La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


duminică, 21 februarie 2016

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)

Trăim în lumile vârstelor noastre. Lumea copilăriei mele rămâne umbrită de privațiunile și restricțiile anilor ’80, de defecțiunile unei societăți deraiate de la proiectul inițial. Lumea adolescenței era colorată și exuberantă, fără reguli prea multe, proteică, în căutarea unui sens, adică lumea tranziției din anii ’90. Cea în care trăim e greu de definit, pentru că ne lipsește privirea de sus pe care ne-o dă timpul care a trecut. Cert este faptul că lumea noastră de azi a pierdut mult sub raportul egalității sociale față de epoca RSR. Deși eșuat, proiectul socialist a reușit cumva să ne uniformizeze procustian. Detestabile au fost metodele prin care a făcut asta, anume amputarea inteligențelor și instalarea domniei proștilor, anume a dictaturii celor mulți. Nu cred că mai pot exista reparații, de genul condamnărilor lui Vișinescu și Ficior (ultimul încă arogant și impertinent cred că totuși trebuie pedepsit în justiție și numai așa din principiu) sau restitutiones in integrum ale proprietăților. Cred că răul făcut este ireparabil, că trebuie să învățăm din asta conform îndemnului ciceronian și să mergem mai departe. Nu spre o ordine socială din cărțile lui Marx aplicată realului, ci spre restaurarea egalității. M-am tot întrebat în frământările mele ideologice cum se poate face asta, ce soluție poate exista în afara luptei de clasă? Ce e egalitatea socială, altceva decât o idee frumoasă? Cum se poate transpune practic, în așa fel în cât să nu genereze alte inegalități. Instinctul proprietății este cablat în genele noastre de homo sapiens. Nimeni nu renunță de bunăvoie la ceea ce consideră că îi aparține. Și atunci cum să lupți pentru egalitate socială altfel decât prin revoluție? El Marxismo – Leninismo abrirá el sendero luminoso hacia la revolucíon. Se presupune prea adesea, necritic, că retorica și activitățile revoluționarilor reflectă credințele lor sincere și onorabile născute din dorința de justiție politică și socială pentru poporul lor și sunt trecute cu vederea alte motivații cum ar fi setea de putere și răzbunare, ura distrugătoare (chiar dacă poate părea justificată) și predispoziția pentru anomia prezentă în fiecare răsturnare a ordinii existente.

Cred, totuși, că activismul civic și protestul social sunt bune, atâta timp cât nu se sustrag scopurilor lor și nu se autonomizează în protest de dragul protestului. Este bine să existe, pentru echilibru în lumea noastră în care inegalitățile sociale se adâncesc zilnic. Un pic de anarhism este bun, deci, atâta timp cât nu degenerează în troțkism. Dacă eliminăm protestul și revolta ce mai rămâne lumii de azi pentru estomparea inegalităților? Nu știu, poate lupta sindicală, caritatea, simplitatea voluntară, ecologismul ca substitut al acțiunii politice....



marți, 16 februarie 2016

NOTE ZILNICE

• Fetișizarea culturii din epoca comunistă a generat conceptul de «întâlniri admirabile». Adică, cei retranșați în cultural, absenți din societatea dominată de totalitar, se întâlneau decisiv pe coordonate literare. Dincolo de paseimul ideii, este ceva adevărat aici. Acum 15 ani, am scos o carte din raft și i-am dat-o  prietenului J.-R. Azi citesc Apropiaciones de la Antigüedad. De getas, godos, Reyes Católicos, yugos y flechas, Madrid, 2015. A fost un gest anodin, gratuit și neintenționat, cu consecințe peste ani. Nu mă miră faptul că îmi aduc eu aminte, ci că și-a adus aminte J.-R.   

• Știința istorică la români a suferit o evoluție mai specială. Izolarea bibliografică din anii comunismului a dat naștere unor idei ciudate, gălbejite și contorsionate ca plantele de seră.  Maladiile acestea se recunosc ușor de către oricine petrece un timp într-o bibliotecă adevărată din lumea civilizată.
În urmă cu mulți ani am mers în Italia să cercetez un subiect omniprezent în literatura românească de specialitate: gemele abrasax considerate de către aproape toți istoricii și arheologii români ca ilustrând gnoza creștină, în varianta ei basilidiană. Oricât am căutat în bibliografia din secolul XX despre Gnoză și Basilide n-am găsit referiri la gemele de tipul acesta. Doar în literatura anticarilor și până în secolul XIX, fapt care ne arată defazarea și întârzierea mediului de specialitate românesc. Așa că m-am întors și am scris despre magie antică și geme abrasax care erau, de fapt, instrumenta ale magicienilor. Toți au pufnit  și s-au uitat la mine ciudat atunci.
Acum câțiva ani, într-o bibliotecă canadiană, am căutat să mă lămuresc asupra funcționalități unor artefacte, niște tipare de teracotă care, în bibliografia românească, erau considerate tipare pentru confecționarea unor prăjituri /pituțe care se dădeau cu ocazia sărbătorilor religioase. Trebuie să spun că nu am găsit nici o bibliografie unde să fie considerate ca atare, în afară de două articole românești și un articol unguresc interbelic care le-a inspirat. În rest, în toată literatura pe care am găsit-o acolo erau considerate médaillons d’applique pentru confecționarea de vase ceramice cu decor în relief. La noi continuă să se viseze pituțe, prăjituri, biscuiți și se poartă polemici care încing spiritele. Vorba lui C. Daicoviciu, nesciendi ars… În asta excelăm noi, mari profesori și oameni de știință români.