La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


luni, 25 martie 2013

Note de lectură

Despre evrei și romani

Profesorul MacHugh zicea despre romani:
Ce a fost civilizația lor? Vastă, recunosc; însă josnică. Cloace, haznale. Evreii în pustie și pe vârful muntelui au spus: Este bine să fim aici. Să înălțăm un altar lui Iehova. Romanul, ca și englezul care vine pe urmele sale, a adus pe fiecare țărm pe care a pus piciorul (pe țărmul nostru nu și l-a pus niciodată) doar obsesia lui cloacală. Privea în jurul lui înfășurat în togă și zicea: Este bine să fim aici. Să construim un water-closet.
J. J. O’Molloy spune: Dar avem și dreptul roman.
Și Pilat din Pont este profetul lui, răspunde profesorul MacHugh.
(James Joyce, Ulise, 1, București, 1984, p. 155-156)

sâmbătă, 23 martie 2013

Note de lectură



Note de lectură
Am încercat săptămana aceasta să citesc adevărul ca poveste al maestrului de la Tescani / Păltiniș / NEC etc. Parabola cu Eisik din Cracovia care deschide volumul îi vrăjește și atrage pe cei care nu o știau și îi convinge de la bun început că e o carte care merită citită. Nu am terminat-o și mă străduiesc să îmi dau seama în ce registru e scrisă. E clar că exercițiul domnului Pleșu vine dinspre modernitate spre mesajul evanghelic și nu invers, și că datorează multe filologiei germane care domină subsolul critic. Nu vreau să mă pronunț în nici un fel până nu o termin, dar mărturisesc că m-am așteptat să-l găsesc citat pe Paolo Siniscalco, nu pe Frithjof Schuon, într-o carte despre parabolele lui Isus (chiar dacă e scrisă în română, pentru români).
Săptămâna asta a fost despre Isus. Am citit și cartea lui Jacques Duquesne, Isus, așezată pe drumul concilierii credinței catolice cu știința istorică și cele mai noi cuceriri ale ei. O carte unde evangheliile sunt izvoare, unde printre teologemele lui Ioan se  zărește profilul lui Isus, personaj istoric. Ca să îmi dau seama unde suntem, am vizionat parțial, în paralel, filmul lui Norman Jewison din 1973, Jesus Christ Superstar și cel al lui Mel Gibson, The Passion of the Christ din 2004. Intervalul care desparte cele două filme e imens, 30 de ani, o generație, de fapt provin din două lumi complet diferite. 
Revenind la Isus, personaj istoric, cred că e un defect profesional, dar nimic nu mă convinge mai mult decât izvorul pe care pot să pun mâna. Izvorul material, solid, arheologic, cum este inscripția lui Pilat din Caesarea Palestinei. Dacă judecătorul descris de evanghelii a călcat pe pământul provinciei romane Iudea, atunci a călcat și cel crucificat de el.   

Horbat Qesari (Caesarea Maritima), Palestina
AE 1963, 104 = AE 1999, 1681.
Singura inscripție cunoscută dedicată de Pontius Pilatus ridică, încă, probleme de interpretare. Prima lectură a lui A. Frova o punea în legătură cu cultul imperial, cu un Tiberieum (id est templul lui Tiberius):

[DIS AUGUSTI]S TIBERIEUM
[...PO]NTIUS PILATUS
[...PRAEF]ECTUS IUDA[EA]E
[...FECIT D]E[DICAVIT].

Mi se pare corectă (genială) lectura lui Géza Alföldy, acest Mommsen maghiaro-german al zilelor noastre (Pontius Pilat und das Tiberieum von Caesarea Maritima, în Scripta Classica Israelica, 18, 1999, p. 85-108) :

[Nauti]s (?) Tiberieum /
[…Po]ntius Pilatus /
[praef]ectus Iudae[a]e /
[ref]eci[t].

Adică M(?) Pontius Pilatus, praefectus Iudaeae și nu procurator Augusti, a refăcut unul din cele două faruri construite de Herodes (Irod cel Mare) pe digul portului orașului Caesarea Maritima: Druseum și Tiberieum (numite așa după moștenitorii lui Augustus, Drusus și Tiberius), aducându-l ca martor pe Flavius Josephus (Antichități iudaice, XV. 9. 6: "…cealaltă jumătate (a digului) susținea un zid de piatră prevăzut cu turnuri semețe. Cel mai mare și mai frumos se chema Drousion (lat. Druseum), purtând numele lui Drusus, fiul vitreg al lui Caesar… ". 

