar de către o instituție publică, de stat, eventual în parteneriat cu altă instituție deținătoare a arhivei și, absolut obligatoriu, cu o altă instituție deținătoare a materialului arheologic ? Unde este stipulat în lege, negru pe alb, monopolul instituțiilor publice asupra cercetării arheologice din România ? 
        Aici trebuie semnalat un al doilea paradox: un arheolog expert este îndreptățit conform legislației actuale să fie numit «responsabil de șantier». Prin autorizație, în fond un simplu permis de săpătură, deciziile pe șantier îi aparțin în întregime, fiind creditat datorită «expertizei» cu încrederea că poate obține rezultatele scontate din cercetarea respectivă (în urma analizării de către CNA a unui proiect de cercetare, piesă obligatorie la dosarul prin care se solicită autorizația). Dar, el poate obține respectiva autorizație doar dacă aparține unei instituții organizatoare. De ce un arheolog free lancer sau un angajat al unei firme private care are ca domeniu de activitate și cercetarea arheologică nu poate fi autorizat în condițiile actuale ale legii ? Paradoxul este că arheologul autorizabil datorită calității de expert, și-o pierde ca prin farmec dacă nu aparține unei instituții publice. Ori este calificat să fie responsabil de șantier, grație statutului de expert recunoscut de Ministerul Culturii, ori nu este pentru că nu este angajat al unui muzeu, institut sau universitate. Expertiza nu se poate evapora, pur și simplu, odată cu lipsa afilierii instituționale.

            Cele două paradoxuri explică parțial blocajul în care ne aflăm azi. Nu întrevăd soluții parțiale, cum ar fi îmbunătățiri legislative, adaptări ale OG 43/2000 la situația actuală. Sistemul trebuie regândit în ansamblu, ordonanța 43 trebuie abrogată și înlocuită cu o lege modernă acordată cu necesitățile statului român de azi, membru al Uniunii Europene, nu parte a CAER. Și regândirea trebuie să se facă în jurul acestor concepte de liberalizare și descentralizare. Liberalizarea înseamnă anularea monopolului instituțiilor publice și astfel arheologii experți (controlați în continuare de Ministerul Culturii și de o asociație profesională de tip ONG, Colegiul Arheologilor) să poată obține autorizația fără afiliere la o instituție publică muzeală de cercetare. Probabil într-o primă fază piața va fi inundată de arheologi PFA și firme mici de arheologie care vor acoperi lucrările mărunte de tipul supraveghere arheologică pentru construcția unei case în zona de protecție a unui sit arheologic. Astfel ar fi absorbită o parte din forța de muncă specializată și meseria de arheolog ar putea aduce venituri decente legal. Cererea și oferta din piață va regla numărul și ierarhia actorilor din arheologia privată. Pentru a controla cercetările arheologice de mică amploare și pe acești arheologi care activează în firme private se impune descentralizarea reală, cu întărirea direcțiilor județene de cultură și înființarea unor comisii arheologice zonale (după modelul comisiilor zonale ale monumentelor istorice). Iar patrimoniul va fi predat instituțiilor publice muzeale, care obligatoriu trebuie figureze ca instituții deținătoare a materialului arheologic. Evident că această propunere este o eboșă, o schiță sumară, și trebuie analizate toate implicațiile unei asemenea decizii. Modele diferite pot fi consultate, de pildă cel german, unde în anumite landuri arheologia privată funcționează, salvează patrimoniul amenințat și oferă un loc de muncă multor studenți români, școlarizați gratuit de către Statul Român.



[1] Deși, în lege nu este precizat, expressis verbis, acest lucru. Ordonanța guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor zone arheologice ca situri de interes național, cap. II, Art. 3 (3) precizează: «Cercetarea arheologică se realizează, în condițiile prezentei ordonanțe, de către personalul de specialitate atestat și înregistrat în Registrul arheologilor, conform prevederilor Regulamentului săpăturilor arheologice din România, precum și cu respectarea normelor privind standardele și procedurile arheologice și în acord cu principiile Codului deontologic al arheologilor din România.» Regulamentul  la care se face trimitere, aprobat prin ordinul Ministrului Culturii nr. 2071/30.06. 2000 conține la cap. VII Obligațiile instituțiilor organizatoare de săpături arheologice: finanțare, condiții de lucru și dotare tehnică pe șantier, întocmirea materialului ilustrativ, valorificarea științifică a rezultatelor prin comunicare publică, finanțare pentru prelucrarea rezultatelor cercetării, protejarea și conservarea vestigiilor. La punctele c) și e) sunt precizări legate de prelucrarea muzeistică și evidența științifică de depozit, care se poate asigura conform protocolului. Nu rezultă de niciunde că o firmă privată de arheologie, care are un protocol valabil cu un muzeu cu drept de depozit legal, nu poate organiza o săpătură arheologică dacă are personal de specialitate atestat și înregistrat în Registrul arheologilor. Și totuși, realitatea românească e alta.