Viața la sat

 

„Satul, cred eu, este într-adevăr o matrice reală, fixă, în ciuda atâtor transformări ale civilizațiilor europene; un cristal, un principiu al oricărei întemeieri. Ca să fiu bine înțeles, voi afirma aici,..., că școlarul, tânărul și apoi maturul individ care am fost, să înțeleg bine unul din conceptele, din cristalele, din nodulii esențiali ai civilizației și culturii vechi grecești, fondatoare a spiritului european, de ceea ce s-a numit polisul grecesc....eu m-am apropiat...., sprijinindu-mă ...pe acele urme vii, ..., ale memoriei pe care le numim subconștient sau pus și simplu vise, pe care le păstrăm din copilărie, din satul pe care l-am trăit eu însumi.... Da, satul românesc, ca un polis al locului oarecum etern și magic al nostru, la nord de Dunăre și lângă coroana Carpaților, iar dacă Blaga afirmă că veșnicia s-a născut la sat sau cocoși apocaliptici ce tot strigă din sate, eu o înțeleg și o trăiesc aidoma și mai mult decât fermecat, profund, adânc convins că acest loc se află într-o unduire fizică .... ”  (Nicolae  Breban, Viața mea, Iași, Polirom, 2017, p. 17-18)

E o frumoasă definiție a satului românesc identificat cu polisul grec care a centrat lumea mediteraneană antică. E ceea ce resimt și eu, mai ales de sărbători, când mă transport într-o copilărie îndepărtată rural-industrială de pe vremea lui Ceaușescu. O copilărie care îmi aduce aminte de o lume inerțială în care satul românesc, celula existenței naționale, refuza să dispară. Îmi aduc aminte, când eram copil, că autobuzele care duceau muncitorii la uzină în trei schimburi, nu circulau de sărbători, de la Luna la Câmpia Turzii.  Și mergeam pe jos, prin zăpadă și întuneric, din sat la oraș, cinci kilometri, la colindat. Mergem noaptea, uneori pe întuneric iar când ajungeam la destinație de obicei nu era curent, doar lumină de la  lumânări. Dar oamenii mergeau, așa cum au apucat, așa cum au mers părinții lor, în epoca fără lumină electrică.

Nimeni nu mai merge azi seara la colindat în satul în care am crescut. E ceva din trecut, de pe vremea părinților. Mai vezi la Digi24 etnologi care ne vorbesc de tradiții, de capră și țurcă, dar sunt bizarerii din trecut, dintr-o lume rurală care funda spațiul acesta. Satul neolitic blagian al tradițiilor a fost pulverizat într-o lume globală a socialismului și emigrației postdecembriste. Și ne plimbăm desculți pe asfalt, rătăciți într-o lume fără repere, fără centru. Lumea copiilor noștri, fără sate și fără tradiții moștenite. Lumea de azi.

NOTE DE LECTURĂ

 Circa 6205 zile din viața lui Belu Zilber

Demult voiam să citesc jurnalul lui Belu Zilber. Am ratat în anii '90 prima ediție, deși eram chiar curios ce poate scrie un comunist interbelic despre instalarea comunismului în România sub patronaj sovietic. Ceva știam eu din facultate, din cartea lui Victor Frunză, Istoria comunismului în România. Se pare că am reținut niște date documentare și, în orice caz, neesențiale, pentru că am aflat un pic șocat că Belu Ziber, vechi comunist interbelic, a fost închis 17 ani, din 1948 în 1965. Arestarea lui a premers acuzarea și procesul lui Pătrășcanu, apoi, pe timpul anchetei a aflat de eliminarea Anei Pauker și a grupului sovietic și a fost eliberat de-abia când s-a dat amnistia generală. Un tovarăș care a stat în închisorile comuniste cu moșierii, burghezii și dușmanii poporului până când ceilalți tovarăși au pus bazele societății socialiste multilateral dezvoltate. Nu o zi, cum am citit în cărticica optimistă a lui Soljenițîn despre Ivan Denisovici, ci vreo 6205 zile.

