DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (11)

Trăim în lumile vârstelor noastre. Lumea copilăriei mele rămâne umbrită de privațiunile și restricțiile anilor ’80, de defecțiunile unei societăți deraiate de la proiectul inițial. Lumea adolescenței era colorată și exuberantă, fără reguli prea multe, proteică, în căutarea unui sens, adică lumea tranziției din anii ’90. Cea în care trăim e greu de definit, pentru că ne lipsește privirea de sus pe care ne-o dă timpul care a trecut. Cert este faptul că lumea noastră de azi a pierdut mult sub raportul egalității sociale față de epoca RSR. Deși eșuat, proiectul socialist a reușit cumva să ne uniformizeze procustian. Detestabile au fost metodele prin care a făcut asta, anume amputarea inteligențelor și instalarea domniei proștilor, anume a dictaturii celor mulți. Nu cred că mai pot exista reparații, de genul condamnărilor lui Vișinescu și Ficior (ultimul încă arogant și impertinent cred că totuși trebuie pedepsit în justiție și numai așa din principiu) sau restitutiones in integrum ale proprietăților. Cred că răul făcut este ireparabil, că trebuie să învățăm din asta conform îndemnului ciceronian și să mergem mai departe. Nu spre o ordine socială din cărțile lui Marx aplicată realului, ci spre restaurarea egalității. M-am tot întrebat în frământările mele ideologice cum se poate face asta, ce soluție poate exista în afara luptei de clasă? Ce e egalitatea socială, altceva decât o idee frumoasă? Cum se poate transpune practic, în așa fel în cât să nu genereze alte inegalități. Instinctul proprietății este cablat în genele noastre de homo sapiens. Nimeni nu renunță de bunăvoie la ceea ce consideră că îi aparține. Și atunci cum să lupți pentru egalitate socială altfel decât prin revoluție? El Marxismo – Leninismo abrirá el sendero luminoso hacia la revolucíon. Se presupune prea adesea, necritic, că retorica și activitățile revoluționarilor reflectă credințele lor sincere și onorabile născute din dorința de justiție politică și socială pentru poporul lor și sunt trecute cu vederea alte motivații cum ar fi setea de putere și răzbunare, ura distrugătoare (chiar dacă poate părea justificată) și predispoziția pentru anomia prezentă în fiecare răsturnare a ordinii existente.

Cred, totuși, că activismul civic și protestul social sunt bune, atâta timp cât nu se sustrag scopurilor lor și nu se autonomizează în protest de dragul protestului. Este bine să existe, pentru echilibru în lumea noastră în care inegalitățile sociale se adâncesc zilnic. Un pic de anarhism este bun, deci, atâta timp cât nu degenerează în troțkism. Dacă eliminăm protestul și revolta ce mai rămâne lumii de azi pentru estomparea inegalităților? Nu știu, poate lupta sindicală, caritatea, simplitatea voluntară, ecologismul ca substitut al acțiunii politice....