La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 12 noiembrie 2011

LA STÂNGA!



Civitas Solis. Note de lectură.
Îmi place să citesc utopii: atunci când îti percepi lumea defectă şi neadevărată cazi în reverie şi proiectezi lumi perfecte. Oraşul Soarelui este una dintre ele. Nu e visul lui Campanella, ci metafora unei cetăţi perfecte trăite până la saţietate.
„- De ce se numeşte Oraşul Soarelui? Acolo casele sunt făcute, cum să zic, din soare?
- Da’ de unde. L-au numit aşa pentru că acolo vremea e frumoasă şi soarele străluceşte tot timpul.
- Cum adică? Acolo nu-s nori niciodată?
- De ce să nu fie? Sunt. Numai că oamenii noştri de ştiinţă au inventat un praf. Cum apar norii, se presară pe ei praful şi nu mai rămâne nici urmă de ei.... Pentru ploaie există un alt praf...”.
Controlul meteorologic este obişnuit într-o lume perfectă unde omul nu mai este supus intemperiilor. El controlează mediul natural, de la climă la peisaj. Fiind vorba de Oraşul Soarelui, spaţiul înconjurător e modelat folosind forma geometrică perfectă a universului pitagoreic:
„Şi mai aproape pământul era acoperit cu cercuri mari, multicolore (...).
- Parcă a tras cineva linii pe pământ cu compasul şi le-a pictat...”.
În Cetatea Soarelui nu lucrează decât maşinile, omul este salvat de chinul muncii cotidiene (munci şi zile hesiodiene) datorită inevitabilului avans tehnologic, care, în anul 2000 când nu vom mai fi copii, va atinge apogeul.
„Maşina asta mergea fără întrerupere, iar iarba ajungea imediat la un cuţit care o tăia mărunt (...) Lucrul cel mai uimitor era că maşina lucra singură. Locul de la volan era gol. (...) cercetară cu atenţie maşina pe toate părţile, dar nu găsiră urmă de fiinţă vie.” E şi normal pentru că era ceea ce se cheamă o combină universală circulară autopropulsată pentru sădirea plantelor, care taie iarbă, ară cu plugul, seamănă seminţele, afânează pământul şi în plus iarba tăiată o transformă într-un îngrăşământ pe care îl şi răspândeşte. Ce mai încoace şi încolo, face tot ce ar fi trebuit să facă proletarul agricol.
Şi toate plantaţiile făcute de asemenea maşini sunt, evident, în cercuri concentrice.
În Cetatea Soarelui mâncarea şi băutura sunt la liber, la discreţie, la toată lumea după necesităţi.
„Nu departe ... se afla un chioşc unde se beau siropuri de fructe şi apă minerală. Chioşcul nu avea vânzător, oricine voia să se răcorească se ducea acolo, apăsa pe un buton, şi paharul se umplea automat.”
Cât de diferit de simpla şi obişnuita lume burgheză: „La noi, dacă vrei să mănânci un măr, trebuie mai întâi să te caţeri în copac; dacă vrei căpşune, trebuie mai întâi să le cultivi; dacă vrei alune, trebuie să mergi în pădure. La voi e simplu: mergi la cantină şi mănânci ce-ţi pofteşte inima; la noi mai întâi munceşti, apoi mănânci”.
Cum este posibilă diferenţa asta esenţială. Ni se explică: în Oraşul Soarelui oamenii sunt ajutaţi de maşini, apoi trăiesc împreună şi muncesc organizat (economie planificată): „unii muncesc la câmp,..., alţii în fabrică, apoi fiecare ia ce are nevoie de la magazin”. How simple is that!
Ce mai este de adăugat pentru a ilustra lumea utopică perfectă a Oraşului Soarelui: că nu există diferenţe vestimentare şi toate lumea se îmbracă la fel, că lumea modei e controlată de fabrica de confecţii, că nu mai există infracţiuni şi toţi se pliază aceluiaşi cod moral.
Problema în Oraşul Soarelui era că aveau o arhitectură inspirată de modelul circular şi în plus casele se şi învârteau în jurul axei proprii. Datorită mişcării de rotaţie apusul devine răsărit, ziua noapte, stânga dreaptă şi se instalează o adevărată confuzie ideologică:
Cum adică ce ne pasă? Trebuie ca tuturor să ni se pară ceea ce este, şi nu ceea ce nu este deloc. Nu ne ajunge că am încetat să ştim care-i dreapta şi care stânga! Atunci să nu zicem nimic dacă o să ne trezim într-o bună zi că ne aşezăm toţi în rând, unul suflând în ceafa celuilalt, şi mergem încolonaţi cine ştie unde!”.
Ca unul ce am trăit în Oraşul Soarelui, nu pot decât să fiu de acord cu Nikolai Nosov şi personajul său Habarnam (Neznaika), călător în Oraşul Soarelui. Nu ştiu dacă am făcut bine că i-am citit lui B. cartea asta.

