Ceaușismul ca doctrină
De multe ori
m-am întrebat ce e greșit în România post-decembristă. Ani de zile, după Revoluție,
am dat vina pentru tot ce nu îmi convenea pe generația părinților mei, pe cei
care au trăit în comunismul târziu, în ceaușism și de care, parcă, nu voiau să
se desprindă. Capitalismul și democrația le provocau frică, se agățau de reperele
tinereții lor, de stabilitatea din comunism, de paternalismul statal, de
istoria eroic-națională îngurgitată în școală și de multe altele pe care nu mai
am chef să mi le reamintesc acum. Veneau dintr-o societate închisă, dintr-un
totalitarism rigid și se temeau de impredictibilitatea și nesiguranța produsă
de fluctuațiile capitalului. Și eu am trăit în comunism o perioadă, copilăria
și începutul adolescenței, primele două perioade ale formării trupurilor fizic
și astral din antroposofia lui Steiner și a școlii Waldorf. Educația mea
este rezultatul ingineriei pedagogice
a comunismului târziu, fiind «școlarizat» pe vremea când ceaușismul era
doctrină.
Țin minte o
discuție cu cineva, într-un tren din anii 90, când am zis că singura salvare
pentru România ar fi o purgație totală, o perioadă de anarhie care să
destructureze formele și rețelele moștenite. Un incendiu social care să permită
reconstrucția unei țări din cenușă, fără nimic moștenit din totalitarismul
ceaușist. Spaima mea era că structurile moștenite se vor perpetua în viitor sub
forme ușor schimbate, acceptabile, că «noua generație» (adică generația mea) va
continua ideologia național-comunistă purtându-i steagurile tricolore în viitor.
Iată că acum suntem în acel viitor, la 30 de ani de la revoluție și mi se pare
că am avut dreptate. Ceaușismul ca doctrină a supraviețuit în România, s-a transmis
insidios, în forme digerabile și este omniprezent în partea activă politic și
civic a generației mele.
Avem un stat
centralizat unde banii sunt colectați la bugetul central, la guvern și de-acolo
redistribuiți în teritoriu. Învățământul este gestionat de un minister al
educației care face programe naționale, editează manuale care ajung în școlile
din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Manuale de istorie în care scrie în
continuare că Burebista i-a unit pe daci. I-a unit, nu a cucerit triburi
dacice, i-a unit prefigurând viitorul stat național român. Manuale prin care se
inoculează în mintea copilului meu de 11 ani idei care vin din trecut, din național-comunism.
Pentru că micii oameni nu trebuie educați, trebuie «școlarizați». Un alt exemplu
e cu studenții Erasmus la universitate. Programul Erasmus a fost conceput
pentru ca tinerii să călătorească, să cunoască culturile diferitelor țări europene,
să se cunoască între ei și să-și învețe limbile. La noi studenților Erasmus li
se fac cursuri în engleză, nu în română. Și ei sunt înrolați la aceste cursuri,
că vor, că nu vor, pentru că trebuie și ei «școlarizați». Li se predă
obligatoriu istoria României în engleză ca să învețe și ei cum i-a unit
Burebista pe daci. Iată cum doctrina ceaușistă strecurată pervers în prezent
denaturează programele europene. Mimându-se disponibilitatea multi-culti
(predăm în engleză ca să înțeleagă toți) se revine mecanicist la obișnuința de «școlariza»,
nu de a învăța.
Ce conține
doctrina ceaușistă / național-comunistă în esența ei? Stat național, națiune ca
formă de manifestare plenară a conștiinței poporului român, ortodoxia ca
religie națională și Biserica ortodoxă ca pilon central al construcției
socio-politice care este statul român centralizat și unitar, o istorie glorioasă
care a avut drept vector unificarea poporului român într-o națiune. Jaloanele
exemplare ale acestei istorii teleologice sunt Burebista unificatorul dacilor,
martirii rezistenței antiotomane (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan
cel Mare, Vlad Țepeș etc.), Mihai Viteazu unificatorul Românilor, intelligentsia
daco-românismului care a unificat conștiințele (Școala Ardeleană, Pașoptiștii),
totul culminând cu 1918, împlinirea visului de veacuri al românilor, moment pe care îl
celebrăm acum lozincard, la 100 de ani după înfăptuirea lui. Toată acestă agitație prilejuită de centenar
îmi arată că ceaușismul ca doctrină n-a murit, a supraviețuit în noi, cei
modelați în comunismul târziu și, din păcate, va supraviețui și în copiii noștri
prin «școlarizare» și prin ce văd în jur, în România, când încep să deschidă ochii
și să priceapă.
