La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 25 octombrie 2014

NOTE ZILNICE

1. Cred că diferența dintre un tip inteligent și unul mai puțin inteligent, este că primul își cunoaște limitele. Știe când să se oprească din marșul în care trebuie să ne demonstreze reala valoare, un pic înainte să cadă în derizoriu. Numai proștii nu se știu auto-evalua.

2. E o problemă cu etnia rromă de pe meleagurile noastre. Un țigan inteligent cu care lucrez  nu poate ieși din discursul duplicitar. E un tip cu reflexe de șef de echipă și îl întreb cum sunt ceilați colegi ai lui. Excepționali, de treabă, muncitori, etc. Îl întreb: în care din ei ai încredere? În niciunul, îmi zice.

joi, 23 octombrie 2014

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (7).

E clar că nu mă interesează politica, dar absolut deloc. Azi, am aflat cu stupoare, că în 2 noiembrie avem alegeri prezidențiale. Și brusc m-am luminat, mi-am dat seama de ce s-au activat așa candidații pe la tv: românii mândre, frumoase, ale lucrului bine făcut etc. Mi se pare o campanie lipsită complet de inspirație, populată de slogane inepte. Ce e aia România frumoasă? La ce frumuseți se referă? La cele naturale, care există oricum independent de prezența românilor locuitori în România respectivă? Și care ar fi și mai frumoase dacă românii ar lipsi? Ce e aia România lucrului bine făcut? O aluzie la spiritul german, la neamțul care a primit șurubul la împărțeala originară? Românul ce a primit acolo? Noroc cu paharu’? cei ce au făcut campania nu au priceput că românul nu vrea să facă lucrurile ca neamțul. Vrea să le facă ca până acum, dar să trăiască ca neamțul. Să muncească puțin, spre deloc, și să trăiască bine, spre foarte bine. Cretinismul sloganului – Mândri că suntem români – l-a surprins foarte bine în comentariul său dl. Liiceanu într-un articol care riscă să devină viral pe internet (http://www.contributors.ro/editorial/fie-va-mila-de-noi-domnule-ponta). Editorialul e interesant, dl. Liiceanu e sclipitor în portretul critic pe care i-l face lui Ponta și jalnic în accesele lui băsiste. Acolo când vorbește de limbaj, tupeu, exploatarea febrei pacientului etc., foarte mișto de altfel, vorbește de foarte mulți politicieni români, inclusiv de Băsescu. A inventat Ponta bășcălia și glumele groase în spațiul public? Mă enervează partizanatele politice și amneziile subite ale unora. Săracu’ Băse, cum a vrut să salveze el România și a tăiat 25 la sută din  toate salariile. Ce viziune economică de excepție care e acum blamată! Extraordinar cât de tâmpiți putem fi. Sau de lichele.

marți, 14 octombrie 2014

NOTE ZILNICE


Nu am chef:
· să mai fac săpături arheologice și birocrația aferentă;
· să mă mai prefac că îi învăț ceva pe unii pe care nu îi interesează aproape nimic;
· să mai scriu tot felul de chestii științifice care nu sunt citite decât de vreo 50 de persoane în reviste de specialitate obscure sau volume omagiale;
· să mai particip la colocvii, simpozioane, workshop-uri, întruniri științifice de tot felul, unde se adună aceiași oameni care vin acolo numai pentru a se auzi vorbind în public.

Am chef:
· să merg într-un club, unde se cântă muzică live, să beau 100 de votcă și să fumez un carpaț sau, dacă nu, un snagov (adică țigări care nu mai există).
· să citesc un roman bun despre lumi imaginate, inexistente, exotice și tentante, cu întâmplări neverosimile până la absurd;

· să emigrez în altă țară.

duminică, 5 octombrie 2014

Arsenie Boca



Azi, excursiunile mele arheologice m-au purtat la Silvașu de Sus, județul Hunedoara. Un sit cu cioburi din prima epocă a fierului era la ieșire din sat, spre Mănăstirea Prislop. Era o circulație intensă pe drumul de țară de acolo, autocare, mașini din toate județele țării. Pe vârful dealului erau parcate câteva zeci. Am zis, că dacă suntem și noi acolo, să vedem mănăstirea. Ne-am strecurat printre mașinile și pietonii care umpleau drumul și am reușit, cu greu, să ajungem până în zona comercială, la câteva sute de metri de mănăstire. Erau cel puțin două mii de oameni într-o sâmbătă obișnuită, așa că ne-am întrebat ce îi aduce acolo. La o tarabă erau multe icoane și cărți cu părintele Arsenie Boca, sfântul închisorilor. Atunci am cuplat ce era acolo. Am nimerit într-un loc de pelerinaj, la mormântul unui sfânt ortodox necanonizat, în centrul devoțiunii populare ortodoxe din Romania. Am cumpărat o carte cu Minunile lui Arsenie Boca. Văzute și nevăzute, mărturisite de ucenicul său Preot Vasile Vamvulescu, am mâncat o plăcintă pe plită cu brânză și am plecat. Eram cu altă treabă acolo, așa cum mi se întâmplă mai întotdeauna. M-a impresionat mulțimea de români veniți din toate colțurile țării să se roage și să depună flori la mormântul părintelui. Mi-am adus aminte când am fost în 2000 la biblioteca din biserica capucinilor din deal din Messina. Și acolo eram cu altă treabă, să citesc despre zeii păgânismului clasic. În fața bisericii era o statuie din bronz, în mărime naturală, a sfântului catolic pe-atunci necanonizat Padre Pio, purtătorul de stigmate. La fiecare cinci minute oprea o mașină și un credincios depunea un buchet de flori la statuie. Refugiul unde era statuia era tapetat cu flori. Atunci am înțeles ce înseamnă devoțiunea populară și cultul imaginilor în creștinismul modern.
Scrie Preot Vasile Vamvulescu:
p.  68: «Adeseori părintele se suia în munți, să se roage, unde oamenii nu-l mai îmbulzeau cu nimicurile lor. Sălbăticiunile veneau la el și le mângâia»
p.  69: «Prin 2006 cineva a urcat pe la amiază spre mormântul Părintelui. Când a ajuns în poieniță l-a văzut pe Părintele Arsenie ieșind din mormânt, prin văzduh, și coborând spre mănăstire, îmbrăcat în alb strălucitor. I-a zis atunci părintele celui pe care îl văzuse că are o misiune de îndeplinit, dar la Vecernie va veni înapoi. Când a bătut clopotul de vecernie, l-a văzut întorcându-se, până a intrat în mormânt.»
p. 80: «Părintele Nifon – cel cu care l-am dus pe Părintele Arsenie pe umăr, în sicriu, până la mormânt – dă mărturie credincioșilor despre multele minuni și cuvinte ale Părintelui Arsenie. El a strigat către mine, când scoteam sicriul cu părintele Arsenie pe ușa de la Prislop, că sicriul se duce în sus, și eu i-am adeverit că-i ca un fulg pe umăr.»

       Sunt curios ce reacție au oficialii bisericii ortodoxe din țara lui Petrache Lupu vizavi de mărturiile miracolelor și față de explozia de devoțiune populară[1]. În catolicism văd că practica este să fie mai degrabă canonizați papii decât sfinții populari (Padre Pio a murit în 1968 și a fost canonizat abia în 2002).




[1] http://www.monitorfg.ro/index.php option=com_content&view=article&id=6796%3Afgrenii-cer-canonizarea-printelui-arsenie-boca&Itemid=29

sâmbătă, 4 octombrie 2014

NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).
Două exemple sunt suficiente.
1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.
Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.
2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.
Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.