luni, 7 noiembrie 2011

TURDA, QUEBEC, PARIS SI RETUR


Câteva zile la Paris
Musai trebuie să scriu câteva rânduri despre scurta mea excursie la Paris, mai ales că stau chiar în hotelul din Cartierul Latin unde Gabriel Garcia Márques a scris romanul său El colonel no tiene quien le escriba. Nu zic ca asta mă inspiră în vreun fel, dar consemnez aşa la gândul straniu că poate stau în aceeaşi cameră în care a stat cel mai mare scriitor în viaţă. Îmi aduc aminte că acum mulţi ani, într-o seară, înainte de un An Nou, am început, pe la ora 20, Cien anos de soledad şi m-am culcat a doua zi dimineaţa pe la vreo 8-9 când am citit ultimul rând. A fost singura carte pe care, la propriu, nu am mai putut să o las din mână. O carte care îţi taie respiraţia, pe care am citit-o într-o noapte şi din care nu-mi mai aduc aminte nimic decât că era vorba despre familia Buendia din Macondo şi că îi chema pe toţi fie Arcadio fie Aureliano. De multe ori mi-am propus să o recitesc, atent şi pe îndelete, dar nu am reuşit să trec niciodată peste impresia pe care mi-a produs-o prima lectură. De-atunci am citit cam tot ce a scris G.G.M., care ocupă un loc fruntaş în pantheonul meu de autori preferaţi.
Colocviul AFAM la care am luat parte a fost interesant : o gaşcă mare de specialişti în domeniul asta restrâns (la meró în jargonul studenţilor francezi), oameni interesanţi cu care ai ce vorbi. D. p. d. v. lingvistic a fost un turn Babel din care n-a lipsit nici una din limbile de circulaţie. Doar că, în cazul ăsta, nu m-au ajutat broken english, mauvais francais, italiano semplice şi balten deutsch. Deşi sunt român am fost încadrat, metaforic vorbind, în Frontul de Est (cei cu care am stat la acelaşi hotel şi trebuia să facem aceleaşi trasee). Problema este că acolo lingua franca era rusa. M. K. ruso-francez, J. T., ceh, K. P. slovac, M. L., ucrainian, T. G., oset, vorbeau între ei şi cu mine în rusă, uneori cu rudimente de engleză. Cel mai simpatic era M. L. care se uita fix în ochii mei şi turuia pe ruseşte câte 5 minute. Şi eu mai ştiu doar să număr în ruseşte şi să zic niet panimaiet.
În prima seară ca să fac conversaţie am vorbit cu T. G. (care o mai rupea pe engleză) despre filme ruseşti şi i-am zis că mi-a plăcut versiunea rusească a filmului american 12 Angry Men, 12 Razgnevannyh Muzhchin de Nikita Mihalcov. Am făcut cred că o gafă pentru că ulterior am aflat că e oset şi cred că nu i-a plăcut deloc problematica filmului unde cel ce e achitat în final de juraţi e un tânăr cecen. Probabil că nu a fost o gafă semnificativă, pentru că în final ne-am înţeles foarte bine chiar dacă pentru asta a trebuit să beau împreună cu el wiskey din dopul sticlei în RER-ul Saint-Germain-en-Laye / Paris. E singurul oset pe care l-am cunoscut, foarte simpatic dl. T. (T. fiind de la Tamerlan).
E foarte interesant cum se poartă lumea la colocviile astea pestriţe, internaţionale. La început vorbesc doar între ei, pe grupuri: nemţii cu nemţii, englezii cu englezii etc. După ce comunici, după ce te produci şi văd că nu eşti chiar un cretin căzut acolo prin nu ştiu ce întâmplare, un senegalez semianalfabet, te ţin de poveşti ba unul, ba altul, că nici nu ai vreme să-ţi bei cafeaua sau să fumezi o ţigară în pauză.
Din păcate, dacă vrei să participi la lucrări şi nu fentezi, nu ai vreme să te plimbi prin oraş. Zici că ai venit a Paris şi nu faci decât să te dai cu metroul între hotel şi sala de conferinţe. Comunicările au fost interesante, evident că în vestul Europei lucrează la alt nivel. P. P., guru francez al arheologiei merovingiene, te impresionează prin cunoştiinţele şi deschiderea sa. Nu pot să zic acelaşi lucru despre nemţi care servesc aceeaşi ciorbă post-procesuală reîncălzită. A fost relevant că la discuţii se întrebau, practic, unul pe altul. În rest, fiecare obsedat de obiectul muncii, de aurul, argintul şi granatele de la Tournai, Apahida, Blučina, Poprad, Jalpug, Brut şi altele.