La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)
miercuri, 28 noiembrie 2018
DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (17)
sâmbătă, 10 noiembrie 2018
NOTE DE LECTURĂ
Conflictul între generații mi s-a părut, mult timp, o idee inventată
pentru reglarea presiunii sociale, așa ca și corectitudinea politică. Probabil
din cauză că am fost tânăr și neatent la lumea din jur, ca toți tinerii, apoi nu știu ce, matur?
și indolent, dar totuși, după maturitate va urma, inevitabil, la un moment dat
bătrânețea.
Am citit recent romanul lui Adolfo Bioy Casares, Jurnal din «Războiul
Porcului». Un scriitor imens, așa cum numai un
scriitor latino-american poate fi. Personajul principal din roman, don Isidro,
anume Isidoro Vidal, este între vârste. Nu știm precis câți ani are, un pic
peste 50 și este tratat de unii de bătrân, de alții ignorat. Căci Războiul Porcului
este o distopie argentiniană care are ca subiect chiar conflictul între
generații. Tinerii încep să îi bată pe bătrâni pe stradă, adică chiar să îi
omoare în bătaie la propriu. Statul și autoritățile par absente, retrase, și
permit aceste escaladări ale violenței fizice. Bătrânii încep să se ascundă în
case, să nu mai meargă la meciuri, la jocuri de societate, la orice alte activități
tipice pentru vârsta a treia. Treptat se construiește o ideologie (o
suprastructură) centrată pe repulsia tinerilor față de bătrâni. Când conflictul
ajunge la apogeu, așa, fără nici o explicație, se stinge. În opinia mea tot
mesajul sumbru al romanului e anulat de idila lui don Isidro cel expirat cu
Nelida cea tânără și atrasă de reprezentanții vârstei a treia. Cumva din fundal
dragostea, al cincilea element, a mai
salvat odată situația. Și Războiul Porcului s-a stins subit, ca o Revoluție Franceză
sucită și neînțeleasă de actorii ei.
sâmbătă, 27 octombrie 2018
NOTE ZILNICE
De mortibus
sanctorum Orientis
În ultima vreme am tot citit din înțelepții new-age ai Indiei. De fapt, am citit puțin din ceea ce au scris
ei, mai mult din ce au vorbit și au consemnat discipolii. De exemplu autobiografia
confecționată din excerpte a lui Bhagwan Sri Rajneesh (zis și Osho), amintirile
despre Bhagwan Sri Ramana Maharshi a lui Alan W. Chadwick / Sadhu Arunanchala,
cărțile de dezvoltare personală ale lui Swami Shivananda, Samadhi Yoga și Swami Vivekananda, promotorul acelei Ramakrishna
Mission, Jnana Yoga.
După multe pagini de dăscălire pentru obținerea eliberării din timpul
vieții și a evădării din ciclul samsarei (adică al reîncarnărilor succesive),
învățătură centrată pe dieta vegetariană, lipsa cărnii, alcoolului, tutunului,
sării, pe continența sexuală și renunțări de tot felul, Swami Shivananda enumeră
câteva morți ale unor jivanmukti. Swami
Shivananda, Samadhi Yoga, ed. Firul Ariadnei,
2006, p. 214: «Este adevărat că Buddha a murit datorită vomei, Shankara
datorită hemoroizilor, Ramakrishna a murit de cancer, iar Vivekananda de
diabet. Un înțelept nu este însă afectat de boala sa fizică, întrucât nu se mai
identifică cu trupul.» Și amintește yoghini realizați din trecut ale căror
corpuri s-au transformat în flori și în aur.
Și atunci am vrut să văd cum au murit înțelepții Orientului, cei care au
obținut eliberarea din timpul vieții, concentrându-se asupra Sinelui Atman și
renunțând la viața exterioară, fapt ce le-a atras discipoli grupați în
ashramuri. Paramhansa Yogananda (1893-1952) a atins mahasamadhi la 59 de ani. Cauza oficială a morții a fost infarctul.
La fel, Swami Vivekananda (1863-1902) a atins mahasamadhi la 39 de ani. Cauza oficială a morții a fost un atac
cerebral, nu diabetul cum a zis Swami Shivananda. Sri Aurobindo (1872-1950) de
la Pondicherry s-a stins în pace în fața multor oameni, atingând mahasamadhi la vârsta de 72 de ani. Shivananda Saraswati (1887-1963) s-a
stins și el la 76 de ani, atingând mahasamadhi.
