La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 23 octombrie 2013

TURDA MĂ’SII (15)



Uneori Turda e contradictorie și arată ca un altfel de oraș. Parcă nu e municipiul din provincia profundă cu care sunt obișnuit, un fel de Gherlă, Dej sau Huedin, ci ceva un pic mai mult. Week-end-ul trecut a fost în Turda un festival național de teatru (Teatru pe drumul sării), cu mari regizori și actori români și un colocviu național cu un subiect de arheologie provincială romană, care a reunit, de asemenea, academicieni, profi univi și alte personalități ale disciplinei. La Muzeul de Istorie, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înființare, s-a vernisat o expoziție temporară despre un Sat preistoric. A fost, ca să zic așa, un apex al emulației culturale din anul acesta. La teatru nu am participat, pentru că Turda mă’sii rămâne Turda mă’sii indiferent ce încearcă să facă unii turdeni bine intenționați. Nu pot să jur, dar sunt aproape convins, că la premierele teatrale din cadrul festivalului s-a intrat doar pe baza de invitație și invitații primesc doar cei din, horribile dictu, protipendadă.
La muzeu este, însă, deschis pentru toți. Fiecare turdean poate vedea pentru o sumă modică o expoziție temporară comparabilă cu orice expoziție din lume. E o expoziție făcută profesionist, cu vitrine noi, cu panouri concepute și puse în operă de o designeriță cu gust, după indicațiile specialiștilor (era să folosesc, din nou, cuvântul profesionist, cuvânt care nu mai înseamnă mare lucru azi, în «România calificată la locul de muncă»).
Scheletul unui om mort acum multe mii de ani, vase pictate și frumos decorate cu incizii, unelte felurite din piatră și din os, accesorii din lut ars, depozite votive, toate asezonate cu panouri explicative pe înțelesul tuturor. Puse în vitrine frumoase, proaspete și moderne, puse cu știința unora care au vazut zeci de muzee din lumea întreagă. Mi-ar place ca turdenii și unii turiști rătăciți extra sezon pe-aici să intre în muzeu și să vadă expoziția temporară cu Satul preistoric din Săndulești, un sat scos de sub autostrada Bechtel. Aș simți că n-am făcut degeaba umbră pământului.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

