La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


marți, 16 iulie 2019

Poveste de vacanță cu muzee și situri arheologice





           Vacanța anuală pe litoralul românesc de la 2 mai a fost puțin diferită anul acesta. Adică, vremea nu a fost ca în Grecia sau în Turcia, ci ca pe la noi, cu ploi,  cer înnorat, rafale de vânt. Printre activitățile estivale obișnuite s-au strecurat, deci, și câteva excursii ad-hoc prin Dobrogea.
           Am revăzut, după mulți ani, muzeul de istorie din Mangalia, vechea colonie grecească Callatis. Nu am putut să nu compar cu recent revăzutul muzeu din Reggio Calabria, anticul Reggium. La noi, parcă istoria a stat în loc. Muzeul din Reggio, văzut în 2000 si revăzut în 2019, era complet transformat: extins, cu o expoziție nouă care respecta normele actuale de expunere, cu un patrimoniu imens și spectaculos, bine pus în valoare. Muzeul care ar trebui să ilustreze istoria seculară a coloniei grecești Callatis și a hinterlandului indigen este un coridor și o sală la demisol unde este amenajat mormântul cu papirus. Vitrinele sunt pe stil vechi, ceaușist, cu cioburi, teracote și podoabe amestecate cronologic, cu explicații minimale, cu puține panouri și poliplanuri explicative care să-ți spună o poveste. În sala mormântului cu papirus vitrine puse prea departe de privitor și exponate aruncate efectiv claie peste grămadă te deconcertează, la propriu. La intrare, pe dreapta, vechea hartă a Dobrogei antice din anii 80, îi așteaptă pe vizitatorii care doresc să-și facă o poză gratuită în muzeu. Muzeografii îmbracă copiii în cearceafuri, imitând hainele grecilor, într-un reenacment spontan foarte la modă în muzeele noastre. Am vizitat apoi geamia Esmahan Sultan, am urcat pe o scară melcată din piatră și în minaret, repetând în mic experiența de acum câțiva ani când am urcat în Columna lui Traian. Vizita a fost completată de o discuție cu un angajat turc în vîrstă, despre turci și români, despre origini turanice citite pe fețele noastre, despre turcii și tătarii dobrogeni din România de azi, despre  Islam în general, despre luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, cruciade și altele asemenea.
          O altă zi noroasă a prilejuit o excursie la Histria, cel mai important sit arheologic din România după părerea mea. Histria este și laboratorul arheologiei românești, șantierul - școală unde s-au format și au lucrat arheologi și epigrafiști de prestigiu, ca V. Pârvan, Radu Florescu, D. M. Pippidi, P. Alexandrescu, Al. Suceveanu etc. Pe litoral, ocolind Constanța și Mamaia pe autostradă, apoi pe șoselele Dobrogei am reușit să străbatem drumul spre cetatea greacă veche de aproape 28 de secole. Călătorind prin Dobrogea te frapează raritatea așezărilor umane. Un  pământ ajuns târziu sub stăpânire românească, colonizat inegal, pare și azi necucerit încă. Satele sunt la mare distanță unele de altele, cu case părăsite, la fel ca în satele îmbătrânite din Ardeal. Pe câmpuri mai poți vedea fauna sălbatică: am văzut doi fazani, un șacal, trei ulii, o pupăză, mai multe animale și păsări decât la un drum similar pe-acasă.
