La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 23 aprilie 2016

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (12)

Zilele astea am început să citesc memoriile lui Vladimir Dumitrescu din 1945-1946, intitulate «Mărturisirile unui criminal politic». Memoriile au fost publicate postum, la multe decenii de la scrierea lor și mult după căderea regimului comunist. Arheologul bucureștean, elev al lui Pârvan, a fost șef de cuib, comandant legionar, înscris în legiune din 1932.  Cartea mi-am cumpărat-o la un târg de carte unde era o tarabă complet verde, plină cu scrieri legionare, în anul de grație 2016. Era și Pentru legionari a lui Codreanu într-o ediție frumoasă, diferită mult de xeroxul editat pe care l-am citit eu la începutul anilor 90.  Știam că Vladimir Dumitrescu a scris în 1945 și, deci, nu avea cum să se dezică atunci de crezul său (mai mult chiar se înverșunase din cauza victoriei comuniștilor și a evoluției lumii de-atunci spre ceea  ce știm că s-a întâmplat). Mi-am cumpărat cartea ca să văd ce zice despre branșă, despre săpătorii în pământ, și nu despre politica vremurilor interbelice.
Evenimentele din prezent nu mă lasă, însă, să o citesc ca pe un document de istoria arheologiei. E acolo o critică, din perspectivă naționalistă și antisemită, a României interbelice, a disfuncționalităților acelei țări relative recente, care nu poate fi ignorată. E abolut frapantă paralela cu România de azi intrată în zodia politicianismului post-decembrist. În viziunea lui Dumitrescu pentru tot sunt vinovați liberalii subjugați de finanța evreiască Blank & Co. Azi, noii liberali fac o figură proastă și propun candidat la Primăria Bucureștiului un suflet neo-legionar mercantilizat. Diferența între România interbelică din memoriile lui Dumitrescu sau din Schimbarea la față a României e că atunci puteau să identifice vinovații pentru disfuncționalități. Cine sunt azi? Cu ce e diferit PSD-ul de liberali, sau viceversa? Cine sunt vinovații de azi? FMI-ul, UE, multinaționalele, străinii în general. Niște abstracțiuni, dacă compară cu evreul interbelic, țapul ispășitor universal, bun de sacrificat pentru interesul proaspetei națiuni române. În lumea complexă de azi antisemitismul pare complet stupid și irațional, un reflex moștenit din Evul Mediu, o vânătoare de vrăjitoare prelungită până în modernitate.
            Cred că și atunci era de fapt ca acum, fără mari diferențe: politica se structura în funcție de agitația fripturiștilor și sinecuriștilor și deciziile la nivel statal nu erau (și nu sunt, de fapt, nici acum) decît transpunerea la nivel macro a meschinăriilor de grup și personale ale unora. Iată de ce, încă o dată, nu mă interesează politica.

duminică, 10 aprilie 2016

NOTE DE LECTURĂ



Kenkō, Tsurezuregusa (Însemnări din ceasuri de zăbavă). Eseuri budiste, București, Ed. Humanitas, 2015.

Din pespectiva mea, ca român recent, e greu să îmi imaginez ca această carte a fost scrisă de un om care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea., pe vremea când Basarab întemeia Țara Românească. I. este mefientă vizavi de înțelepciunile orientale și am încercat să-i explic că aici nu este nici o filosofie taoistă sau budistă, ci pur și simplu un jurnal stoic al realităților cotidiene din secolul XIV japonez, un jurnal al unui Aulus Gellius nipon, paradoxografic pe alocuri, care e surprinzător de actual, izbitor de simplu și de banal. E un om care citește, se uită în jur și comentează despre cărțile citite, despre lumea lui și cei de lângă el. Simplitatea aceasta și resemnarea stoică în fața curgerii inexorabile a timpului (frumusețea lucrurilor stă în schimbare, în faptul că sunt trecătoare, etc.) au un efect cathartic, eliberator. Este varianta zen budistă a Călătoriei libere a lui Zhuangzi.