Așa se înfățișează inimii noastre învârtoșate adevărul ca o parabolă epigrafică. Și Pilat i-a zis: Ce este adevărul? (Ioan 18.38).

sâmbătă, 16 martie 2013

Eliade



Încercam zilele trecute să explic de ce hierofania lui Eliade, înțeleasă pe plan religios, anti-reducționist, este o categorie filosofică și nu istorico-religioasă și un preopinent m-a întrebat, sec, ce părere am, dacă epifania Fecioarei Maria la Lourdes este o hierofanie sau  nu. Trecând peste faptul că școala este laică și că el, și nu eu, a suprapus planurile am încercat să îi explic că aparițiile de la Lourdes și de la Fatima sunt două din multiplele apariții mariale care au fost semnalate în Europa după Contrareformă și propaganda iezuită centrată pe Sfânta Familie. Și că trebuie explicat totul sociologic. Că Petrache Lupu de la Maglavit nu era sfânt în perioada interbelică fără Pamfil Șeicaru, că, în ciuda faptului că s-a întâlnit cu Moșu (zugrăvit ca un Zalmoxe ortodox), a fost țăran colectivist după 1950.
Apoi mi-am amintit de fiorul mistic, de mysterium tremendum al lui Rudolf Otto, de senzația pe care o ai când îți trece prin minte că lumea nu e numai  atât cât vezi cu ochii. Că poți să vezi într-un moment niște pretendenți anonimi ca Damayantī și, în momentul următor, zeii nemuritori, fără sudoare și colb, plutind deasupra pământului.
Eliade, inventatorul categoriei homo religiosus (un dublu absolut necesar al lui homo sapiens), aștepta, după Tradiție, să-i vadă pe zei plutind diafan deasupra pământului: „Într-una din stațiile de autobuz Atena – Corint s-a urcat o bătrână, slabă, uscată dar cu ochii aprinși. Cum femeia aceasta nu avea bani să-și plătească biletul, controlorul a dat-o jos la stația următoare; era chiar stația din Eleusis. Dar șoferul nu a mai putut face autobuzul să pornească; în cele din urmă călătorii au hotărât să facă o chetă și să-i plătească bătrânei biletul. Ea a fost urcată iarăși în autobuz care, de această dată, a pornit. Atunci bătrâna le-a spus: «Ar fi trebuit să faceți asta mai devreme, dar sunteți egoiști și pentru că sunt între voi  am să vă mai spun ceva: veți fi pedepsiți pentru felul în care trăiți; veți duce lipsă până și de verdețuri și de apă!» Nu își termină bine amenințarea (…) când a  și dispărut (…). Nimeni nu o văzuse coborând. Iar oamenii se tot uitau și iar se uitau la cotorul chitanțierului ca să se convingă că biletul fusese cu adevărat vândut" (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, II, București, 1992, p. 378-380).
La ce ne putem gândi? La faptul că Demeter a apărut oamenilor în 1940, că s-a urcat în autobuz fără bilet și s-a lamentat așa cum se lamentează orice bătrână din est, "că oaminii s-o făcut răi și că Dumnezo nu-i mai rabdă"? La contemporanul Petrache Lupu? Sau la contemporanul lui Eliade, Michel Vâlsan, cel obsedat de viziunea lui Petrache Lupu? La faptul că, pe când scria la Chicago Istoria credințelor…,  profesorul Eliade n-a încetat să spere, să aștepte hierofania, ca orice homo religiosus.



joi, 14 martie 2013

Note de lectură

Duminică i-am citit o poveste lui B., după care mi-am citit și mie una.  Un episod din Mahābhārata care poate fi citit și ca narațiune independentă, Nalopākhyāna, sau povestea lui Nala. Nu vreau să mă mai lamentez că Mahābhārata nu e tradusă încă în limba noastră, că suntem un neam de păstori nenorociți a căror "epopee" e Miorița.
În continuarea preocupării mele din ultima vreme despre cum îi vedeau oamenii pe zei în cel de-al doilea păgânism, îmi notez cum i-a văzut Damayantī, fiica lui Bhīma, pe zeii nemuritori Indra, Varuna, Agni și Yama veniți să o ceară de soție.

"21. O, stăpâni puternici, Păzitori ai Lumii, luați-vă din nou înfățișarea voastră, ca să-l pot deosebi pe regele Punyaśloka.
22. Când auziră cuvintele rugătoare și triste ale Damayantīei, zeii îi dădură, după cum ceruse, putința de a-i deosebi, luându-și din nou semnele lor.
23. Deodată ea îi zări cum stăteau toți deasupra pământului, fără colb și fără sudoare, cu privirea mândră, purtând cununi proaspete."


Cât de homerică e această apariție și cât de departe de zeii în formă de statui cu soclurile lor ce bântuie visele celui de-al doilea păgânism.