La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


joi, 16 iulie 2015

PRIN SATUL NAPOCA

Viața în Cluj-Napoca nu e atât de simplă pe cât pare și nici atât de rafinată precum cred cei care nu locuiesc în Cluj. Clujul de azi e doar un sat mai mare din Ardeal, populat cu mulțimi rurale valahe în detrimentul populației majoritare în secolul XIX. Spre deosebire de alte sate mai mici, e un sat cu pretenții, universitare, de centru medical, de punct major de atracție turistică, de capitală politică a Transilvaniei. Clujul are presă audio-vizuală, are TIFF, are echipe de fotbal în liga I, un primar fost prim-ministru, grupuri de la Cluj în alte partide. Și alte pretenții, ce nu mai trebuie enumerate.
Ce are într-adevăr satul urban Napoca, pe numele său medieval Cluj? Are o arhitectură frumoasă în zona centrală, predominant barocă, aflată azi sub asediu, ca, în general, patrimoniul construit peste tot în România. Are și istorie antică, așa cum îi arată numele compus, îngropată sub patru metri de moloz și aluviuni. În epoca tricoloră din anii 90 unii s-au căznit să o scoată la lumină. Are o lume universitară inegală și dinamică care îi dă aspectul de furnicar colcăind de tineri studenți. Are un renume medical și spitale de prestigiu, pline, gata să pleznească, de bolnavi din toate colțurile țării. Din punctul ăsta de vedere e Prislopul medicinii alopate.
Ce nu are Clujul e evident pentru orice vizitator motorizat, încă din primele minute. Fiind un oraș palimpsest, unde sunt vizibile în planimetria urbană straturile antic, medieval, modern și contemporan, Clujul, adică Napoca, nu are drumuri. Și nu mă refer aici la acel pezzettino de autostradă Transilvania care trece pe la câțiva kilometri de Cluj. Ci la traficul intern, care converge, inconturnabil, în centrul istoric pe care îl traversează pe kardo și decumanus.
Ieri, de pildă, am stat în coloană 40 de minute ca să parcurg strada Barițiu, care are vreo 400-500 de metri. Și printre excavatoare și mașini, cu o față aspră brăzdată de griji pentru contribuabil, în blugi și cămașă colorată, însuși primarul, fost prim-ministru, Emil Boc. Prezența lui fulgurantă printre buldozere, șanțuri și movile de moloz nu schimbă situația de fapt. Poate îi aduce un plus în viitoarea campanie electorală, pentru implicare directă și descinderea printre oamenii de rând, dar satul Napoca rămâne un șantier perpetuu. Un sat fără drumuri, unde ajungi  mai repede dintr-un punct în altul pe jos, decât în mașină. Cu mașina prin Cluj e o aventură. Cretini care claxonează degeaba, ambuteiaje, nervi, lucrări pe străzi, mini-accidente, taximetre care circulă anarhic fără reguli. Înțeleg acum de ce domnul Boc merge pe jos la servici.

vineri, 10 iulie 2015

NOTE ZILNICE

Misiunea

Ieri, pe când să plec din faţa casei părinţilor mei, opreşte în spatele meu o maşină de poliţie. Este adevărat că mă pregăteam să întorc în mijlocul drumului european  şi semnalizam stânga. M-am mirat că a oprit pentru că acolo nu era linie continuă. Oricum am decis să înaintez câţiva zeci de metri, să virez pe un drum lateral şi să întorc acolo. Maşina poliţiei venea încet după mine. La un moment dat mă atenţionează sonor şi opresc. Poliţaiul se dă jos şi vine şi se prezintă civilizat, şeful de post cutare. Eu întreb ce regulă de circulaţie am încălcat şi îmi zice că niciuna. Păi şi atunci de ce m-aţi oprit? Am primit un telefon că în maşină s-au încărcat flacoane de alcool de contrabandă. I-am zis că e probabil o confuzie, eu fiind în vizită la părinţi. Din maşina poliţiei s-a coborât un alt domn, în civil, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri, care m-a rugat să deschid portbagajul. Ok, am zis, şi l-am deschis. Iată, zic, un rucsac cu haine şi o pungă de castraveţi. Se uitau cam miraţi şi cel în civil vede o plăsuţă de Billa unde aveam nişte cărţi. Ce-i în plasă, întreabă el. Nişte cărţi, zic eu şi îi arăt. Şi-au cerut scuze şi am plecat. Mai mult decât o confuzie mă gândesc la o glumă proastă. Pe care cineva i-a făcut-o şefului de post. Dar atunci cine era domnul în cămaşă în carouri? Mister.