La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


luni, 3 septembrie 2018

CARROZZA LETTO


Nevăstuica 

Mersul cu trenul te expune la tot felul de conversații. Oameni normali, alții cu probleme la mansardă, tăcuți și vorbăreți, oameni de la țară și de la oraș, femei frumoase și femei urâte, bărbați, copii, grași sau slabi, spălați sau împuțiți, tineri și bătrâni, deștepți și proști, tot spectrul de ființe călătoare este acoperit. În tren nu alegi, alege hazardul pentru tine. Cum în ultimii trei ani am călătorit foarte mult pe ruta Cluj – București și retur cu toate mijloacele de transport posibile, am traversat diverse experiențe de voiaj. De la tăceri insistente și ascunderea deliberată a  nasului într-o carte și a urechilor în căști, la conversații istovitoare cu multe detalii din viața personală a preopinenților. Călătoria cu avionul este cea mai sigură din acest punct de vedere. Acolo toți sunt grăbiți să ajungă la diferitele strungi (check-in, control de securitate, porți de  îmbarcare) și se poartă ca niște animale crispate necuvântătoare. Odată urcați în avion se instalează frica de decolare și aterizare, de turbulențe etc., și atenția este captată de jocul de mim al stewardeselor, de preocuparea lor monotonă și mecanică de a-ți da pachețelele, de a-ți turna lichidele și de a-ți strânge gunoaiele într-un mod reglementat și disciplinat. La călătoria cu avionul totul este supus protocoalelor bine respectate, iar călătorii sunt practic niște oi împinse pe coridoarele strâmte ale regulilor aeroporturilor. De parcă s-ar prăbuși avionul dacă cineva își uită o monedă în buzunar, are un roll-on în bagajul de cabină sau ține măsuța coborâtă la decolare. Dacă nu ești dispus să renunți la toate libertățile individuale pentru a te încadra în tipul călătorului – model cu avionul, ce îți mai rămâne? Carrozza letto, vagonul de dormit, sau pentru bani mai puțini, cușeta de patru sau de șase locuri.  Vorba unui prieten care îl cita pe Alifantis: oare de ce Florian Lungu preferă Trenul de Noapte?
Poți auzi multe povești în trenul de noapte. Ultima dată am venit cu un băiat din Făurei, care mi-a detaliat problemele fotbalului local cu povestea de succes a lui Bănel Nicoliță, apoi mi-a povestit aventurile sale de muncă sezonieră în Cluj, Budapesta și mai ales la un abator din Germania. O persoană care pleacă din gospodăria rurală câteva luni pe an pentru a strânge bani. Vede orașe și locuri din lume, trăiește în universul restrâns al muncitorilor manuali delocalizați, fără acces la comunicarea în limba țării unde lucrează, cu mintea la și în satul lui. Mi-a descris toată gospodăria cu animalele crescute acolo, cu un vier care însămânțează în satul lui și în alte câteva din jur, cu rațe care se înmulțesc anarhic și sunt decimate de un câine aproape sălbăticit din vecini (căruia tot încearcă să-i facă de petrecanie și care se dovedește rezistent la otrăvuri de șobolani), cu vaci care mănâncă rapiță și mor și altele asemenea. Când am ajuns la vaci mi-a povestit că are o vacă care dă lapte numai din trei țâțe pentru că a patra i-a mușcat-o de două ori o nevăstuică.  M-a întrebat dacă știu ce e o nevăstuică și i-am zis că da, e un mic mamifer carnivor, înrudit cu dihorul. A precizat că e foarte rapidă, că se mișcă că nici nu o vezi. Am confirmat că e rapidă, că am văzut și eu nevăstuică de câteva ori în copilărie. El mi-a zis că nu a văzut niciodată, dar știe că există pentru că toată iarna împletește coama la cal. «Toată iarna stă pe cal și împletește, despletește, împletește, despletește...». Și atunci mi-am dat seama că în mintea lui de om de peste 40 de ani dintr-un fel de orășel rural de lângă Brăila nevăstuica nu era un mamifer din familia Mustelidae, ci un fel de strigoaică / zână care fură laptele vacilor mușcându-le țâțele și care împletește, de plictiseală, iarna, coama cailor. Și eu eram un prost cu ochelari care se lăuda că a văzut-o. 

duminică, 12 august 2018

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (16)


Fugi Gimi că vin albaștrii!