         Ajunși la Istria, la situl arheologic, am intrat prima dată în antiquarium, de fapt un mic muzeu de sit. O clădire modernă de beton și sticlă, tipică pentru anii 80, despre care B., văzând-o din exterior, a zis că parcă e o piscină părăsită. Circuitul era prestabilit din planul construcției, pe mai multe nivele, în genul Muzeului Banatului Montan din Reșița. Din nou aceeași desfășurare cronologică, de la cioburi Hamangia la stele funerare turcești, menită să ilustreze întreaga istorie a patriei din cele mai vechi timpuri până azi. Era și un colțișor cu panouri de carton decolorate și deformate unde era ilustrată istoria arheologiei histriene în poze vechi și scurte texte explicative. Ar fi putut fi mișto, dar te domina aceeași senzație de părăsire, de lucru vechi și nerefăcut când ar fi trebuit. În schimb patrimoniul expus era spectaculos. Inscripții celebre, încărcate de istorie, monumente sculpturale de excepție.
          La fel în situl arheologic: s-a văzut un efort, cândva, poate în  mai multe salturi, de a conserva primar, restaura chiar, amenaja, dar acum totul părea abandonat, cedat naturii care își reintră treptat în drepturi. Altare și monumente funerare expuse liber de-a lungul aleilor sunt azi ilizibile, deci distruse, din cauza intemperiilor. Zidurile se fisurează și prăbușesc, cu scaieți și arbuși crescuți pe ele, aleile de acces sunt acoperite de vegetație, încât pierzi circuitul și te trezești în labirintul lui Dedal. Restaurările nu sunt marcate decît rareori, încât nici ochiul specialistului nu poate spune ce este autentic și ce e adăugat. Și aici s-a conservat primar prea mult în trecut fără vreun plan de perspectivă, fără să se gândească cineva cum se vor întreține în viitor mii de metri cubi de ziduri conservate. Autoritățile locale ar putea să facă un proiect european numai pentru restaurarea zidurilor conservate primar la Histria, în loc să refacă cu faianță și termopane cetatea Capidava, de exemplu.
       Nu știm să valorificăm patrimoniul, în muzee și situri arheologice. Nu suntem educați să o facem, nu avem posibilitatea să o facem cu bun gust. Autoritățile decidente ar putea coborî din scaunele manageriale să viziteze situri și muzee din străinătate, să întrebe chiar și specialiștii care deja au făcut-o și care, în consecință, au repere. Dar muzeele se sufocă din cauza subfinanțării cronice, iar siturile nu sunt decît material pentru tunuri financiare prin programe europene care să îmbogățească arhitecți și firme de construcții. Viitoarele butaforii vor fi folosite pentru educarea publicului în spirit patriotic și tot așa vom defila spre viitor printre ruine abandonate sau bine garnisite cu beton.