NOTE DE LECTURĂ


Cerul, pământul și cele zece mii de lucruri

Cred că a fost o mare șansă pentru mine faptul că am putut citi în română o carte scrisă de un chinez acum circa 2300 de ani (tradusă și explicată muritorilor de rând din România de către doamnele Luminița Bălan și Tatiana Segal) . Și nu orice fel de carte, ci una care m-a impresionat cum nu au făcut-o multe (prea multe) dintre cărțile citite în ultimul timp. O vreme am trăit cu impresia greșită ca Orientul nu a produs în gândire decât aforisme, haiku-uri și arome de flori de portocal. Zhuangzi, Bu zheng (Călătorie liberă, Humanitas, 2009) este mai actuală și mai aproape de spiritul modern decât literatura filosofică greacă pe care, cică, o moștenim și o continuăm.
Bineînțeles că este o carte presărată de aforisme, de pilde și de speculații filosofice care țin de daoismul religios. Și eu înghit și diger cu dificultate textele filosofice. Cu toate acestea am găsit, în filigran, o înțelegere a «lumii subcerești» absentă din filosofia antică a Europei. Grecii și romanii și-au înțeles lumea lor, chinezii au înțeles lumea așa cum era și este.
Când am terminat-o mi-a fost și mai neclar ce este Dao, chiar mai neclar ca înainte să o încep. Oricum eu nu sunt un fan al definițiilor. Ca să definești ceva trebuie să accepți un anumit nivel de generalitate, să anulezi excepțiile și să stabilești un numitor comun. Pe când, după părerea mea, oricum ai privi lucrurile nu vezi decât zece mii de cazuri particulare.
Străbate din aceste texte un fatalism sinonim cu cel al ciobanului din Miorița: «Așadar, Pământul mi-a dat forma, cu viața mă ostenesc, cu bătrânețea mă lenevesc, cu moartea mă domolesc», o exaltare a deșertăciunii deșertăciunilor din Koheleth-ul biblic.
Sunt convins că nu am înțeles decât un procent infim din daoism (dacă totuși am înțeles ceva). Dao, cele zece mii de lucruri care se transformă continuu, circulația în echilibru a energiilor yin și yang, non-acțiunea ca principiu de viață în lumea subcerească etc. Toate astea m-au trimis cu gândul la sympatheia universalis, la modul de viață al stoicilor după regulile naturii (ca măslina care cade din pom doar atunci când e coaptă), la resemnarea stoicilor în fața predestinării. Și am recitit jurnalul împăratului Marcus Aurelius (un Barack Obama al secolului II A. D.), Ta eis heauton (Către sine).
Trebuie să introduc și cartea lui Zhuangzi, alături de aceea a lui Marcus Aurelius, în repertoriul meu de cărți de dezvoltare personală, un gen foarte la modă azi. Mă refer la categoria Cum să ai succes în 10 pași sau Cum să nu o iei razna în lumea de azi. În zece pași.
«Poate te frământă biata dorință de glorie? Îndreaptă-ți atenția cugetului asupra repeziciunii cu care peste toate se așterne uitarea, spre abisul nemărginit al timpului ce se întinde veșnic și de nestrăbătut, pe fiecare parte a eternității; gândește în continuare la deșertăciunea unei faime răsunătoare, la nehotărârea și nestatornicia părerilor celor care te laudă, la îngustimea locului în care ți se circumscrie faima! Căci întregul pământ este un punct și ungherul locuit e o măruntă parte din el, iar în acest ungher, câți și cât sunt vrednici cei care te laudă?»
«Zhuangzi dădea la undiță în râul Pu. Regele din Chu a trimis doi demnitari să-i prezinte salutul său. Aceștia i s-au adresat: regele dorește să vă ocupați de guvernarea țării. Zhuangzi, ținându-și undița, le răspunse fără să-i privească: Am auzit că în regatul Chu există o broască țestoasă sfântă care a murit acum trei mii de ani. Regele a pus-o într-un coș de bambus, a acoperit-o cu un ștergar și a ascuns-o în vârful templului strămoșilor. Oare această broască țestoasă a preferat să moară pentru ca să-i fie păstrată și prețuită carapacea? Oare ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi?. Cei doi demnitari spuseră într-un glas: Ar fi preferat să trăiască și să-și târâie coada în noroi. Zhuangzi replică: Atunci plecați! Eu îmi voi târâi coada în noroi.»
E clar, și din context, care e romanul care scrie în grecește și care e chinezul. Oricum esența lui Dao e greu de exprimat în cuvinte. Ne-o spune Zhuangzi:
«Năvodul e o unealtă de prins pește. De cum e prins peștele, năvodul este dat uitării. Plasa este o unealtă de prins iepuri. De cum e prins iepurele, plasa este dată uitării. Vorba este o unealtă de prins idei. De cum e prinsă ideea, vorba este dată uitării. Cum să-l găsesc pe omul care a dat uitării vorbele și să stau de vorbă cu el? ».

luni, 7 octombrie 2013

NOTE ZILNICE

Realități postmoderne

Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici, chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în peisaj.
Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului, răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu stânga își ținea telefonul mobil la ureche).
Într-una din zilele trecute un băiat de 13 ani a întârziat un pic la un restaurant unde ne întâlnisem pentru un eveniment. Care a fost primul gest? Să verifice dacă este wireless în spațiul respectiv. Mai demult, când internetul era accesibil doar broadband râdeam de unii obsedați de conexiunea la internet și ziceam că sunt cu cablul tras în venă. Copiii de azi cu smartphone-uri, cu tablete, IPod-uri și alte gadget-uri nu mai pot trăi decât înconjurați de un halo de unde emise de un router wireless. Internetul permanent oferă un acces instant la informație și noi, ăștia mai expirați, ne mirăm de ce nu mai învață și nu mai citesc copiii cum învățam și citeam noi. De ce nu mai rețin lucruri esențiale prin procedee mnemotehnice demne de aezii epocii arhaice grecești. Păi, la ce bun, dacă este wireless și poți verifica ceva din două în două minute pe wikipedia? Ei sunt în era informației, cu o eră înaintea mea. Ca și cum ar fi avansat la epoca metalelor și eu am rămas un profesor prăfuit din epoca pietrei șlefuite.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Note de lectură

«Prin acțiunea sa, cel care trăiește se îndreaptă către moarte.Te sfătuiesc să fii liniștit, căci, oricum, într-o bună zi vei muri.» (Zhuangzi, Bu zheng)