Ramakrishna (1836-1886) a atins mahasamadhi
după părerea discipolilor, dar a murit de cancer la vârsta de 50 de ani după
cea a lui Swami Shivananda. Bhagwan Sri
Ramana Maharshi (1879-1950) a murit de cancer la 71 de ani, înconjurat de
medici alopați. Jiddu Krishnamurti (1895-1986) a murit de cancer pancreatic la
91 de ani. Bhagwan Sri Rajneesh
(1931-1990) decedează la 59 de ani, cauza morții fiind infarctul (de la o supradoză) sau otrăvirea în închisorile americane. Nisargadatta Maharaj
(1897-1981) a murit de cancer la gât la 84 de ani. Am ales cei mai reprezentativi
jivanmukti din secolul XX,
reprezentanți de asemenea ai sincretismului new-age, cei care au popularizat
știința și tradiția lor lor centrată pe Vedanta, Advaita, tratatul despre yoga
al lui Patanjali pentru practică și Bhagavad Gita ca reper scriptural. Trăiau sănătos, lacto-vegetarieni, fără alcool
și tutun, fără excese. Totuși moleculele și celulele replicate nu au ținut cont
de asta, așa cum ei nu au ținut cont de corpul lor, receptacul al iluziilor
mayei și al simțurilor lumii exterioare.
joi, 25 octombrie 2018
PRIN SATUL NAPOCA (4)
Trafic
#noi nu blocăm traficul, suntem traficul!
Azi am atins performanța de a sta o oră în trafic dimineața, mergând doar de acasă până la servici. Și da, pentru
domnul primar, mi-am lăsat și copilul la școală (unde a întârziat vreo 20 de minute), dar asta
numai pentru că oricum și părinții lui lucrează amândoi în centru. Foarte multă lume
lucrează în centrul satului Napoca. Acolo sunt școlile,
universitățile, spitalele, primăria, băncile, ANAF-ul și mai nou tot
felul de blocuri pline cu oameni cu un card sau o legitimație atârnată de
curea semn că trebuie să-și justifice minutele la vreo ușă. Deci, nu
autobuzele care să se plimbe pe la școli să culeagă copiii sunt soluția. Și în nici un caz demolarea a trei cocioabe pe străzile Ploiești sau Constanța în locul cărora
să răsară niște enormități arhitectonice care sparg oricum regimul de înălțime al zonei și în care se aglomerează
câte 200-300 de lucrători în IT. Satul
Napoca e scăpat de sub control urbanistic, iar din punctul de vedere al
traficului, este ceva între haos și labirint. Labirint pentru cei care știu sensurile și benzile, haos
aparent pentru un nou venit. Pe toată lumea pare să deranjeze asta, dar nu văd
nici o măsură. Primăria a declarat război șoferilor: parcări cu prețuri prohibitive și restricționate în timp în
zona 1, poliție locală care ridică mașini și amendează în
draci, colectând la bugetul local, declarații publice despre
iresponsabilitatea cetățeanului care se încăpățânează să-și folosească,
totuși, mașina. Aseară la ora 19 am vrut să îmi recuperez copilul de
la o activitate a «Școlii altfel» și am constatat că un polițai local îi pândea
pe cei care parchează în fața unei școli din centru. La ora 19. Așa că, în loc să aștept, am mai
înconjurat odată buricul târgului. Oricum, cu tot traficul și semafoarele, ai
senzația că staționezi, nu că mergi undeva. Și am făcut un
exercițiu de imaginație: cum ar fi să nu mai staționăm deloc, să
mergem încet în coloană și pasagerii să urce și să coboare din
mers. Problema e că o să se adapteze și poliția locală și o să îți lipească o
amendă pentru contravenția de a merge încet
prin centrul satului Napoca.
luni, 3 septembrie 2018
CARROZZA LETTO
Nevăstuica
Mersul cu trenul te expune la tot
felul de conversații. Oameni normali, alții cu probleme la mansardă, tăcuți
și vorbăreți, oameni de la țară și de la oraș, femei frumoase și femei urâte, bărbați,
copii, grași sau slabi, spălați sau împuțiți, tineri și bătrâni, deștepți și
proști, tot spectrul de ființe călătoare este acoperit. În tren nu alegi, alege
hazardul pentru tine. Cum în ultimii trei ani am călătorit foarte mult pe ruta
Cluj – București și retur cu toate mijloacele de transport posibile, am traversat
diverse experiențe de voiaj. De la tăceri insistente și ascunderea deliberată a
nasului într-o carte și a urechilor în
căști, la conversații istovitoare cu multe detalii din viața personală a preopinenților.