vineri, 29 martie 2019

ARHEOLOGIE (2)

Recunosc că mă preocupă, poate mai mult decât ar trebui, funcționarea meseriei mele, pentru care am optat în tinerețe din pasiune, nu din alt motiv, anume cercetarea arheologică. Pentru că de trei ani am fost membru în diferite comisii de specialitate consultative (naționale și zonale) am văzut cum funcționează sistemul din interior. Și am văzut multe lucruri nespuse și nevăzute din ceea ce numim, în lipsa altui termen arheologia contractuală. Nu zic că nu sunt legale, pentru că nu am văzut documente, contracte și nici nu mă interesează. Să zicem că nu sunt în acord cu deontologia profesională, că sunt imorale și înconjurate de o țesătură densă de minciuni și complicități. De două ori am ieșit în spațiul public scriind niște articole / eseuri de fond, generale, în care încercam să arăt slăbiciunile sistemului în care lucrăm. Nu am atacat nici o persoană, pentru că nu am nimic cu nimeni (pe unii dintre actorii principali ai arheologiei contractuale nu îi cunosc și nici nu îmi doresc să îi cunosc, de fapt). Invariabil, o doamnă vocală, F. V. se simte datoare să îmi răspundă și apelează la atacuri la persoană, cum că nu aș fi decât unul care a cărat geanta profesorului lui și și-a asigurat un loc călduț la stat, unul căruia dacă nu-i convine în comisii, are dileme morale, să-și dea demisia. Nu consider că trebuie să îi răspund, când eu nu m-am adresat niciodată în articolele scrise acestei doamne. Ea mă interpelează însă, întotdeauna direct, precizând că mă înșel, că sunt în eroare, că nu știu despre ce este vorba. Fiecare cu dreptatea lui, să fie sănătoasă.
Acesta nu este un răspuns pentru ea, ci pentru colegii care poate au citit în grabă, i-a enervat o propoziție, le-a crescut tensiunea de la vreo afirmație pe care am făcut-o, li s-a înnegrit privirea și nu au mai înțeles textele în ansamblu. Eu nu sunt împotriva arheologiei private, din contră, chiar cred că că se impune azi o liberalizare a profesiei în paralel cu întărirea controlului de specialitate asupra practicii arheologice (cum am mai scris aici, http://vissvrix.blogspot.com/2018/04/arheologie.html). Adică nu o liberalizare anarhică în care sute de arheologi privați să sape gropi pe bani în toată țara, să scoată materialele din pământ și să le arunce în depozitele muzeelor spre veșnică uitare. Aceasta nu este nici o salvare de patrimoniu, ci o distrugere în formă continuată.  Sunt de acord cu autorizarea directă a firmelor de arheologie și asta am spus din prima săptămână când am intrat în Comisia Națională de Arheologie în 2016. Nu sunt de acord cu autorizarea mascată, mincinoasă a lucrărilor firmelor de arheologie. Știm toți cei care am trecut prin comisie că atunci când autorizăm pe un expert aflat la sute de kilometri distanță de lucrare, în realitate lucrarea o face un prieten care are o firmă, dar nu are calitatea de expert și afilierea instituțională. În aceste condiții cineva, un prieten binevoitor, probabil cointeresat, ia autorizația pe numele lui. Aș putea să pretind că sunt moral, că nu pot dormi noaptea pentru că am semnat pentru unul, când de fapt știu că am dat posibilitatea altuia să sape. Nu asta e problema mea principală, ci ca la un joc de poker: nu îmi place când cineva nu joacă cu cărțile corecte, când trișează și își ia câștigul prin furt. Toți trebuie să jucăm la fel: să intrăm în registrul arheologilor, să facem cercetare arheologică de teren, după care să publicăm rezultatele. Arheologia nu se termină cu raportul de descărcare care se aruncă într-o arhivă și nu-l mai vede nimeni niciodată. Descoperirile trebuie interpretate și publicate, iar aceste rezultate publicate sunt cuantificabile pentru a conferi cuiva calitatea de arheolog specialist și expert. Într-un raport făcut de o instituție împreună cu firma doamnei F. V. am citit, negru pe alb, că au descoperit «cioburi preistorice, probabil neolitice». De aici nu mai este decât un pas până la a scrie că «am găsit niște chestii cărămizii, probabil cioburi». Arheologia este despre a ști ce descoperi, a încadra cronologic și cultural un sit, a-l  așeza în context istoric și a genera niște concluzii istorice. În rapoartele de descărcare ajunse la comisie, pagini întregi sunt despre flora și fauna zonei și astfel am aflat că în județul Gorj trăiește «șoarecelul de câmp», iar în județul Cluj «șoarecele subpământean» (ultima tot dintr-un raport al firmei doamnei F. V.). Arheologia trebuie să rămână o disciplină științifică, nu să fie făcută de zarzavagioaice și bișnițari. Sau dacă vor să o facă, atunci să publice, să intre în registrul arheologilor, să devină experți și să ceară autorizații pe numele lor. Nu să umble cu ași de treflă în mânecă. 

miercuri, 28 noiembrie 2018

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (17)


