DIN TRECUTUL SOCIALIST (2)

Casa

Casa în sine este ceva de neimaginat în epoca asta în care scriu pe un laptop japonez de ultimă generație și se discută în jurul meu de inteligență artificială. Casa în care am deschis ochii și am crescut era din neolitic. Fără exagerare era construită după o tehnică de la Çatalhöyük. În primul rând nu avea fundație, în afară de câțiva stâlpi de lemn înfipți în pământ la cele patru colțuri și pe la mijlocul pereților de pe laturile scurte și lungi. Între stâlpii înfipți vreo 50-70 cm în pământ s-au ridicat crengi și vreascuri care apoi au fost bătute cu lut și bălegar, rezultând un perete de chirpici gros de 70-80 cm. Lutul a fost apoi văcălit cu var alb, deși sunt convins că prin anii 50-60 era văcălit cu var amestecat cu salpetru de Chile care îi dădea culoarea aia de albastru intens. Știu asta sigur din două observații directe. Am văzut straturile de albastru pe casa neolitică în care am copilărit, când cădea tencuiala recentă. Apoi prima mea săpătură «arheologică» neautorizată pe când aveam vreo 13-14 ani a fost în curtea unchiului meu unde am găsit o monedă de bronz de pe la 1700 și ceva și resturile casei anterioare de până la 1970, constând din pereți de lut tencuiți cu varul acela albăstrit cu salpetru tipic pentru satele românești de la 1900. Ulterior, în adolescență, rememorând topografia veche a curții unchiului meu mi-am dat seama că am răscolit resturile pereților casei străbunicilor mei, aruncate în josul pantei. Casa era pe platou și mama mea a copilărit acolo. Deci am crescut într-o casă de chirpici construită într-un sat din centrul Transilvaniei cândva după 1950 după o tehnică neolitică. Acoperișul era singurul lucru modern fiind folosită țiglă de la fabrica de lut, pe când casele românești cu o generație înainte erau acoperite cu paie. E izbitoare imaginea cartierului Între Români din orașul vecin, unde după 1900 toate casele sunt din lut acoperite cu paie. Se plânge azi vizavi de cum au resimțit maghiarii schimbările istorice dramatice de la 1918, dar nimeni nu deplânge neschimbarea de vreo 1000 de ani a românilor. De la Bobâlna și Unio trium nationum și până la 1918 au fost ținuți la periferia centrelor urbane și obligați, prin lege, să își construiască doar case din lemn și chirpici acoperite cu paie. Suntem toți prieteni azi în Transilvania, români, unguri și sași, fiecare cu resentimentele lui mai recente sau mai vechi. Prietenilor mei unguri vexați de Trianon le spun doar că acea casă în care am crescut a fost acoperită cu țiglă arsă doar pentru că a fost construită după 1918. Și de aceea avem și noi, românii (o zic în ciuda numelui meu maghiar) dreptul să resimțim trecutul actual. În casa asta în care am crescut se intra printr-o tindă, cu rol de hol și bucătărie și de acolo în cele două camere. Suprafața era pe undeva pe la 40-50 de metri pătrați. Spațiul era suficient, un fel de bucătărie, living, dormitor, un fel de deux et demi, cum ar zice canadienii. Pereții groși de chirpici erau străpunși de geamuri adânci, duble, din lemn cu ochiuri mici de sticlă de geam. Erau patru geamuri pe laturile lungi, două la bucătărie și câte unul la camere și câte două pe laturile scurte, două la fiecare cameră. În esență camerele și bucătăria erau suficient luminate, dar geamurile erau simple și nu izolau bine, astfel că era destul de frig în zona lor. Casa în sine, din chirpici și lemn nu era friguroasă, dar izolarea și sistemele de încălzire lăsau de dorit. În primul rând, ușile și geamurile erau simple, o scândură și câte o foaie de sticlă. Lângă ușă sau geam era un pic mai cald ca afară. Încălzirea era cu sobe de fontă pe gaz, un sistem modern, nu neolitic, dar mai dezavantajos. Gazul nu putea fi lăsat noaptea să ardă, dintr-o precauție dictată de un instinct elementar de conservare. Întreruperea accidentală a gazului putea elibera în cameră monoxid de carbon și se putea muri, cum s-a și întâmplat în familie. Gazul se închidea la culcare, deodată cu becurile, iar dimineața era un pic chilly, dar sub plapumă era ok. Mâncam micul dejun, de obicei griș cu lapte, doar cu nasul scos afară de sub plapumă. Dar asta e mai degrabă o amintire plăcută, asociată cu copilăria și cu dezmierdarea bunicilor care erau dispuși să ne hrănească ca pe niște pui de pasăre. În interior pereții din lut erau dați cu humă și când se zugrăvea se făceau modele cu un rol de sus în jos, așa încât semăna cu un tapet. Pe jos, în fiecare primăvară, bunica mea lipea podeaua cu lut și o egaliza astupând denivelările. Apoi, din păcate, dată fiind epoca în care trăia, acoperea toată podeaua cu un linoleum care era numit vinilin, după vreo marcă probabil. Orișicât, retrospectiv, am înțeles, ca arheolog, de ce unele nivele de călcare sunt reprezentate în secvența stratigrafică prin nivele succesive de lutuială. Pentru că bunica mea făcut asta în fiecare an, și eu am văzut doar vreo 15, dar sigur au fost de trei ori mai mulți. Comparând cu habitatul modern, cu plăcile de beton etajate ale lui Ceaușescu în care m-am mutat câțiva ani mai târziu, casa de chirpici de la Soare Apune mi se pare un loc ideal în care să trăiești. Mâine mi-aș cumpăra un teren în tebaida rurală de azi și să-mi facă niște meșteri țigani o casă de lemn și chirpici în care să trăiesc mai departe. Mi se pare spațiul ideal, modul în care au trăit generații întregi de pe lineage-ul meu genetic. Generații și generații de țărani și iobagi, cel puțin de la Menumorut și Litovoi încoace, care și-au construit locuințe de suprafață de suprafață din lemn și chirpici. Nu erau la modă bordeiele adâncite în Câmpia Transilvaniei, ci locuințele de suprafață. Și asta o zic ca arheolog, care e conștient că locuințele de suprafață sunt infinit mai dificil de surprins în săpătură decât bordeiele. Singurele neajunsuri ale acestui habitat în copilăria mea erau date de coabitarea cu modernitatea: țigla arsă și gazul. Acoperișul cu paie asigura izolarea și căldura pe care țigla nu o asigură, iar un cuptor de lut cu lemne păstra căldura și peste noapte, spre deosebire de soba de fontă cu gaz. Tranziția de la neolitic la secolul 20 m-a făcut să rabd un pic de frig în copilărie, dar am supraviețuit. Cum zicea Konrad Lorenz, modernitatea este afectată de moartea termică a simțurilor. Uneori, fără să fii eschimoș, e bine să știi că există frigul și să-l experimentezi.

