La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


marți, 26 ianuarie 2010

note zilnice

Azi am supravegheat studenţii care dădeau un examen scris. Acelaşi procentaj de foi goale şi anul acesta. Nu asta m-a mirat, ci lipsa lor de interes faţă de viitoarea notă, de rezultatul examenului. Studenţii azi nici măcar nu mai încearcă să copieze, să "colaboreze", să se inspire unul de la altul. Nici măcar efortul acesta minim de a trişa nu îl mai fac şi mă întreb de ce oare? Poate pentru că ştiu că interesul universităţilor este ca ei să populeze cu orice preţ sălile de curs.

vineri, 15 ianuarie 2010

note zilnice

Am primit azi prin poştă o carte a cărei apariţie o aşteptam de mult: Claude Sterckx, Mythologie du monde celtique, Marabout, 2009. Un volum dens de cca. 500 de pagini pe care de-abia aştept să îl citesc. M-am bucurat pentru că asemenea cărţi îmi dau impresia că munca nostră e importantă şi plină de sens. În România de azi e greu să mai găseşti un motiv care să te impulsioneze să studiezi în câmpul ştiinţelor umane. La noi totul e goană după bani şi eficienţă. Şi eu nu simt că mă potrivesc în tabloul României de azi.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Dinozaurii, clonele şi bonjuriştii

În Québec discutam cu un prieten bonjurist despre situaţia învăţământului universitar din România. Şi ca să definesc bine categoriile am folosit expresiile astea : dinozaurii ies din scenă, clonele se instalează în locul lor şi bonjuriştii întârzie să revină în patrie. Se pot folosi şi alte expresii, dacă astea sunt considerate jignitoare. Dinozaurii sunt bătrânii, cei cu vârste în jur de 60 de ani, care au făcut carieră în universităţi sau institute înainte de 1989 şi care au condus, bine sau rău, universităţile, facultăţile, catedrele în ultimii 20 de ani de libertate. Mulţi au întemeiat universităţi satelite, de stat sau particulare, şi-au făcut facultăţi noi în cadrul universităţii, şi-au creat instiutute de cercetare finanţate din contracte. Au acţionat ca în vreme de criză – economică şi morală, nişte mandarini ai învăţământului românesc. Ce s-a întâmplat în învăţământul universitar e similar cu ceea ce s-a petrecut în societatea română în ansamblu. În momentul trecerii bunurilor statului în mâini private, totul s-a fărâmiţat, s-a împărţit cât mai mărunt ca să apuce fiecare. Statul a încercat timid să reglementeze acest reflex survivalist al societăţii – constituirea de regate succesorale, de fiefuri autarhice din ruinele imperiului monolit care a fost învăţământul universitar de stat din epoca comunistă. Fiecare a navigat cum a putut mai bine: unii s-au descurcat admirabil, au avansat rapid arzând etapele gradelor didactice, după care, văzuţi cu sacii în căruţă, s-au adunat în tot felul de comisii ad-hoc inventate prin şi de minister şi au stabilit criterii noi de avansare din an în an mai rigide şi greu de îndeplinit. Dar cum românii sunt descurcăreţi cei ce au urmat au găsit metode să înşele vigilenţa comisiei superioare nu-ştiu-care şi au publicat aceeaşi carte în două coperţi, cursuri cu ISBN compilate cu copy paste, sau chiar cărţi plagiate. Asta e o trăsătură definitorie a clonelor, noii arivişti universitari. Dinozaurii, în general, şi-au construit cariera ştiinţifică în atmosfera de seră izolată de dinainte de 1989, majoritatea ştiind însă carte şi putând să înveţe şi pe alţii. Dar aşa cum am spus, fără vreun meteorit providenţial, dinozaurii învăţământului universitar românesc, se pregătesc să iasă de pe scenă. Unii au murit, alţii sunt pensionabili şi din umbră clonele se pregătesc să le ia locurile. Sau chiar le organizează plecarea, fără remuşcări şi menajamente. A venit vremea lor şi nu mai au răbdare : ei sunt cei ce au suferit umilinţele sistemului de tip feudal, au cărat geanta profesorului destul, e vremea să se înfrupte şi ei din privilegiile poziţiei. Funcţiile administrative din universităţi şi consiliile profesorale s-au populat de clone, în detrimentul dinozaurilor. Şi tocmai acum, în ultimii ani, s-a atins masa critică care permite luarea deciziilor. Clonele sunt noul grup decident în universităţi şi asta se reflectă şi în noul management. Asta ar fi pe scurt criza învăţământului românesc. Soluţiile sunt greu de întrezărit astăzi, dar una posibilă ar fi reîntoarcerea bonjuriştilor. Semnat : o clonă care se pregăteşte pentru competiţia viitoare.

miercuri, 13 ianuarie 2010

note zilnice

Am terminat azi orele din semestrul acesta şi nu sunt deloc lămurit dacă cunoştinţele pe care am încercat să le transmit au interesat pe cineva. Meseria de profesor în ziua de azi este vorbărie inutilă şi bani puţini. O să văd eu la verificarea cunoştinţelor dacă s-a înţeles ceva.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR


