La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


marți, 9 august 2011

VACANZE SICILIANE

Sicilia, bedda mia (2003)
M-am instalat bine la mănăstirea mea. Padre M. când mă vede mă salută volubil şi strigă un tutt’ à posto. Un pic cam frig, dar, în rest, tutt’ à posto.
Sunt singur cuc în două camere îngheţate şi în consecinţă m-am înghesuit într-una. Nu vreau să fiu prostul proştilor şi să mor de frig la Mediterana aşa că am pus în priză un reşou pe care l-am găsit pe-acolo. Poate că numai noi, românii, avem obsesiile astea cu cheltuielile de întreţinere, cu plata curentului. Probabil că reşoul era acolo ca să-l pun în priză. Ne-a abrutizat tranziţia: fac duş repede să nu consum multă apă caldă, rabd frig ca să nu fac cheltuială la mănăstire. Românii oscilează între economie şi risipă: meschinăria e alternată cu mâna largă. Pe de o parte calculează picătura de apă, centimetrul cub de gaz metan, electronul din firul de curent, iar, pe de alta, mănâncă, beau, fumează şi se distrează ca nişte Ivani Turbincă. E de vină Ceauşescu, care a verticalizat satul românesc neolitic şi i-a suit pe ţărani în blocuri sau urmaşii lui ce protejează prin legi proaste regiile autonome? Eu văd statul românesc de azi ca pe un hibrid monstruos între economia etatizată a comunismului şi iniţiativa particulară. Semnele răului sunt regiile autonome care sărăcesc populaţia.
Iar românii merg pe capete să muncească în Europa. Pe autocar aveam ca vecin de scaun un bărbat pe la 50 de ani, din Drobeta – Turnu Severin, care, cu o sută de euro în buzunar, se pornise la muncă în Italia. Ca să fac conversaţie l-am întrebat dacă vrea să-şi găsească ceva „în meserie” şi omul s-a uitat cam lung la mine. Era antrenor de caiac-canoe şi se desfiinţase clubul iar omul şi-a luat lumea în cap. La întoarcere pe autocar am stat lângă un inginer electronist din Bucureşti care muncise trei luni în agricultură undeva în Italia centrală. Pe vremea lui Ceauşescu luptam pe toate fronturile în competiţia sportivă a războiului rece: gimnastică, canotaj, tenis etc. Acum am depus armele. Eu ştiu că nu trebuie să fie club sportiv la Bobohalma, dar de ce se desfiinţează un club de canotaj dintr-un oraş dunărean important?
Vreau ca aici, departe de casă, să mă gândesc la România, la români şi firea lor. Să văd cum poporul meu, pe care îl cam dispreţuiesc şi detest acasă, va creşte în ochii mei aici, departe, printre italieni, măcinat fiind de dorul de casă. Dorul de familie, de apropiaţi, dar care se va răsfrânge şi asupra conaţionalilor mei hâzi şi detestabili. Cred că poporul român nu există ca entitate. Nu este decât o adunătură de rase istorice, de „vinituri” din toate punctele cardinale, care, printr-un accident istoric, vorbesc şi stâlcesc în comun o limbă neolatină. Azi eu văd acest popor ca pe un organism în dezagregare. Există o puternică forţă centrifugă (vectorul fiind foamea) care tinde să expulzeze tot ce are naţia asta mai bun şi mai rău deopotrivă. Rămân cei neutri, apa de ploaie, cei ce nu au curajul să-şi ia soarta în mâini. Deştepţii pleacă să lucreze în străinătate, civilizat, pentru bani, nu pe piţule, şi nu se mai întorc (bravo lor!). Cei mai sărăci cu duhul şi mai puţin şcolarizaţi ajung să culeagă fructele altora într-un sclavaj voluntar oficializat în minunata UE. Îşi mănâncă de sub unghii, trăiesc în mizerie şi strâng bani la ciorap, bani care, odată întorşi în România, par mulţi datorită zaraflâcului dezavantajos pentru leu, dar care nu sunt, de fapt, decât nişte fărâmituri de la masa bogaţilor.
Străbunicul meu a stat 16 ani în America. Nu ştiu ce a muncit acolo dar ştiu că s-a întors şi, cu dolarii strânşi acolo, a cumpărat pământ în Triteni. În Triteni, la capătul lumii, în locul de unde drumul nu mai duce nicăieri, unde întoarce uliul, unde şi al doilea război mondial a ajuns mai târziu, pe când s-a terminat. Este dincolo de puterea mea de înţelegere. Nu peste mulţi ani au venit comuniştii şi fii lui au pierdut totul: pământ, libertate şi viaţă.
În schimb nu înţeleg de ce mai stăm noi în România. Slujbele noastre care par interesante şi de viitor sunt plătite mizerabil, stăm într-o garsonieră pentru care plătim chirie jumătate din veniturile noastre, primim mâncare de la părinţi şi la preţurile locuinţelor de azi nu ne putem cumpăra o casă nici într-o sută de ani. Am rămas probabil în România din speranţa imbecilă că în curând ne va fi mai bine, că se va normaliza situaţia sau pentru că nu avem suficient curaj să ne luăm lumea în cap, să tăiem cordonul ombilical care ne mai ţine legaţi de părinţi, de casă, de ţară. Nu raţiunea trebuie chestionată în această problemă, ci altceva, spiritul, chemarea străbunilor, lanţul atavic al sângelui. Sunt popoare care înţepenesc într-un loc. Românii cred asta despre ei înşişi. Avem continuitate multimilenară: încă dinaintea culturii Coţofeni şi până azi strămoşii noştri nu s-au mutat de-aici. Ne-a modelat stilistic această împietrire? Dorul de casă are rădăcini adânci în conformaţia mentală a românului.