Citindu-l pe Kenkō găsești îndemnuri și pilde care te ajută să te orientezi în haosul cotidian. Când vopseam balconul, la etajul 3, cu panourile scoase, mă gândeam la Kenkō, Tsurezuregusa, 109:
«Un bărbat care era faimos pentru meșteșugul cățărării în copaci îl îndruma pe un altul să urce într-un copac înalt. I-a poruncit să taie crengile din vârf și, în acele momente, când omul părea să fie în mare primejdie, maestrul n-a zis nimic. De-abia când omul cobora și a ajuns la nivelul streșinii meșterul a strigat:
- Ai grijă! Fii atent cum cobori!
L-am întrebat:
- De ce ai grăit așa? La acea înălțime putea să sară jos, dacă voia.
- Tocmai asta-i chichița, a zis omul. Câtă vreme a fost sus, la înălțime amețitoare, și crengile erau gata să se rupă, era așa de înspăimântat că n-am zis nimic. Greșelile se fac întotdeauna atunci când oamenii ajung în locurile unde e ușor »

            Când aud la tv știri cu mărirea salariilor bugetarilor îmi vine în minte simplitatea voluntară din  Kenkō, Tsurezuregusa, 140: «Când moare omul cu scaun la cap nu lasă în urmă bunuri. Dacă a adunat lucruri fără valoare, e stânjenitor să fie descoperite. Dacă lucrurile sunt de bună calitate, moștenitorii se întristează gândindu-se cât de legat trebuie să fi fost de ele. (...) Dacă un om lasă în urmă bunuri, e sigur că vor fi oameni care să se ciorovăiască aprig pentru ele, zbierând: Eu îl vreau pe ăsta! (...) Probabil că de unele lucruri nu ne putem lipsi în viața de zi cu zi, cât despre celelalte, cel mai bine e să nu ai nimic.»

            Printre noi sunt destui oameni care cred ca dietele raw-vegan și mâncatul sănătos, în general, sunt elixire, garanții ale sănătății, dacă nu chiar ale vieții veșnice (http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/raw-vegan-sinonimul-sanatatii-vesnice-13249182). Ca în bancul cu cei doi bătrâni ajunși în Rai, unde doamna zice: «Ce frumos e aici!», iar domnul răspunde acru: «Eu ți-am spus, dar tu nu și nu, că să mâncăm sănătos.». Și Kenkō are o intervenție la acest subiect, cel puțin ironică (Tsurezuregusa, 68):
            «Era cândva în Tsukushi un om, polițist, se pare, care timp de mulți ani a mâncat în fiecare dimineață două ridichi prăjite, convins fiind că ridichile sunt remediul suprem pentru toate bolile. Odată, niște dușmani au atacat clădirea jandarmeriei și au încercuit-o, alegând un moment în care era pustie. Tocmai atunci, doi oșteni s-au năpustit afară din clădire și s-au încăierat cu dușmanii, luptând fără să se sinchisească dacă mor sau nu, până ce i-au alungat pe toți. Polițistul, foarte mirat i-a întrebat pe cei doi oșteni: Domnilor, v-ați luptat de mai mare mirarea, dacă mă gândesc nu v-am văzut niciodată pe aici. Pot să vă întreb cine sunteți?  Suntem ridichile pe care le-ai mâncat cu credință în fiecare dimineață timp de atâția ani, au răspuns ei și cu aceste cuvinte au dispărut. Atât de adâncă a fost credința lui în ridichi, încât s-a putut întâmpla până și o astfel de minune. »

