Casa
Casa în sine este ceva de neimaginat în epoca asta în care scriu pe un laptop
japonez de ultimă generație și se discută în jurul meu de inteligență
artificială. Casa în care am deschis ochii și am crescut era din neolitic. Fără
exagerare era construită după o tehnică de la Çatalhöyük. În primul rând nu avea
fundație, în afară de câțiva stâlpi de lemn înfipți în pământ la cele patru
colțuri și pe la mijlocul pereților de pe laturile scurte și lungi. Între
stâlpii înfipți vreo 50-70 cm în pământ s-au ridicat crengi și vreascuri care
apoi au fost bătute cu lut și bălegar, rezultând un perete de chirpici gros de
70-80 cm. Lutul a fost apoi văcălit cu var alb, deși sunt convins că prin anii
50-60 era văcălit cu var amestecat cu salpetru de Chile care îi dădea culoarea
aia de albastru intens. Știu asta sigur din două observații directe. Am văzut
straturile de albastru pe casa neolitică în care am copilărit, când cădea
tencuiala recentă. Apoi prima mea săpătură «arheologică» neautorizată pe când
aveam vreo 13-14 ani a fost în curtea unchiului meu unde am găsit o monedă de
bronz de pe la 1700 și ceva și resturile casei anterioare de până la 1970,
constând din pereți de lut tencuiți cu varul acela albăstrit cu salpetru tipic
pentru satele românești de la 1900. Ulterior, în adolescență, rememorând
topografia veche a curții unchiului meu mi-am dat seama că am răscolit resturile
pereților casei străbunicilor mei, aruncate în josul pantei. Casa era pe platou
și mama mea a copilărit acolo. Deci am crescut într-o casă de chirpici
construită într-un sat din centrul Transilvaniei cândva după 1950 după o tehnică
neolitică. Acoperișul era singurul lucru modern fiind folosită țiglă de la
fabrica de lut, pe când casele românești cu o generație înainte erau acoperite
cu paie. E izbitoare imaginea cartierului Între Români din orașul vecin, unde
după 1900 toate casele sunt din lut acoperite cu paie. Se plânge azi vizavi de
cum au resimțit maghiarii schimbările istorice dramatice de la 1918, dar nimeni
nu deplânge neschimbarea de vreo 1000 de ani a românilor. De la Bobâlna și Unio
trium nationum și până la 1918 au fost ținuți la periferia centrelor urbane și
obligați, prin lege, să își construiască doar case din lemn și chirpici
acoperite cu paie. Suntem toți prieteni azi în Transilvania, români, unguri și
sași, fiecare cu resentimentele lui mai recente sau mai vechi. Prietenilor mei
unguri vexați de Trianon le spun doar că acea casă în care am crescut a fost
acoperită cu țiglă arsă doar pentru că a fost construită după 1918. Și de aceea
avem și noi, românii (o zic în ciuda numelui meu maghiar) dreptul să
resimțim trecutul actual. În casa asta în care am crescut se intra printr-o
tindă, cu rol de hol și bucătărie și de acolo în cele două camere. Suprafața era
pe undeva pe la 40-50 de metri pătrați. Spațiul era suficient, un fel de
bucătărie, living, dormitor, un fel de deux et demi, cum ar zice canadienii.
Pereții groși de chirpici erau străpunși de geamuri adânci, duble, din lemn cu
ochiuri mici de sticlă de geam. Erau patru geamuri pe laturile lungi, două la
bucătărie și câte unul la camere și câte două pe laturile scurte, două la
fiecare cameră. În esență camerele și bucătăria erau suficient luminate, dar
geamurile erau simple și nu izolau bine, astfel că era destul de frig în zona
lor. Casa în sine, din chirpici și lemn nu era friguroasă, dar izolarea și
sistemele de încălzire lăsau de dorit. În primul rând, ușile și geamurile erau
simple, o scândură și câte o foaie de sticlă. Lângă ușă sau geam era un pic mai
cald ca afară. Încălzirea era cu sobe de fontă pe gaz, un sistem modern, nu
neolitic, dar mai dezavantajos. Gazul nu putea fi lăsat noaptea să ardă, dintr-o
precauție dictată de un instinct elementar de conservare. Întreruperea
accidentală a gazului putea elibera în cameră monoxid de carbon și se putea
muri, cum s-a și întâmplat în familie. Gazul se închidea la culcare, deodată cu
becurile, iar dimineața era un pic chilly, dar sub plapumă era ok. Mâncam micul
dejun, de obicei griș cu lapte, doar cu nasul scos afară de sub plapumă. Dar
asta e mai degrabă o amintire plăcută, asociată cu copilăria și cu dezmierdarea
bunicilor care erau dispuși să ne hrănească ca pe niște pui de pasăre. În
interior pereții din lut erau dați cu humă și când se zugrăvea se făceau modele
cu un rol de sus în jos, așa încât semăna cu un tapet. Pe jos, în fiecare
primăvară, bunica mea lipea podeaua cu lut și o egaliza astupând denivelările.
Apoi, din păcate, dată fiind epoca în care trăia, acoperea toată podeaua cu un
linoleum care era numit vinilin, după vreo marcă probabil. Orișicât,
retrospectiv, am înțeles, ca arheolog, de ce unele nivele de călcare sunt
reprezentate în secvența stratigrafică prin nivele succesive de lutuială. Pentru
că bunica mea făcut asta în fiecare an, și eu am văzut doar vreo 15, dar sigur
au fost de trei ori mai mulți. Comparând cu habitatul modern, cu plăcile de
beton etajate ale lui Ceaușescu în care m-am mutat câțiva ani mai târziu, casa
de chirpici de la Soare Apune mi se pare un loc ideal în care să trăiești. Mâine
mi-aș cumpăra un teren în tebaida rurală de azi și să-mi facă niște meșteri
țigani o casă de lemn și chirpici în care să trăiesc mai departe. Mi se pare
spațiul ideal, modul în care au trăit generații întregi de pe lineage-ul meu
genetic. Generații și generații de țărani și iobagi, cel puțin de la Menumorut
și Litovoi încoace, care și-au construit locuințe de suprafață de suprafață din
lemn și chirpici. Nu erau la modă bordeiele adâncite în Câmpia Transilvaniei, ci
locuințele de suprafață. Și asta o zic ca arheolog, care e conștient că
locuințele de suprafață sunt infinit mai dificil de surprins în săpătură decât
bordeiele. Singurele neajunsuri ale acestui habitat în copilăria mea erau date
de coabitarea cu modernitatea: țigla arsă și gazul. Acoperișul cu paie asigura
izolarea și căldura pe care țigla nu o asigură, iar un cuptor de lut cu lemne
păstra căldura și peste noapte, spre deosebire de soba de fontă cu gaz.
Tranziția de la neolitic la secolul 20 m-a făcut să rabd un pic de frig în
copilărie, dar am supraviețuit. Cum zicea Konrad Lorenz, modernitatea este
afectată de moartea termică a simțurilor. Uneori, fără să fii eschimoș, e bine
să știi că există frigul și să-l experimentezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.