unu
Îmi aduc aminte un
articol din Dilema din anii '90 în care Alina Mungiu Pippidi
zicea că Revoluția a venit peste generația lor și i-a găsit fără repere. Și
singurul reper valabil atunci era lumea vestică, cu capitalismul și valorile
lui. Prin generația de legătură a partidelor istorice conduse de Coposu,
Câmpeanu, precum și a foștilor deținuți politici reprezentați de Ticu
Dumitrescu, anii '90 s-au conectat cu perioada interbelică românească. Tot
acest curent neointerbelic a luat ca reper ce era mai rău în interbelic, anume
conservatorismul, sămănătorismele și naționalismele de tot felul, ortodoxismul
radical, adică valorile dreptei interbelice dominante atunci. Totul venea, în
anii '90, dinspre o repulsie față de tot ce însemna stânga și un comunism adus
din Rusia sovietelor, de înțeles după cincizeci de ani de regim dictatorial și
democrație populară impuse prin tratatele dintre marile puteri.
Nu este vorba aici de
recuperarea valorilor stângii. Ele sunt inerente, implicite, într-o societate
stratificată social. Și societatea românească a pornit pe drumul stratificării
în anii '90 și a ajuns la clase sociale propriu-zise în anii din urmă. Această
realitate mai poate fi contrazisă formal o vreme de anticomuniștii de profesie
și neointerbelici doar din inerția discursului profesat în perioada postdecembristă.
Ceea ce m-a frapat
citind jurnalul lui Sașa Pană a fost marginalitatea gândirii de stânga cuplată
cu izolarea avangardei literare. Adică revista unu, fanionul
avangardismului literar românesc, a apărut la Dorohoi, un oraș mic din țară.
Sașa Pană povestește în
jurnal cum în 1928, în timpul unei greve a minerilor din Lupeni,
prefectul de Hunedoara a împușcat un miner. Greva a continuat și au fost aduși
jandarmi care au tras în mineri, omorând circa 30, alții 100 fiind răniți.
Poetul suprarealist Stephan Roll conchide că această grevă arată conștiința
ridicată de clasă a muncitorilor. Roll, vorbind cu Brunea-Fox, și-a amintit de
atacul poliției din același an de la Timișoara și că muncitorii de acolo
trebuiau să înmormânteze pe un muncitor mort la închisoarea Doftana. Sașa Pană
îi uitase numele, Roll nu:
Ion Fonaghi.... Au
desființat sindicatele unitare după ce le-au terorizat. Mă, poeților, în
sindicatele alea era puterea muncitorilor.
Pe stradă, vorbind despre
altele, Sașa Pană se întreba dacă se gîndește cineva la cei uciși, la familiile
lor rămase și mai pe drumuri. (Sașa Pană, Născut în
'02, București, 2021, p. 313-314).