Între septembrie 2008 şi iulie 2009 am lipsit din Turda, am locuit în Quebec şi Paris. Am plecat din ţară pe când economia "duduia" şi m-am întors în plină criză economică. Despre Turda şi România, înainte şi după, despre America de Nord şi farmecul şi contrastele Parisului se poate citi aici.
1. Canadian Dream
Canada pare pentru orice român o soluţie salvatoare, se aprinde periodic ca o firmă strălucitoare din neon clipind dictonul ubi bene, ibi patria. Este o ţară îndepărtată, din peripheria Occidentalis, situată dincolo de Oceanul circular ce înconjoară lumea locuită. Transpunerea în limbajul geografiei mitice greceşti nu este întâmplătoare, căci Canada rămâne şi azi, pentru locuitorul Lumii Vechi, învăluită în mit. În mitul modern al bunăstării la îndemâna fiecăruia. Umblă cîinii cu colaci în coadă pe meleagurile canadiene? Asta e o întrebare la care orice român emigrat acolo ar răspunde pozitiv. Canada este, pentru cei întorşi temporar acasă, ţara tuturor posibilităţilor, ţara unde au găsit securitatea financiară, normalitatea socială şi un viitor clar şi luminos pentru ei şi copii. Un aşa tablou pozitiv atrage, favorizează emigraţia, mai ales intelectuală, cultivată de guvernul canadian.
Există o Canadă din pliantele publicitare pentru atragerea emigranţilor şi este destul de reală şi prezentă în cotidian. Este o ţară modernă, bine organizată, cu o birocraţie blândă şi amabilă, cu posiblităţi reale de a câştiga într-un timp scurt un salariu care să-ţi asigure securitatea finaciară. Am văzut o Canadă care sclipeşte de bunăstare, unde sistemul de ajutor social e atât de bine organizat încât muritul de foame sau mizeria rămân opţiuni strict personale. O ţară unde clasa mijlocie e atât de extinsă, încât am avut senzaţia că săracii nu mai există. Un loc din lume unde a avea salariu – casă - maşină este posibil chiar şi pentru un emigrant care începe de la zero. O ţară unde copiii se pot plimba pe stradă fără ca părinţii să-şi facă griji (anul trecut în toată provincia Quebec a avut loc o singură crimă). Ai zice că securitatea financiară personală şi pacea socială se determină reciproc. Dacă o compar cu România, din care se va face o ţară la calendele greceşti, nu înţeleg de ce să mai rămân în România.
Şi totuşi…există ceva ce nu se spune despre Canada. Există un preţ de plătit pentru bunăstare şi securitate. Am văzut români care se străduiesc să nu se integreze. Care detestă România din care au plecat de nevoie, dar nu acceptă Canada care i-a primit şi le-a dat ce le lipsea acasă. Nu români adunându-se într-o comunitate românească închegată şi solidară, ci familii ce îşi construiesc o micro-Românie imaginară între patru pereţi.
Nu se poate generaliza fără a cădea în clişee alteritare, dar cu acest risc asumat, o să spun cum mi s-au părut canadienii. Canadian este un fel de-a spune, o identitate constituţională, pentru că majoritatea sunt emigranţi de una sau mai multe generaţii. Dar societatea modelează comportamentul, determină modul de viaţă. Dacă trăieşti în Canada, o faci până la urmă more Canadiano. Canadienii sunt foarte amabili, de treabă. Sunt tot timpul zâmbitori, serviabili şi fac o conversaţie agreabilă. Totuşi ai tot timpul impresia că zâmbetul este de circumstanţă, că nici măcar nu sunt atenţi la conversaţie şi recită nişte replici. Şi interacţiunea socială rămâne cantonată în limitele politeţii. Canadianului nu-i place să fie deranjat, să i se încalce intimitatea şi în consecinţă nu te va deranja. Nu te va invita în spaţiul rezervat intimilor şi familiei dar nici nu are pretenţia să îl inviţi. Rămâne amabil un interlocutor exemplar, un coleg de nădejde, nicidecum un prieten. Pluteşte în aerul canadian un iz de asocialitate… Preţul plătit pentru civilizaţie ?
E frapant acolo modul non-violent în care interacţionează oamenii. Încă din leagăn copiii sunt crescuţi în spiritul acesta non-violent. Nu auzi un copil certat, cu ton ridicat sau cu zbierete ale părinţilor ai căror nervi au cedat. De bătaie nici nu poate fi vorba, e un sacrilegiu. Le impun copiilor interdicţii şi învaţă de mici să nu acţioneze energic (doucement !), să fie sociabili (copiii nu sunt les enfants, ci les amis) şi să îşi împartă jucăriile (partajer). Triada doucement – les amis – partajer sintetizează toată filosofia creşterii copiilor în societatea canadiană şi aceştia vor deveni la maturitate canadienii de treabă despre care am vorbit. Dar dacă eşti învăţat de la primele gângureli că toţi sunt les amis, cine îţi mai este prieten cu adevărat. Toţi şi niciunul.

note de lectura

Am senzaţia ca în Romania de azi se scrie fără discernământ. Orice este publicabil în ştiinţă sau literatură. În ştiinţa istorică se scrie pentru a se umple pagini, pentru a lungi liste de publicaţii..., conform îndemnului lui Heliade Rădulescu, însă cantitatea primează calităţii.
Frunzărind revistele de specialitate mă îngrozesc când văd cantitatea imensă de maculatură produsă fără sens din bani publici. Vorba profesorului N.Z., ar trebui date le topit aceste tiraje de reviste, mai salvăm câtiva copaci. Printre zecile de articole rar dacă se mai strecoară vreo contribuţie ştiinţifică. Te izbeşte impresia lucrului deja citit, ştiut, plagiatul, excerptarea şi compilaţia ordinară. Dar ştim că istoricul care copiază dintr-o carte e plagiator, cel care copiază din două compilator iar cel care copiază din trei autor. Puzderiei de autori care umplu paginile revistelor speciale de istorie, sortiţi anonimatului şi naufragiului cultural, le urez spor la treabă. Scriţi, băieţi, numa' scriţi!

marți, 12 ianuarie 2010

note zilnice

Ma mira tenacitatea celor care reusesc sa isi noteze zilnic evenimentele traversate. Probabil fac parte din specia oamenilor harnici sau viata lor este bombardata zilnic de intamplari semnificative. Oricum sunt de admirat.