Călătoria cu avionul este cea mai sigură din acest punct de vedere. Acolo toți
sunt grăbiți să ajungă la diferitele strungi (check-in, control de securitate,
porți de îmbarcare) și se poartă ca niște
animale crispate necuvântătoare. Odată urcați în avion se instalează frica de
decolare și aterizare, de turbulențe etc., și atenția este captată de jocul de
mim al stewardeselor, de preocuparea lor monotonă și mecanică de a-ți da
pachețelele, de a-ți turna lichidele și de a-ți strânge gunoaiele într-un mod
reglementat și disciplinat. La călătoria cu avionul totul este supus protocoalelor
bine respectate, iar călătorii sunt practic niște oi împinse pe coridoarele
strâmte ale regulilor aeroporturilor. De parcă s-ar prăbuși avionul dacă cineva
își uită o monedă în buzunar, are un roll-on în bagajul de cabină sau ține
măsuța coborâtă la decolare. Dacă nu ești dispus să renunți la toate
libertățile individuale pentru a te încadra în tipul călătorului – model cu
avionul, ce îți mai rămâne? Carrozza letto, vagonul de dormit, sau pentru bani
mai puțini, cușeta de patru sau de șase locuri. Vorba unui prieten care îl cita pe Alifantis:
oare de ce Florian Lungu preferă Trenul de Noapte?
Poți auzi multe povești
în trenul de noapte. Ultima dată am venit cu un băiat din Făurei, care mi-a
detaliat problemele fotbalului local cu povestea de succes a lui Bănel
Nicoliță, apoi mi-a povestit aventurile sale de muncă sezonieră în Cluj,
Budapesta și mai ales la un abator din Germania. O persoană care pleacă din gospodăria
rurală câteva luni pe an pentru a strânge bani. Vede orașe și locuri din lume, trăiește în universul restrâns al
muncitorilor manuali delocalizați, fără acces la comunicarea în limba țării
unde lucrează, cu mintea la și în satul lui. Mi-a descris toată gospodăria cu
animalele crescute acolo, cu un vier care însămânțează în satul lui și în alte
câteva din jur, cu rațe care se înmulțesc anarhic și sunt decimate de un câine
aproape sălbăticit din vecini (căruia tot încearcă să-i facă de petrecanie și
care se dovedește rezistent la otrăvuri de șobolani), cu vaci care mănâncă
rapiță și mor și altele asemenea. Când am ajuns la vaci mi-a povestit că are o vacă
care dă lapte numai din trei țâțe pentru că a patra i-a mușcat-o de două ori o
nevăstuică. M-a întrebat dacă știu ce e
o nevăstuică și i-am zis că da, e un mic mamifer carnivor, înrudit cu dihorul.
A precizat că e foarte rapidă, că se mișcă că nici nu o vezi. Am confirmat că e
rapidă, că am văzut și eu nevăstuică de câteva ori în copilărie. El mi-a zis că
nu a văzut niciodată, dar știe că există pentru că toată iarna împletește coama
la cal. «Toată iarna stă pe cal și împletește, despletește, împletește,
despletește...». Și atunci mi-am dat seama că în mintea lui de om de peste 40
de ani dintr-un fel de orășel rural de lângă Brăila nevăstuica nu era un mamifer
din familia Mustelidae, ci un fel de strigoaică / zână care fură laptele vacilor
mușcându-le țâțele și care împletește, de plictiseală, iarna, coama cailor. Și
eu eram un prost cu ochelari care se lăuda că a văzut-o.
duminică, 26 august 2018
Publicity
Despre unele reacții în mediul on-line vizavi de blogul meu:
http://www.infoaries.ro/blogul-unui-turdean-turda-orasul-fictiv-un-fel-de-ghotam-city-ce-ucide-ambitiile-profesionale-si-sociale-2/
http://cluj.pro/anonimi/
duminică, 12 august 2018
DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (16)
Fugi Gimi că vin albaștrii!
Revenit obosit de pe șantier am văzut la televizor că Jandarmeria și-a îndeplinit rolul ieri seară, cel de instrument al unui
stat opresiv. Sigur că jandarmii au răspuns la provocări și prin zelul cu care au ripostat
au provocat la rândul lor. Vinovățiile individuale se vor stabili din vizionarea filmărilor.
