La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 28 noiembrie 2018

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (17)


Ceaușismul ca doctrină

De multe ori m-am întrebat ce e greșit în România post-decembristă. Ani de zile, după Revoluție, am dat vina pentru tot ce nu îmi convenea pe generația părinților mei, pe cei care au trăit în comunismul târziu, în ceaușism și de care, parcă, nu voiau să se desprindă. Capitalismul și democrația le provoca frică, se agățau de reperele tinereții lor, de stabilitatea din comunism, de paternalismul statal, de istoria eroic-națională îngurgitată în școală și de multe altele pe care nu mai am chef să mi le reamintesc acum. Veneau dintr-o societate închisă, dintr-un totalitarism rigid și se temeau de impredictibilitatea și nesiguranța produsă de fluctuațiile capitalului. Și eu am trăit în comunism o perioadă, copilăria și începutul adolescenței, primele două perioade ale formării trupurilor fizic și astral din antroposofia lui Steiner și a școlii Waldorf. Educația mea este  rezultatul ingineriei pedagogice a  comunismului târziu, fiind  «școlarizat» pe vremea când ceaușismul era doctrină.
Țin minte o discuție cu cineva, într-un tren din anii 90, când am zis că singura salvare pentru România ar fi o purgație totală, o perioadă de anarhie care să destructureze formele și rețelele moștenite. Un incendiu social care să permită reconstrucția unei țări din cenușă, fără nimic moștenit din totalitarismul ceaușist. Spaima mea era că structurile moștenite se vor perpetua în viitor sub forme ușor schimbate, acceptabile, că «noua generație» (adică generația mea) va continua ideologia național-comunistă purtându-i steagurile tricolore în viitor. Iată că acum suntem în acel viitor, la 30 de ani de la revoluție și mi se pare că am avut dreptate. Ceaușismul ca doctrină a supraviețuit în România, s-a transmis insidios, în forme digerabile și este omniprezent în partea activă politic și civic a generației mele.
Avem un stat centralizat unde banii sunt colectați la bugetul central, la guvern și de-acolo redistribuiți în teritoriu. Învățământul este gestionat de un minister al educației care face programe naționale, editează manuale care ajung în școlile din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Manuale de istorie în care scrie în continuare că Burebista i-a unit pe daci. I-a unit, nu a cucerit triburi dacice, i-a unit prefigurând viitorul stat național român. Manuale prin care se inoculează în mintea copilului meu de 11 ani idei care vin din trecut, din național-comunism. Pentru că micii oameni nu trebuie educați, trebuie «școlarizați». Un alt exemplu e cu studenții Erasmus la universitate. Programul Erasmus a fost conceput pentru ca tinerii să călătorească, să cunoască culturile diferitelor țări europene, să se cunoască între ei și să-și învețe limbile. La noi studenților Erasmus li se fac cursuri în engleză, nu în română. Și ei sunt înrolați la aceste cursuri, că vor, că nu vor, pentru că trebuie și ei «școlarizați». Li se predă obligatoriu istoria României în engleză ca să învețe și ei cum i-a unit Burebista pe daci. Iată cum doctrina ceaușistă strecurată pervers în prezent denaturează programele europene. Mimându-se disponibilitatea multi-culti (predăm în engleză ca să înțeleagă toți) se revine mecanicist la obișnuința de «școlariza», nu de a învăța.
Ce conține doctrina ceaușistă / național-comunistă în esența ei? Stat național, națiune ca formă de manifestare plenară a conștiinței poporului român, ortodoxia ca religie națională și Biserica ortodoxă ca pilon central al construcției socio-politice care este statul român centralizat și unitar, o istorie glorioasă care a avut drept vector unificarea poporului român într-o națiune. Jaloanele exemplare ale acestei istorii teleologice sunt Burebista unificatorul dacilor, martirii rezistenței antiotomane (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș etc.), Mihai Viteazu unificatorul Românilor, intelligentsia daco-românismului care a unificat conștiințele (Școala Ardeleană, Pașoptiștii), totul culminând cu 1918, împlinirea visului de veacuri al românilor, moment pe care îl celebrăm acum lozincard, la 100 de ani după înfăptuirea lui.  Toată acestă agitație prilejuită de centenar îmi arată că ceaușismul ca doctrină n-a murit, a supraviețuit în noi, cei modelați în comunismul târziu și, din păcate, va supraviețui și în copiii noștri prin «școlarizare» și prin ce văd în jur, în România, când încep să deschidă ochii și să priceapă.

