De ceva vreme citesc H.-D. Thoreau, Walden, or Life in the Woods. Am început pe kindle și am continuat cu o ediție românească. Știu că ar fi trebuit să o citesc mult mai devreme, cândva în adolescență, dar era destul de greu în anii 1990, deși a fost publicată în 1854. Nu era tradusă în română, cărți în limbi străine erau greu de procurat în absența internetului și, în fond, nu era menționată niciunde atunci. Poate dacă aș fi studiat filosofie sau sociologie pe vremea aceea aș fi avut șansa să aud de Thoreau. Nu a fost cazul și o citesc acum când îmi pare desuetă. La 20 de ani oricine vrea să meargă la munte cu cortul. Dincolo de mesajul principal al cărții centrat pe self-reliance / civil disobedience străbate ceva mult mai profund, mai anti-capitalist, anti-consumerist decât lasă titlul să se înțeleagă. Nu trebuie să trăim literalmente în pădure cu 28 de dolari pe an și să mâncăm doar ce ne oferă natura și pământul cultivat ca să înțelegem că nu avem nevoie de atîtea lucruri inutile. Mâncăm prea mult, stocăm bunuri în exces care fac locuințele noastre neîncăpătoare, ne cumpărăm mașini inteligente care numai că nu ne spală pe dinți, când ar trebui doar să meargă pe șosea (că doar în acest scop au fost inventate și fabricate). Vrem să cunoaștem o dimensiune îngustă a lumii privind-o din vase de croazieră, din hoteluri all-inclusive sau din restaurante cu stele Michelin. Adunăm hârtii sau puncte pe carduri cu valoare fiduciară de schimb pentru a avea acces la aceste comodități ale vieții. Mesajul lui Thoreau este că suntem prizonierii acestui mod de viață, că intrăm de bunăvoie sau prin destin individual în capcană. Că fiul de fermier care moștenește o fermă cu datorii este condamnat să muncească pământul mai rău ca un iobag și nu are altă perspectivă sau soluție existențială. Desigur că nu putem fugi toți în pădure pentru doi ani ca Thoreau. Walden a fost un experiment care a generat o carte esențială. Dar putem simplifica zi de zi. Nu trebuie să umplem coșul cu vârf la supermarket. Îmi aduc aminte că atunci când ne-a lovit consumerismul, prin 2006-2008, umpleam cu vârf căruciorul de la Kaufland și un sfert din mâncare o aruncam. Pur și simplu unele alimente perisabile se alterau de la o săptămână la alta, le aruncam, și săptămâna următoare cumpăram altele noi, identice. Retrospectiv nu înțeleg de ce făceam asta, poate pentru că erau din abundență și banii la fel, economia duduind, așa cum zicea Tăriceanu. Apoi în 2009 am trăit în Franța, în Paris, cartierul Saint-Denis și vedeam la sfârșitul zilei, pe Vie de la Republique, cum se aruncau metri cubi de legume. Legume pe care cineva le-a produs, le-a vândut și trebuiau să fie cumpărate, ca să fie mâncate. Trăim în lumea abuzului alimentar, a deșeurilor pletorice cere ne inundă, a excesului de bunuri de prestigiu. Poate că acum am ajuns la vremea în care trebuie să citim Thoreau, pentru ca să înțelegem ceva din experimentul lui. În România anilor '90 nu avea sens.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.