Ca în Piața Universității în 1990 vinovatul moral va fi arătat cu degetul mulți
ani și niciodată acuzat, într-un proces parodic care va dura până mă voi
pensiona. Văzând scenele din 10 august 2018 mi-au venit în minte niște
personaje din copilărie, din orașul natal. Gobi și Gimi deranjau uneori ordinea
publică și Gobi avertiza adesea: Fugi Gimi că vin albaștrii! Dușmanii prin
excelență, instrumentele unui stat totalitar opresiv, pe-atunci numiți milițieni.
vineri, 6 iulie 2018
Football
Ăsta e ultimul meci la care m-am uitat la Campionatul Mondial de Fotbal 2018. Cel în
care Brazilia a pierdut cu 2-1 cu Belgia în sferturile de finală. Nu din motive
ideologice: că a câștigat capitalul contra talentului, banul împotriva
creativității, de exemplu. Deși, asta s-a întâmplat până la urmă, dar cheia de
lectură e greșită. Talentul pur, individul dăruit, individualitatea în sine a
pierdut în favoarea colectivismului, a sistemului. Nu mă interesează cotațiile
și salariile individuale ale jucătorilor Franței și Braziliei și cât la sută reprezintă
ele din PIB-ul României, cât mă interesează problema sportului ca sistem. Ca sistem, expresie a organizării colective,
a inteligenței unui mușuroi de oameni așa cum tind să devină statele
super-reglementate din vestul și nordul Europei.
Și o să dau un exemplu personal. B.
(11 ani) joacă tenis de la 4 ani cu antrenori din România. Acum doi ani într-o
vacanță scurtă în Munții Apuseni ne-am întâlnit cu o familie româno-olandeză a
căror fiu, R. (11 ani) juca și el tenis, de vreo doi ani. Și, ghicitoare, cine juca mai bine? Apoi, din discuții, am constatat că familia
olandeză plătea, la clubul orășelului din Olanda, pe un an cam cât se plătește
pe o lună pentru ore de tenis în România, în situația în care olandezii au
salariul de 10 ori mai mare decât românii (în euro). La fotbal e același lucru.
Școli private de fotbal înființate de oameni care vor să câștige niște bani din
pasiunea și orgoliul unor părinți, în afara unui sistem care să continue
undeva, în niște școli de fotbal susținute de stat sau privat, dar în durată
medie. Totul e individual, liberă inițiativă, speculă și capital mărunt, în
absența unui stat retras de peste tot pe care nu-l mai interesează decât
politicianismul, propaganda națională și păstrarea unor sinecuri și funcții
administrative. Din perspectiva unui simplu spectator la meciul Belgia –
Brazilia, România mi se pare un stat confiscat de niște interese mărunte de
vreo treizeci de ani încoace. Rezultatul este că ne uităm la campionate la
televizor.
joi, 14 iunie 2018
GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (3)
Fotbal și apartenență
B.
(11 ani) ține cu România, la fotbal,
handbal și alte sporturi de echipă și individuale. E modul în care
naționalismul injectat de școală și societate se manifestă sublimat. Eu i-am
zis azi că ar putea să țină de pe-acum cu Belgia, Franța, Canada sau USA, pentru că una din astea va fi țara în care va trăi în viitor, la vârstă adultă, și
acolo își va crește copiii. Nu vreau să facă greșeala pe care am făcut-o eu și
să rămână să trăiască aici. Studiile superioare, facultatea, nu are sens să o
facă aici. Nu are ce să învețe în țara asta unde cuvintele învățământ și
educație apar pe buzele politicienilor doar odată la patru ani, în campania
electorală. Școala românească e un eșec și o prefăcătorie de la un capăt la
altul. Și cea mai bine plasată universitate din România, în toate clasamentele
internaționale (dominate de statistici, scientometrie și formalism), scoate
analfabeți funcționali pe bandă rulantă. Și mizeria din școala românească nu e
decât un simptom al eșecului general: în politică, administrație, justiție,
sănătate, fotbal etc. Suntem un proiect eșuat, o corabie care se scufundă și de
unde șobolanii (că bine zicea Dragnea) nu au altă soluție decât să fugă. Noroc
că lumea e largă și dacă noi, copiii
fiarei, am ratat șansa asta, copiii noștri mai pot să o facă. În țara asta
e cam de netrăit.