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

NOTE DE LECTURĂ


Conflictul între generații mi s-a părut, mult timp, o idee inventată pentru reglarea presiunii sociale, așa ca și corectitudinea politică. Probabil din cauză că am fost tânăr și neatent la lumea din  jur, ca toți tinerii, apoi nu știu ce, matur? și indolent, dar totuși, după maturitate va urma, inevitabil, la un moment dat bătrânețea.
Am citit recent romanul lui Adolfo Bioy Casares, Jurnal din «Războiul Porcului». Un scriitor imens, așa cum numai un  scriitor latino-american poate fi.  Personajul principal din roman, don Isidro, anume Isidoro Vidal, este între vârste. Nu știm precis câți ani are, un pic peste 50 și este tratat de unii de bătrân, de alții ignorat. Căci Războiul Porcului este o distopie argentiniană care are ca subiect chiar conflictul între generații. Tinerii încep să îi bată pe bătrâni pe stradă, adică chiar să îi omoare în bătaie la propriu. Statul și autoritățile par absente, retrase, și permit aceste escaladări ale violenței fizice. Bătrânii încep să se ascundă în case, să nu mai meargă la meciuri, la jocuri de societate, la orice alte activități tipice pentru vârsta a treia. Treptat se construiește o ideologie (o suprastructură) centrată pe repulsia tinerilor față de bătrâni. Când conflictul ajunge la apogeu, așa, fără nici o explicație, se stinge. În opinia mea tot mesajul sumbru al romanului e anulat de idila lui don Isidro cel expirat cu Nelida cea tânără și atrasă de reprezentanții vârstei a treia. Cumva din fundal dragostea, al cincilea element, a mai salvat odată situația. Și Războiul Porcului s-a stins subit, ca o Revoluție Franceză sucită și neînțeleasă de actorii ei.  

sâmbătă, 27 octombrie 2018

NOTE ZILNICE



De mortibus sanctorum Orientis

În ultima vreme am tot citit din înțelepții new-age ai Indiei.  De fapt, am citit puțin din ceea ce au scris ei, mai mult din ce au vorbit și au consemnat discipolii. De exemplu autobiografia confecționată din excerpte a lui Bhagwan Sri Rajneesh (zis și Osho), amintirile despre Bhagwan Sri Ramana Maharshi a lui Alan W. Chadwick / Sadhu Arunanchala, cărțile de dezvoltare personală ale lui Swami Shivananda, Samadhi Yoga și Swami Vivekananda, promotorul acelei Ramakrishna Mission, Jnana Yoga.
După multe pagini de dăscălire pentru obținerea eliberării din timpul vieții și a evădării din ciclul samsarei (adică al reîncarnărilor succesive), învățătură centrată pe dieta vegetariană, lipsa cărnii, alcoolului, tutunului, sării, pe continența sexuală și renunțări de tot felul, Swami Shivananda enumeră câteva morți ale unor jivanmukti. Swami Shivananda, Samadhi Yoga, ed. Firul Ariadnei, 2006, p. 214: «Este adevărat că Buddha a murit datorită vomei, Shankara datorită hemoroizilor, Ramakrishna a murit de cancer, iar Vivekananda de diabet. Un înțelept nu este însă afectat de boala sa fizică, întrucât nu se mai identifică cu trupul.» Și amintește yoghini realizați din trecut ale căror corpuri s-au transformat în flori și în aur.
Și atunci am vrut să văd cum au murit înțelepții Orientului, cei care au obținut eliberarea din timpul vieții, concentrându-se asupra Sinelui Atman și renunțând la viața exterioară, fapt ce le-a atras discipoli grupați în ashramuri. Paramhansa Yogananda (1893-1952) a atins mahasamadhi la 59 de ani. Cauza oficială a morții a fost infarctul. La fel, Swami Vivekananda (1863-1902) a atins mahasamadhi la 39 de ani. Cauza oficială a morții a fost un atac cerebral, nu diabetul cum a zis Swami Shivananda. Sri Aurobindo (1872-1950) de la Pondicherry s-a stins în pace în fața multor oameni, atingând mahasamadhi la vârsta de 72 de ani. Shivananda Saraswati (1887-1963) s-a stins și el la 76 de ani, atingând mahasamadhi. Ramakrishna (1836-1886) a atins mahasamadhi după părerea discipolilor, dar a murit de cancer la vârsta de 50 de ani după cea a lui Swami Shivananda.  Bhagwan Sri Ramana Maharshi (1879-1950) a murit de cancer la 71 de ani, înconjurat de medici alopați. Jiddu Krishnamurti (1895-1986) a murit de cancer pancreatic la 91 de ani.  Bhagwan Sri Rajneesh (1931-1990) decedează la 59 de ani, cauza morții fiind infarctul (de la o supradoză) sau otrăvirea în închisorile americane. Nisargadatta Maharaj (1897-1981) a murit de cancer la gât la 84 de ani. Am ales cei mai reprezentativi jivanmukti din secolul XX, reprezentanți de asemenea ai sincretismului new-age, cei care au popularizat știința și tradiția lor lor centrată pe Vedanta, Advaita, tratatul despre yoga al lui Patanjali pentru practică și Bhagavad Gita ca reper scriptural. Trăiau sănătos, lacto-vegetarieni, fără alcool și tutun, fără excese. Totuși moleculele și celulele replicate nu au ținut cont de asta, așa cum ei nu au ținut cont de corpul lor, receptacul al iluziilor mayei și al simțurilor lumii exterioare.