Ceaușismul ca doctrină

De multe ori m-am întrebat ce e greșit în România post-decembristă. Ani de zile, după Revoluție, am dat vina pentru tot ce nu îmi convenea pe generația părinților mei, pe cei care au trăit în comunismul târziu, în ceaușism și de care, parcă, nu voiau să se desprindă. Capitalismul și democrația le provocau frică, se agățau de reperele tinereții lor, de stabilitatea din comunism, de paternalismul statal, de istoria eroic-națională îngurgitată în școală și de multe altele pe care nu mai am chef să mi le reamintesc acum. Veneau dintr-o societate închisă, dintr-un totalitarism rigid și se temeau de impredictibilitatea și nesiguranța produsă de fluctuațiile capitalului. Și eu am trăit în comunism o perioadă, copilăria și începutul adolescenței, primele două perioade ale formării trupurilor fizic și astral din antroposofia lui Steiner și a școlii Waldorf. Educația mea este  rezultatul ingineriei pedagogice a  comunismului târziu, fiind  «școlarizat» pe vremea când ceaușismul era doctrină.
Țin minte o discuție cu cineva, într-un tren din anii 90, când am zis că singura salvare pentru România ar fi o purgație totală, o perioadă de anarhie care să destructureze formele și rețelele moștenite. Un incendiu social care să permită reconstrucția unei țări din cenușă, fără nimic moștenit din totalitarismul ceaușist. Spaima mea era că structurile moștenite se vor perpetua în viitor sub forme ușor schimbate, acceptabile, că «noua generație» (adică generația mea) va continua ideologia național-comunistă purtându-i steagurile tricolore în viitor. Iată că acum suntem în acel viitor, la 30 de ani de la revoluție și mi se pare că am avut dreptate. Ceaușismul ca doctrină a supraviețuit în România, s-a transmis insidios, în forme digerabile și este omniprezent în partea activă politic și civic a generației mele.
Avem un stat centralizat unde banii sunt colectați la bugetul central, la guvern și de-acolo redistribuiți în teritoriu. Învățământul este gestionat de un minister al educației care face programe naționale, editează manuale care ajung în școlile din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Manuale de istorie în care scrie în continuare că Burebista i-a unit pe daci. I-a unit, nu a cucerit triburi dacice, i-a unit prefigurând viitorul stat național român. Manuale prin care se inoculează în mintea copilului meu de 11 ani idei care vin din trecut, din național-comunism. Pentru că micii oameni nu trebuie educați, trebuie «școlarizați». Un alt exemplu e cu studenții Erasmus la universitate. Programul Erasmus a fost conceput pentru ca tinerii să călătorească, să cunoască culturile diferitelor țări europene, să se cunoască între ei și să-și învețe limbile. La noi studenților Erasmus li se fac cursuri în engleză, nu în română. Și ei sunt înrolați la aceste cursuri, că vor, că nu vor, pentru că trebuie și ei «școlarizați». Li se predă obligatoriu istoria României în engleză ca să învețe și ei cum i-a unit Burebista pe daci. Iată cum doctrina ceaușistă strecurată pervers în prezent denaturează programele europene. Mimându-se disponibilitatea multi-culti (predăm în engleză ca să înțeleagă toți) se revine mecanicist la obișnuința de «școlariza», nu de a învăța.
Ce conține doctrina ceaușistă / național-comunistă în esența ei? Stat național, națiune ca formă de manifestare plenară a conștiinței poporului român, ortodoxia ca religie națională și Biserica ortodoxă ca pilon central al construcției socio-politice care este statul român centralizat și unitar, o istorie glorioasă care a avut drept vector unificarea poporului român într-o națiune. Jaloanele exemplare ale acestei istorii teleologice sunt Burebista unificatorul dacilor, martirii rezistenței antiotomane (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș etc.), Mihai Viteazu unificatorul Românilor, intelligentsia daco-românismului care a unificat conștiințele (Școala Ardeleană, Pașoptiștii), totul culminând cu 1918, împlinirea visului de veacuri al românilor, moment pe care îl celebrăm acum lozincard, la 100 de ani după înfăptuirea lui.  Toată acestă agitație prilejuită de centenar îmi arată că ceaușismul ca doctrină n-a murit, a supraviețuit în noi, cei modelați în comunismul târziu și, din păcate, va supraviețui și în copiii noștri prin «școlarizare» și prin ce văd în jur, în România, când încep să deschidă ochii și să priceapă.