GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (5)

 

Italienii zic azi, vedi Roma e poi mori. În antichitate, dacă trăiai în Imperiul Roman, un asemenea îndemn era justificat. Să zicem că trăiai în Dacia, la mama naibii, la marginea Imperiului și toată viața ta era dirijată dintr-un oraș din Italia centrală. Nu era normal să vrei să vezi, măcar odată capitala? Să te duci și tu până la Roma, cum s-a dus viitorul urmaș al dacilor cuceriți, Nicola Ursu, pe jos până la Viena, mânat de ascuțirea luptei de clasă. Imperiul în care trăim azi este euro-atlantic și capitala lui politică e la Washington D.C. Dar capitala culturală, Viena strămoșilor mei iobagi sau Parisul epocii luminilor, e azi New York-ul. E orașul emblematic din NYPD Blue, din Friends, Sex and the City sau Seinfeld. E orașul ale cărui străzi numerotate și stații de metrou le știi, deși nu ai călcat niciodată în New York. E orașul unde există Broadway, unde s-au scris Breakfast at Tiffany's și A streetcar named desire, deci un oraș al referințelor culturale contemporane.

Străbunicul meu a stat 16 ani în America. Cam asta e tot ce știu despre el. Când tatăl meu era mic, bunicul lui îi povestea cum trecea oceanul cu transatlanticul, o călătorie care dura mult (o lună?). Și pe vapor se așezau păsări marine (pescăruși și albatroși?) atât de multe că se temeau că o să se scufunde vaporul.  Nu știu ce a lucrat acolo după 1900, dar știu că strâns mulți bani și a cumpărat pământ în Câmpia Transilvaniei. Un fiu (bunicul meu) a rămas fermier cu multe hectare pe care i le-au luat comuniștii la colectivizare, împreună cu două batoze. Celălalt fiu a făcut afaceri și politică în Turda, unde și acum mai există fostul lui căsoi, în stil Art Deco, lângă drumul principal. A făcut politică liberală și închisoare în anii 50 și altceva nu mai știu despre el.

Oricum poveștile despre străbunicul care a stat 16 ani în USA mi-au colorat copilăria comunistă. Așa ceva era de neconceput atunci. Să mergi în America, imperiul răului, al  capitalismului brutal unde populația săracă locuiește în cutii de carton pe stradă, așa cum vedeam la telejurnal. Și mă întrebam, nătăfleț: dacă e așa de rău în America și oamenii trăiesc pe străzi în cartoane, de ce a mers străbunicul meu acolo să strângă bani? 

FILME DE AZI ȘI DE IERI

De când Netflix a acaparat cablul tv din România e greu să nu te referi la ce vezi acolo. Înainte existau posibilități nelimitate de a explora infinitatea internetului și de a-ți procura cele mai variate filme, produse în țări ale căror limbi nu le cunoșteai (noroc cu site-urile de subtitrări care nici nu știu dacă mai există). Exista un restaurant global de filme cu meniu à la carte, acum avem o cantină Netflix de unde ne luăm toți meniul zilei. 

Din acest meniu al zilei de 1 Mai am văzut un episod din miniseria La vita bugiarda degli adulti după un roman al Elenei Ferrante, pe care o știam din L’amica geniale (My brilliant friend), o altă producție Netflix. Am fost acum mulți ani în Napoli și sunt convins că mizeria exagerată din suburbia napoletană există cu adevărat. Dar nu m-a impresionat deloc. După cum nu am empatizat cu viețile ratate ale celor prinși în cartier, fără putință de scăpare. Vittoria mi s-a părut un personaj construit exagerat, aproape caricatural, o Gorgonă napoletană complăcută în ratare și mizerie. Nu era decât un trickster inventat pentru dezvoltarea personajului central, Giovanna. Am văzut chiar de 1 Mai episodul în care italienii sărbătoreau ziua muncii. Multă stânga, mult PCI, Bandiera Rossa, multă teorie despre muncitori și pauperitate și soluțiile de evadare din această condiție. Aș zice că și stânga-caviar italiană iese destul de caricaturizată din romanele Elenei Ferrante și ecranizările acestora.  În concluzie o sărăcie, o ratare și o stângă factice, care nu conving un telespectator Netflix din România postcomunistă.

Apoi aseară am făcut greșeala să mă uit la Oameni de treabă. Tot pe Netflix, evident. Știu că cinematograful românesc recent e neorealist, dar vreau să zic că m-am transpus în știrile ProTV de la ora 5. Nu am fost niciodată într-un sat din Moldova, după cum nu am fost nicodată într-o suburbie napoletană, să știu ce e real și ce e inventat. Dar lumea din Oameni de treabă e atât de aproape de ce știu și trăiesc zilnic, încât nu am putut să nu o percep ca realitate (dincolo de realitatea televizată a știrilor de la ora 5) și să nu mă întristez. Actorul care în joacă pe șeful de post e perfect verosimil în toate ipostazele sale: ratat social și personal, consumat de alcool, prins într-un sistem feudalo-mafiot de datorii și îndatoriri, pulverizat de trăiririle lui divergente. Pleiada de distruși din film nu fac decât să îl acompanieze ca un  cor antic. Din această dramă a omului simplu lipsea orice glagorie de stânga, ca și cum totul este deja jucat și nu mai avem nicio speranță.  Un film trist și încărcat românesc care mi-a stricat feng shui-ul de 1 Mai când preferam să aud pe fundal Fischia il vento. Și în loc de asta îmi sună în minte două versuri din Lav stori al trupei Fără Zahăr: „Mă Săndele, nu fi prost / Eu nu-s Eric Roberts, îs șăfu’  de post”.