Zice Belu Zilber în preambul: „Mi-am făcut datoria să supraviețuiesc celor 17 ani de temniță și am ajutat pe cei care au reanchetat procesul Pătrășcanu până să afle adevărul”. [Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, ediție îngrijită de G. Brătescu, Humanitas, București, 1997, p. 15].

Am citit în anii '90 multă memorialistică despre închisori: Goma, Fenomenul Pitești, Elisabeta Rizea etc. și nu îmi place să citesc cum oamenii sunt chinuiți de alți oameni. Mă așteptam ca în aceste memorii să găsesc activitatea ilegală interbelică din filmul Pistruiatul („Bejane, unde-i multiplicatorul?”) dar am dat peste niște memorii carcerale întinse pe vreo 250 de pagini. Mă întreb de ce le-am citit?  Cred că am vrut să înțeleg ce l-a motivat pe Belu Zilber să supraviețuiască. Ce anume i-a dat puterea să reziste. Și nu am găsit asta. Sigur că memoriile sunt scrise, de oricine pe lume, justificativ. Adică efortul ăsta de a povesti versiunea ta asupra vieții tale are un scop anume. Din punctul meu de vedere Belu Zilber a învins stalinismul cu prețul pierderii demnității. Nu e nimic de judecat aici, doar cei care sunt sub aceeași tortură pot să judece. A cedat undeva (unde anume nu poate spune în memorii) și mărturia lui a ajutat la condamnarea lui Pătrășcanu. Memoriile pun accent pe nedreptatea inexplicabilă pe care i-au făcut-o Partidul și tovarășii, pe suferința exasperantă în regimul carceral stalinist din România anilor '50 și pe rolul lui de martor-actor forțat în procesul înscenat pentru eliminarea lui Pătrășcanu.    

E o carte apăsătoare a unui om care luptă pentru supraviețuire și se chinuie să înțeleagă ce a greșit. Cum de a intrat în malaxorul unui sistem de distrugere mecanicist? Azi e greu de înțeles tortura fizică continuă combinată cu restricții carcerale și cât poate să reziste un om normal condițiilor de acest fel. Belu Zilber citează cu umor din Anatole France, Insula pinguinilor, când călugărul misionar Colomban trântit pe jos, bătut și murdar de noroi exclamă „Je discerne que la lutte sera dure”.  (Zilber, p. 47).  Și Belu Zilber a rezistat. A fost arestat și închis și în 1930-1931 pentru spionaj și complot (ca ilegalist comunist). Compară ancheta din 1930 (din 9 până în 25 decembrie) cu cea dintre anii 1948-1954, pentru procesul Pătrășcanu. Circa două săptămâni, versus șase ani. În peioada 1930-1931, în  fortul Jilava, „comandantul, un ofițer care nu mai risca vreo avansare, accepta, contra ceva bani și cadouri, să stau de vorbă ore întregi cu familia și prietenii pe o bancă în afara închisorii, o dată sau de două ori pe săptămână. Comisarul regal, bineînțeles tot contra ceva bani, da autorizația să citim cărți ca Statul și revoluția sau Capitalul. Deși aveam zilnic mâncare cu carne, aveam dreptul să primim de afară orice fel de bunătăți. O dată am primit și un butoiaș cu vin”. Și notează Zilber: „Uneori, în cursul celor peste șase ani de anchetă, m-am gândit cu regret la această epocă patriarhală a justiției de clasă, în care un mare proces de spionaj, cu un munte de probe împotriva acuzaților, s-a putut ancheta și judeca în văzul și auzul lumii. Erau conducătorii burgheziei românești democrați și respectau legile democrației? Desigur că nu, dar erau sigur de puterea lor. Când le-a fost frică, au asasinat și ei”. (Zilber, p. 132-133).

Merita chiar și numai pentru pasajul ăsta să citesc memoriile lui Belu Zilber. Să îmi amintesc de ce e bine că sistemul comunist românesc a dispărut. Era un sistem al fricii reciproce, generalizate. Nimeni nu era sigur de puterea lui, nici Pătrășcanu, nici Pauker, nici Gheorghiu-Dej, nici Ceaușescu. Era o putere nenaturală, câștigată prin crimă și abuz și era normal să le fie tuturor frică că o să piardă. Non semper Saturnalia erunt...