Am audiat azi o conferință live, Nașterea sufletului creștin: de la
mintea lui Marcus Aurelius la sufletul lui Aurelius Augustinus, susținută
de Horia-Roman Patapievici, organizată de asociația Edictum Dei. Deși era cu
intrare liberă trebuie apreciat de la început că Patapievici a umplut sala,
adică Auditorium Maximum (fosta Filamornică). Am mers din curiozitate, văzând
anunțul pe facebook, ca să văd ce poate zice Patapievici despre Marcus
Aurelius. Patapievici vorbește frumos mai ales când îl fură discursul și iese
din crispare, când se însuflețește, când construiește demostrația, e citit, își
găsește ideile, e coerent și stăpânește conceptele filosofice. Totuși e
dezorganizat și introduce multe paranteze. În loc să vorbească o oră și
jumătate a vorbit, fără pauză și fără să bea apă, două ore și jumătate.
Partea
despre Marcus Aurelius m-a dezamăgit. Am văzut un filosof glossy erudit care a
vorbit pentru un public necultivat, amestecând platitudini cu idei pescuite din
cărți vechi de la sfârșitul secolului XIX (E. Renan, E. Rhode). Totuși, s-a mai
scris despre concepția greacă despre suflet de la Rhode încoace. A tot dat-o în
sus și în jos cu orfico-pitagoreicii până m-a amețit. S-a văzut că nu este acasă în păgânism și orice referire la concepțiile
despre divin și suflet la greci era închisă repede cu o paranteză spre
filosofia modernă. Textul antic este pentru el un pretext pentru filosofia
cotidianului de azi, stoicismul lui Marcus Aurelius a fost prezentat în
termenii unei rețete de dezvoltare personală. A repetat de câteva ori că nu
face judecăți de valoare negative vizavi de «sufletul antic» (pentru că este
căzut în admirație pentru antici în general și Marcus Aurelius în special), dar
acestea sunt implicite prin opoziția pe care o stabilește între acesta și
așa-numitul «suflet creștin» (pe care declară că îl iubește mai mult).
Când a ajuns la «sufletul creștin» discursul a glisat
dinspre erudiție și a căpătat accente misticoide. Categoria aceasta introdusă
de el «sufletul creștin» văzut ca esențial diferit de sufletul antic (evita să
spună păgân) este o ipoteză de care nu am neapărat nevoie. Evident că există
diferențe între Longos și orice roman din secolul al XIX-lea (Stendhal, Balzac
etc.), dar ele sunt date de contextul cultural-istoric care le produce și unde
opoziția sufletească creștin / păgân este neglijabilă. Sunt infinit mult mai
mulți factori de luat în considerare (inclusiv faptul că Daphnis și Chloe este
în epocă o literatură de consum și nu e de comparat cu finele romane
psihologizante ale secolului XIX). Sufletul creștinului e diferit de al
păgânului de acum 2000 de ani, dar cum e diferit de cele de azi, al budistului,
al musulmanului sau al celui aflat sub Lege? Pentru un filosof erudit cum se
pretinde Patapievici ar trebui să fie mai ecumenic.
Ultima parte a
discursului în care a descris «sufletul creștin» ca fiind coextensiv Creației,
spre deosebire, bănuiesc, de celelalte «suflete» care nu ar fi, a alunecat spre
dogmatism, ca să nu zic fundamentalism creștin. La sfârșit a citit cu intonație
din Confesiuni ca să percepem «mireasma acestui tip de suflet» (i.e. sufletul
creștin). La sfârșitul
delirului erudit despre «sufletul creștin» la Sfântul Augustin îmi venea să-i
spun lui Patapievici, cu scopul de a-l scandaliza, ce-i șoptea Rozanov lui Berdiaev:
«Și eu cred în Dumnezeu, dar nu într-al vostru, în Osiris, Osiris...»