duminică, 10 iunie 2018
DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (15)
Speedy Simo și mitingul lui Dragnea
Există o Românie normală și una inventată, una care există doar în imaginația unor români. România reală a generat-o pe Virginia Ruzici, care cum 40 de ani a câștigat Rolland Garos-ul și pe Simona Halep care l-a câștigat azi. România fictivă și greșită l-a produs pe Nicolae Ceaușescu și pe Liviu Dragnea, copia lui palidă, homunculus-ul ecoului unui fost totalitarism.Nu am văzut meciul Virginiei Ruzici de la Rolland Garos din 1978, dar am crescut în umbra legendei ei, pe același teren de tenis, concitadini fiind. Acaparat de cotidian și de o imersiune în România rurală, nu am văzut nici meciul de azi al Simonei Halep. În schimb am văzut mitingul din 22 decembrie 1989 organizat de soții Ceaușescu. Și am văzut și mitingul de azi al tricourilor albe organizat de un guvern orb împotriva unui dușman invizibil. După decembrie 1989 am crezut că nu o să mai văd așa ceva, că istoria nu se repetă la intervale așa scurte. Nu mi-a venit deloc să râd, în ciuda absurdului situației. Nici măcar când au vorbit Olguța Vasilescu, doamna prim-ministru Dăncilă și Liviu Dragnea. Am văzut niște inadecvați, niște reduși mintali, chinuindu-se să fie politicieni. Recitând niște discursuri învățate, forțându-se să reproducă cuvinte false care li se opreau în gât. Nu am crezut că o să mai trăiesc așa ceva și, momentan, nu am nici o reacție. Cred că succesul Simonei Halep ține de România reală și normală și isteria pesedistă și mitingul maoist al lui Liviu Dragnea de o Românie din benzi desenate proletare și nkvediste cu recolte umflate la hectar și alte minciuni care mi-au umbrit copilăria. Care Românie o celebrăm la centenar?
luni, 28 mai 2018
Prin satul Napoca (3)
Euphoria Biergarten
Nu pot să ignor aspectul rural al metropolei de pe Someș.
Plimbările mele cotidiene prin satul iobăgesc transilvan de pe malul Someșului
mă aduc tot timpul în contact cu persoane a căror unică educație este școala de
dans și bune maniere din Dej.
Nu trebuie, însă, să te enervezi deloc. Sunt destule terase în centrul
Clujului și te poți muta de pe una pe alta dacă nu-ți convine. Și evenimente,
festivaluri, vară, cocktailuri, bruschete (nu mici și bere că nu cadrează)....
sâmbătă, 21 aprilie 2018
ARHEOLOGIE
Două teme de reflecție pentru arheologia românească de azi.
Descentralizare și liberalizare
În cercul arheologilor practicanți din România anului 2017 părerile despre felul cum funcționează cercetarea arheologică în general și despre protecția patrimoniului sunt diverse, contrastante, împărțite. Aproape toată lumea este, însă, de acord că trebuie schimbat ceva. Că lucrurile nu merg bine, că legislația este învechită și necorespunzătoate și, în consecință, trebuie făcut ceva ca lucrurile să se îndrepte într-o direcție bună. Pentru că azi, din cauza legislației și procedurilor, au de suferit atât arheologul, cât și patrimoniul.
Arheologul liber profesionist de azi din România nu are decât două soluții: fie trăiește precar, cu grija zilei de mâine și cu casa în rucsac, migrând de pe un șantier pe altul, fie renunță la meserie și își caută un nou loc de muncă în IT sau outsourcing, domenii care absorb forța de muncă școlarizată. Contractele de cercetare arheologică preventivă se desfășoară acum prin instituții publice (muzee, institute, universități) care îi angajează ca tehnicieni pe perioada desfășurării lucrărilor în teren. Respectivele instituții, cu organigrame bine bătute în cuie și cu bugete de obicei reduse, nu își permit să angajeze pe perioadă nedeterminată decât o mică parte din acești tineri arheologi. Totuși, în momentul contractării unei lucrări mari de cercetare arheologică preventivă, resursa umană devine insuficientă, mai ales că angajații permanenți au fișe ale postului care prevăd, în general, multe alte activități, de la cercetare fundamentală, muzeografie, gestionarea patrimoniului sau predare la catedră. Există tineri pasionați care nu vor să renunțe la meserie, la șantier și încearcă să își câștige cumva existența din arheologie. Puțini sunt cei care reușesc să reziste în acest sistem după o anumită vârstă. Avem deci în față un paradox: pe de o parte există o nevoie pe piața muncii de arheologi specializați și tehnicieni de săpătură, și de cealaltă parte această nevoie nu se traduce în venituri echitabile care să