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (25)

Un lapidariu medieval deschis câteva ore o dată la 30 de ani

Acum două săptămâni am participat la vernisajul unei expoziții inedite: lapidariul medieval și premodern al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. De ce zic inedită? Pentru că în ciuda prezentării moderne, actuale, a restaurării recente a monumentelor și a renovării spațiului expozițional, monumentele și structura lor vin de undeva din trecut.  Și am realizat încă o dată, că înțelegem azi în spațiul comun transilvan și datorită tradiției științifice maghiare moderne, pe care nu putem să o ignorăm. Monumentele expuse sunt elemente arhitectonice, piese romanice, gotice și renascentiste încastrate odinioară în case din Cluj. Case construite de oameni, pe care colegii mei medieviști și istorici de artă, îi cunosc după nume și vorbesc despre ei ca despre niște cunoștințe vechi. Oameni care au trăit în secolele XVI și XVII în Clujul în care trăiesc și eu azi, doar că mai prin centru.

  
Plimbându-mă prin lapidar, la vernisaj, am înțeles, în primul rând un lucru, un lucru simplu. Că trăim în lumi disjuncte: suntem pe de o parte cei interesați de patrimoniu, pentru care un monument de piatră înseamnă multe ore de studiu, de petrecut în bibliotecă, pentru înțelegea locului și semnificației respectivului monument și de cealaltă politicienii, tout court. Noi, academicii, cei cu doctorate neplagiate, cu nopți nedormite ca să redactăm vreo două pagini cu sens, contributive, pe care să le publicăm într-o revistă cu circulație limitată, prost plătiți în sistemul educațional și de cercetare din România postdecembristă și politicienii, cu înțelegere limitată, parțială, cu bani primiți ușor de la bugetul pe care ei îl gestionează cu grație. Desigur că unii sunt mai subtili, mai finuți, ca o doamnă ministru prezentă la eveniment. A vorbit cu ștaif, foarte atentă la cuvinte în context, plutind pe deasupra lor și recitând platitudini din care puteai înțelege orice dorești. Primitivismul discursului politic se pare că a hibernat în clădirea primăriei clujene și s-a redeșteptat azi. Cred că mediul influențează mai mult decât ne place să credem. Neatent la context, primarul în funcție a citat din Iorga și din președintele academiei, ca și cum era la sărbătoarea tricolorului, a punerii de coroane la monumentelor eroilor sau, din păcate, la deschiderea anului școlar la o școală de la țară. Cei care au organizat expoziția au vorbit concret, cu niste discursuri la obiect și restrânse, în timp ce politicienii s-au produs mai mult sau mai puțin atenți la context. Dacă ministresa culturii a fost decentă, în parametri, nu același lucru se poate zice despre primar. În fundalul discursului lui zâmbea Funar, victorios de dincolo de fostele mandate.