            Uneori mă enervez pe centralismul statului român, pe decizii (care mă afectează cumva) luate în agitația din Mordor, pardon, din București, din interesele meschine ale miticilor. Și-aunci îmi amintesc ce zicea omul sfânt Gyōren din Hiden-in (cuvinte notate de Kenkō, Tsurezuregusa, 141):
«Odată a venit un om din locul de unde se trăgea el și, pe când stăteau la taifas, a zis:
- Poți să te încrezi în ceea ce zice un om din răsărit. Oamenii din capitală se pricep să facă promisiuni, dar nu te poți bizui pe ei.
Omul sfânt a răspuns:
- Îmi dau seama de ce gândești așa, dar, după ce am trăit în capitală mult timp și am ajuns să cunosc bine oamenii, nu cred că firea lor e mai rea. Sunt atât de amabili și buni la inimă, că nu pot să refuze de-a dreptul orice li s-ar cere. Dat fiind că nu-și pot scoate la iveală gândurile, nu le rămâne decât să se declare de acord cu orice cerere. Nu îi amăgesc pe ceilalți cu bună știință, dar mulți dintre ei sunt săraci și nu le stă în puteri să facă întocmai ceea ce ar vrea. Se întâmplă adesea ca, lucru la care ne putem aștepta, să nu fie în stare să se țină de cuvânt. Oamenii din răsărit, deși mă număr printre ei, nu au inimile atât de bune și nici la fel de multă simpatie pentru ceilalți. Sunt aspri și zic nu de la bun început, ca să nu li se mai ceară nimic. »

Sunt multe exemple cu asemenea învățături în jurnalul de idei al lui Kenkō, relevante și pentru românul de azi, cu toate că a fost scris la începutul secolului XIV când la nord de Dunăre singurul care știa carte era, probabil,  mitropolitul Ungrovlahiei. Nu le pot consemna pe toate, ci mai notez doar una, bună pentru momentul când te enervează femeile din jur. Aici se poate vedea un Kenkō misogin și maschilist până-n măduva oaselor (Tsurezuregusa, 107):
       «Ne-am putea întreba, atunci, ce făpturi importante trebuie să fie femeile ca să stârnească o așa teamă în bărbați. De fapt, toate femeile sunt din fire puse pe rele. Au un egoism adânc înrădăcinat, sunt cum nu se poate mai apucătoare, n-au nici o aplecare către rațiune, nu pregetă să se lase în voia practicilor superstițioase. Sunt iscusite la vorbă, dar pot să nu scoată un cuvânt  când li se pune până și cea mai nevinovată întrebare. Am putea crede că asta înseamnă că sunt prudente, dar pot la fel de bine să înceapă să discute, fără să li se ceară părerea, chestiuni peste care ar fi fost mai bine să se treacă în tăcere. Ingeniozitatea lor în brodarea poveștilor e mai presus de înțelepciunea oricărui bărbat, dar atunci când minciunile lor ies la iveală nu-și dau niciodată seama. Femeile sunt viclene, dar proaste. Ce neplăcut e să fii silit să le îndeplinești dorințele ca să le intri în voie. Ce femeie merită atâta respect? Chiar dacă ar exista vreo femeie inteligentă, cu siguranță s-ar dovedi rece și fără vino’ncoace. Doar atunci când un bărbat înrobit de iubire îi face curte unei femei pare ea fermecătoare și amuzantă.»

sâmbătă, 2 aprilie 2016

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)


             · Trăiesc într-o țară a contrastelor. Adică într-un loc unde un om de știință este ridicat, după niște criterii recunoscute de stat, la cea mai înaltă recunoaștere, fiind primit în Academia română la zenitul carierei, și unde, același om, nu se califică, după alte criterii, recunoscute de același stat,  să depună un banal proiect de cercetare. Dacă cineva, de pildă domnul ministru Curaj, reușește să mă convingă că așa ceva este normal, îmi dau demisia din învățământul univesitar și îi pup din mers pe toți birocrații imbecili care au făcut posibil acest lucru.
            · Când am fost în Canada m-am întrebat cât o să mai dureze până când o să-i persecute și la noi pe fumători. Ei, acum am răspunsul: a durat circa 7 ani, ca în Biblie. Acum fumătorii sunt scoși în afara gardurilor, dincolo de poartă, nu de ușă,  la nu-știu-câți pași de intrare, într-o lege copiată după Canada sau Norvegia și aplicată prost de niște oameni cu suflet de lacheu.