asigure acestor tineri o viață decentă. Se poate răspunde că aceasta se datorează caracterului sezonier al muncii de arheolog. Parțial da, dar aș adăuga că vina principală o poartă modul în care este azi organizată arheologia public-privată (anume acel segment al instituțiilor publice care oferă servicii de arheologie preventivă unor terți din domeniul privat). Arheologia nu constă exclusiv din scoaterea din pământ a vestigiilor și documentarea în teren a urmelor activităților umane din trecut. Faza de teren trebuie urmată de o fază de inventariere a materialelor descoperite, de predare în bune condiții către instituțiile cu drept de depozit legal și mai mult publicarea unui raport, care într-o perioadă de timp rezonabilă, să fie urmată de publicarea in extenso a rezultatelor. Astfel, un arheolog ar trebui să petreacă un timp determinat pe teren, apoi să urmeze o parte de inventariere și prelucrare primară (rapoarte tehnice preliminare, bune doar pentru obținerea certificatului de descărcare de sarcină arheologică a terenului) și o perioadă de interpretare a datelor și publicarea științifică a rezultatelor cercetării. Primele două faze sunt prinse în contractele negociate cu investitorii privați care solicită descărcarea (munca de teren și raportul tehnic necesar obținerii certificatului de descărcare de sarcină arheologică). Faza a treia este practic absentă din orice deviz al vreunei instituții. Arheologul, angajat pe perioadă nedeterminată sau determinată, este trimis pe un alt șantier, unde începe o nouă muncă de teren care va fi finalizată cu un alt raport tehnic. Și tot așa până la pensionare sau până în momentul schimbării meseriei. Ce se întâmplă cu tot acest patrimoniu «recuperat» și «salvat»? El umple depozitele muzeelor și mucegăiește acolo în timp ce documentațiile se prăfuiesc pe vreun raft din biroul arheologului. Vorba lui Giuseppe Lugli adresându-se unor arheologi români: scavate troppo!
Cum s-a ajuns aici? Aș vrea să avansez o ipoteză de lucru și anume că acestă situație se datorează parțial și centralismului moștenit din epoca de dinainte de 1989 cuplat cu monopolul instituțiilor publice asupra cercetărilor arheologice[1]. Instituțiile publice, singure, sunt incapabile să asigure salvarea patrimoniului arheologic amenințat de investițiile distructive, din cauza limitărilor bugetar-fiscale și de resurse umane pe care le-am amintit deja. Ministerul Culturii din ultimele decenii (cu diversele sale nume Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Identității Naționale) are, evident, sarcina de a controla corectitudinea executării cercetărilor arheologice preventive de către personalul specializat. Pentru asta are câteva instrumente, dintre care cele mai importante sunt autorizarea cercetărilor arheologice și eliberarea certificatelor de descărcare de sarcină arheologică. Un alt instrument de control este Registrul Arheologic Național, prin care se încearcă constituirea unui corp profesional de experți, anume arheologi ierarhizați în debutanți, specialiști și experți. Autorizarea, eliberarea certificatului și accesul în registru sunt cele trei butoane pe care cei care au conceput legislația arheologică în Tranziție, la sfârșitul anilor ‘90, le-au lăsat în ograda Ministerului Culturii. În toate aceste decizii Ministerul se servește de consultarea unei Comisii Naționale de Arheologie, aleasă acum din doi în doi ani dintre arheologii din țară propuși de diverse instituții. Cum se acordă această situație cu nevoile crescânde ale pieței de arheologie preventivă din România? Prin faptul că acest control se birocratizează permanent și câștigă în formalism. De la an la an comisia trebuie să vadă tot mai multe hârtii, depuse de două ori, și pe platforma on-line ACERA și în format fizic intens ștampilate și semnate de către reprezentantul legal al «instituției organizatoare». Am lăsat intenționat mai la urmă discutarea acestei sintagme instituție organizatoare, cu tenta ei învechită, de dinainte de 1989. Unde spune legislația actuală explicit că cercetarea arheologică poate fi organizată doar de către o instituție publică, de stat, eventual în parteneriat cu altă instituție deținătoare a arhivei și, absolut obligatoriu, cu o altă instituție deținătoare a materialului arheologic ? Unde este stipulat în lege, negru pe alb, monopolul instituțiilor publice asupra cercetării arheologice din România ?