Revenit obosit de pe șantier am văzut la televizor că Jandarmeria și-a îndeplinit rolul ieri seară, cel de instrument al unui stat opresiv. Sigur că jandarmii au răspuns la provocări și prin zelul cu care au ripostat au provocat la rândul lor. Vinovățiile individuale se vor stabili din vizionarea filmărilor. Ca în Piața Universității în 1990 vinovatul moral va fi arătat cu degetul mulți ani și niciodată acuzat, într-un proces parodic care va dura până mă voi pensiona. Văzând scenele din 10 august 2018 mi-au venit în minte niște personaje din copilărie, din orașul natal. Gobi și Gimi deranjau uneori ordinea publică și Gobi avertiza adesea: Fugi Gimi că vin albaștrii! Dușmanii prin excelență, instrumentele unui stat totalitar opresiv, pe-atunci numiți milițieni.     

vineri, 6 iulie 2018

Football


Ăsta e ultimul meci la care m-am uitat la Campionatul Mondial de Fotbal 2018. Cel în care Brazilia a pierdut cu 2-1 cu Belgia în sferturile de finală. Nu din motive ideologice: că a câștigat capitalul contra talentului, banul împotriva creativității, de exemplu. Deși, asta s-a întâmplat până la urmă, dar cheia de lectură e greșită. Talentul pur, individul dăruit, individualitatea în sine a pierdut în favoarea colectivismului, a sistemului. Nu mă interesează cotațiile și salariile individuale ale jucătorilor Franței și Braziliei și cât la sută reprezintă ele din PIB-ul României, cât mă interesează problema sportului ca sistem.  Ca sistem, expresie a organizării colective, a inteligenței unui mușuroi de oameni așa cum tind să devină statele super-reglementate din vestul și nordul Europei.
Și o să  dau un exemplu personal. B. (11 ani) joacă tenis de la 4 ani cu antrenori din România. Acum doi ani într-o vacanță scurtă în Munții Apuseni ne-am întâlnit cu o familie româno-olandeză a căror fiu, R. (11 ani) juca și el tenis, de vreo doi ani.  Și, ghicitoare, cine juca mai bine?  Apoi, din discuții, am constatat că familia olandeză plătea, la clubul orășelului din Olanda, pe un an cam cât se plătește pe o lună pentru ore de tenis în România, în situația în care olandezii au salariul de 10 ori mai mare decât românii (în euro). La fotbal e același lucru. Școli private de fotbal înființate de oameni care vor să câștige niște bani din pasiunea și orgoliul unor părinți, în afara unui sistem care să continue undeva, în niște școli de fotbal susținute de stat sau privat, dar în durată medie. Totul e individual, liberă inițiativă, speculă și capital mărunt, în absența unui stat retras de peste tot pe care nu-l mai interesează decât politicianismul, propaganda națională și păstrarea unor sinecuri și funcții administrative. Din perspectiva unui simplu spectator la meciul Belgia – Brazilia, România mi se pare un stat confiscat de niște interese mărunte de vreo treizeci de ani încoace. Rezultatul este că ne uităm la campionate la televizor.

joi, 14 iunie 2018

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (3)

Fotbal și apartenență 


B. (11 ani) ține cu România, la fotbal, handbal și alte sporturi de echipă și individuale. E modul în care naționalismul injectat de școală și societate se manifestă sublimat. Eu i-am zis azi că ar putea să țină de pe-acum cu Belgia, Franța, Canada sau USA, pentru că una din astea va fi țara în care va trăi în viitor, la vârstă adultă, și acolo își va crește copiii. Nu vreau să facă greșeala pe care am făcut-o eu și să rămână să trăiască aici. Studiile superioare, facultatea, nu are sens să o facă aici. Nu are ce să învețe în țara asta unde cuvintele învățământ și educație apar pe buzele politicienilor doar odată la patru ani, în campania electorală. Școala românească e un eșec și o prefăcătorie de la un capăt la altul. Și cea mai bine plasată universitate din România, în toate clasamentele internaționale (dominate de statistici, scientometrie și formalism), scoate analfabeți funcționali pe bandă rulantă. Și mizeria din școala românească nu e decât un simptom al eșecului general: în politică, administrație, justiție, sănătate, fotbal etc. Suntem un proiect eșuat, o corabie care se scufundă și de unde șobolanii (că bine zicea Dragnea) nu au altă soluție decât să fugă. Noroc că lumea e largă și dacă noi, copiii fiarei, am ratat șansa asta, copiii noștri mai pot să o facă. În țara asta e cam de netrăit.