NOTE DE LECTURĂ

 

Scrisorile lui Mielușon

Luna trecută am citit o carte compusă din niște scrisori foarte personale ale unui poet român/evreu puțin cunoscut azi și foarte apreciat în vremea lui (B. Fundoianu, Despre dragoste și prietenie. Corespondență inedită. Ediție și postfață de Mădălina Lascu. Prefață de Ion Pop. Cuvânt-înainte de Cristinel Popa, București, Ed. Tractus Arte, 2023). Poate că vremea în care a trăit l-a predispus la pseudonime literare și traducerea numelor. S-a născut în 1898 la Iași cu numele Beniamim Wechsler și pseudonimul lui literar a fost B. Fundoianu. În perioada suprarealistă pariziană, post-Dada, a publicat ca Benjamin Fondane. În scrisorile de dragoste, foarte personale, publicate aici, era alintat și se alinta cu porecla Mielușon.  Pentru membrii familiei era Beno, iar pentru părinți Bencic. Nu o să insist asupra corespondenței cu Maria Ruddich (numită Mărior), pentru că mi se pare o intruziune nepermisă în viața unui om dispărut. Pot să spun doar că suntem într-un film asemeni romanului Mătușa Julia și condeierul, unde mai tânărul Fondane, student, este îndrăgostit iremediabil de soția unui unchi, anume Mărior cu care corespondează mulți ani. Sunt puține date pentru istoria literaturii avangardiste din România interbelică, dar poate că e interesant să vedem cui îi scria Fondane, din Iași, București și Paris. În primul rând prietenului său Filip Brauner (F. Brunea-Fox), apoi pictorului Max Hermann Maxy, poetului Eduard Marcus (Ilarie Voronca), prozatorului Ștrul Leiba Croitoru (Ion Călugăru), poetului Stephan Roll (Gheorghe Dinu), poetului Alexandru Binder (Sașa Pană) etc. Într-un cuvânt, avangardei românești intebelice care se ascundea sub pseudonime, ca alți literați de origine evreiască în climatul profund antisemit de atunci.

Pentru că săptămâna asta m-am simțit din nou ca în 1984 a lui Orwell și am avut, după 30 de ani de pretinsă libertate senzația că în România poți fi arestat pentru delict de opinie sau pentru un nume nepotrivit o să scriu și despre moartea lui Mielușon, aka Benjamin Fondane, poet francez de notorietate mondială. Beniamim Wechsler a emigrat la Paris în 1923, și era naturalizat francez în 1938 prin căsătoria cu Geneviève Tissier. Benjamin Fondane refuză să poarte steaua galbenă în timpul Ocupației, merge la seminariile lui Bachelard la Sorbona, să înoate în piscina de pe strada Pontoise, în librăria lui José Corti lângă Jardin de Luxembourg. În 7 martie 1944 Benjamin Fondane și sora lui Lina sunt arestați, fiind denunțați de portarul imobilului în care stăteau pe str. Rollin nr. 6. Sunt duși în lagărul de tranzit de la Darcy. La intervenția prietenilor săi (Jean Paulhan, Stéphane Lupasco, Emil Cioran) lui Fondane i se dă dreptul de a părăsi lagărul, în calitate de soț al unei ariene. El refuză să plece fără sora lui Lina și în 30 mai 1944 sunt deportați la Auschwitz cu convoiul nr. 75. În 3 octombrie 1944 Benjamin Fondane este ucis prin gazare la Birkenau. Avea 45 de ani și singura vină de a fi evreu (Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului, București, 2004, p. 439-441).