Aici trebuie semnalat un al doilea paradox: un arheolog expert este îndreptățit conform legislației actuale să fie numit «responsabil de șantier». Prin autorizație, în fond un simplu permis de săpătură, deciziile pe șantier îi aparțin în întregime, fiind creditat datorită «expertizei» cu încrederea că poate obține rezultatele scontate din cercetarea respectivă (în urma analizării de către CNA a unui proiect de cercetare, piesă obligatorie la dosarul prin care se solicită autorizația). Dar, el poate obține respectiva autorizație doar dacă aparține unei instituții organizatoare. De ce un arheolog free lancer sau un angajat al unei firme private care are ca domeniu de activitate și cercetarea arheologică nu poate fi autorizat în condițiile actuale ale legii ? Paradoxul este că arheologul autorizabil datorită calității de expert, și-o pierde ca prin farmec dacă nu aparține unei instituții publice. Ori este calificat să fie responsabil de șantier, grație statutului de expert recunoscut de Ministerul Culturii, ori nu este pentru că nu este angajat al unui muzeu, institut sau universitate. Expertiza nu se poate evapora, pur și simplu, odată cu lipsa afilierii instituționale.
Cele două paradoxuri explică parțial blocajul în care ne aflăm azi. Nu întrevăd soluții parțiale, cum ar fi îmbunătățiri legislative, adaptări ale OG 43/2000 la situația actuală. Sistemul trebuie regândit în ansamblu, ordonanța 43 trebuie abrogată și înlocuită cu o lege modernă acordată cu necesitățile statului român de azi, membru al Uniunii Europene, nu parte a CAER. Și regândirea trebuie să se facă în jurul acestor concepte de liberalizare și descentralizare. Liberalizarea înseamnă anularea monopolului instituțiilor publice și astfel arheologii experți (controlați în continuare de Ministerul Culturii și de o asociație profesională de tip ONG, Colegiul Arheologilor) să poată obține autorizația fără afiliere la o instituție publică muzeală de cercetare. Probabil într-o primă fază piața va fi inundată de arheologi PFA și firme mici de arheologie care vor acoperi lucrările mărunte de tipul supraveghere arheologică pentru construcția unei case în zona de protecție a unui sit arheologic. Astfel ar fi absorbită o parte din forța de muncă specializată și meseria de arheolog ar putea aduce venituri decente legal. Cererea și oferta din piață va regla numărul și ierarhia actorilor din arheologia privată. Pentru a controla cercetările arheologice de mică amploare și pe acești arheologi care activează în firme private se impune descentralizarea reală, cu întărirea direcțiilor județene de cultură și înființarea unor comisii arheologice zonale (după modelul comisiilor zonale ale monumentelor istorice). Iar patrimoniul va fi predat instituțiilor publice muzeale, care obligatoriu trebuie figureze ca instituții deținătoare a materialului arheologic. Evident că această propunere este o eboșă, o schiță sumară, și trebuie analizate toate implicațiile unei asemenea decizii. Modele diferite pot fi consultate, de pildă cel german, unde în anumite landuri arheologia privată funcționează, salvează patrimoniul amenințat și oferă un loc de muncă multor studenți români, școlarizați gratuit de către Statul Român.
[1] Deși, în lege nu este
precizat, expressis verbis, acest
lucru. Ordonanța guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului
arheologic și declararea unor zone arheologice ca situri de interes național,
cap. II, Art. 3 (3) precizează: «Cercetarea arheologică se realizează, în
condițiile prezentei ordonanțe, de către personalul de specialitate atestat și
înregistrat în Registrul arheologilor, conform prevederilor Regulamentului
săpăturilor arheologice din România, precum și cu respectarea normelor privind
standardele și procedurile arheologice și în acord cu principiile Codului
deontologic al arheologilor din România.» Regulamentul la care se face trimitere, aprobat prin
ordinul Ministrului Culturii nr. 2071/30.06. 2000 conține la cap. VII
Obligațiile instituțiilor organizatoare de săpături arheologice: finanțare,
condiții de lucru și dotare tehnică pe șantier, întocmirea materialului
ilustrativ, valorificarea științifică a rezultatelor prin comunicare publică,
finanțare pentru prelucrarea rezultatelor cercetării, protejarea și conservarea
vestigiilor. La punctele c) și e) sunt precizări legate de prelucrarea
muzeistică și evidența științifică de depozit, care se poate asigura conform
protocolului. Nu rezultă de niciunde că o firmă privată de arheologie, care are
un protocol valabil cu un muzeu cu drept de depozit legal, nu poate organiza o
săpătură arheologică dacă are personal de specialitate atestat și înregistrat
în Registrul arheologilor. Și totuși, realitatea românească e alta.